Spovedanii

 Death-Absolute, on May 6 2009, 15:15, said:

De-ar fi asa de simplu!

Candva am plans ca nu am putut sa am grija de un orfan. Pana la urma orfanul a venit singur la mine. Nu trebuia decat sa mai am grija de el. Dar mi-a intors casa si sufletul pe dos. Este un mic misel ingamfat si nesuferit. L-am abandonat. Definitiv. Pana voi gasi o solutie. Daca voi gasi o solutie! Dar nu pot accepta sa-mi jertfesc linistea casei si fericirea copiilor mei pentru a ajuta sa nu se piarda un orfan rebel si nerecunoscator. Chiar si recunoscator de ar fi, chiar si de m-ar plati pentru munca mea, si tot nu il mai vreau! M-am saturat de fapte bune ingemanate cu prostia si care nu par sa duca la nimic bun. Are unde sa stea, are ce sa manance, are ce sa imbrace, are tot ce trebuie. La majorat va deveni chiar mai bogat ca mine si copiii mei. Am fost un idiot ca l-am primit in casa si nu am stiut ca, depasind o anumita limita, cand mila se transforma in sacrificiu, este demonica si extrem de urata!
Asa sa-mi ajute Dumnezeu!

Aviz amatorilor ce vor sa il imite pe bunul samaritean: acela si-a jertfit banii, dar nu l-a dus pe ranit in casa lui!

Quote

Man, with respect. Si chit ca ne-am harait pe alte topicuri. Una la mana, e de cele mai multe ori mai bine sa fii un om sensibil si sa te preocupe probleme de suflet sau ma rog, sa nu dormi coclit pe propriile lipsuri. Dar hipersensibilitatea si pierderea simtului proportiei nu sunt sfetnici buni.
Vorbind intai mai cinic. Tu vorbesti de artilerie grea ? Cunosc tati care isi bat copiii la patru coaste, mame care si-au invatat copiii sa se drogheze, parinti care-si vand si-si prostitueaza copiii. Stiu si copii pe care parintii i-au crescut cat de bine au putut, zelosi pentru binele lor (poate prea zelosi) si care le-au intors fundul cand au ajuns oameni capatuiti si i-au lasat sa se zbata in mizerie. Si toti astia macar au cat de cat un statut in societate, sunt oameni cat de cat functionali, vorba raposatei bunica-mea "maica, sunt mai rauleni, dar macar au din ce face rau, au osanza in viata". Dar daca vrei sa vezi artilerie grea, ce zici de copii cu leucemie. De malformati de al caror corp zici ca si-a batut cineva joc cu rautate. De bieti nebuni cu psihicul distrus de mici. De autisti.
Hai s-o luam altfel. Citeste cum era viata unui nebun la Bedlam, faimosul "sanatoriu" unde erau inchisi bieti suferinzi cu mintea si chinuiti mai rau decat cu torturi medievale. Gandeste-te cum era viata in Cambodgia pe vremea lui Pol Pot sau ce putea pati cineva intr-un lagar de reeducare chinez. Tu chit ca nu esti perfect si te chinuie niste intrebari pentru tine dure, pari un om average, cumsecade de fond si putin prea speriat de propria persoana de forma.

Stiu. Pielea fiecaruia e cel mai aproape de el insusi, nu consoleaza cu nimic faptul ca sunt altii mai jos pe scara. Dar si aici se vede ceva. Cunosc copii batuti mar de parinti care totusi ii iubesc, si chiar acei parinti si-au corectat relele si s-a cazut la pace cu timpul. Si cunosc copii pe care parintii nu i-au atins nici cu o floare a caror viata e o caricatura. Problema centrala a unor asemenea vieti e o scara de valori anapoda. Oamenii nu au azimut. Nu au valori reale, motivante, pentru care sa simta ca merita sa lupti. Vad lumea superficial, in alb si negru, in niste notiuni prea copilaresti despre bine si rau. Binele nu e intotdeauna absenta suferintei. Din contra. Raul nu e egal cu suferinta, desi suferinta in sine nu e un bine. Raul e sa nu ai constiinta ok fata de viata proprie si fata de a altora si sa nici nu intrevezi altceva decat valori teoretice. In teorie e frumos, invatam, cunoastem, ne imbunatatim orizontul. In practica, daca asta nu ne schimba cu nimic, atunci nu e decat zbatere pe loc. Oamenii risca (si nu am fost nicicum ferit, asa incat sa nu crezi ca ma dau vreo mimoza imaculata) sa isi duca viata ca remorca a unor idealuri care nu se intampla niciodata sa se si concretizeze. Un amarat care-si duce viata de azi pe maine dar are constiinta ok pare un rege pe langa ei. Am fost invatati (si acceptam asta cu placere cateodata, si e un veritabil viciu) sa ne lasam constiinta vexata ca nu suntem buni, dar pe de alta parte agitatia asta are o bataie prea scurta.

Ai sa intrebi si ce e de facut. Suna groaznic ce spun unui dusman declarat al catolicismului, dar Maica Tereza (da, acea maica Tereza) avea o atitudine care mie mi-e simpatica. Poti face un bine mic - fa-l. Fa-ti notiunea care e binele cel mai mic si comod si placut tie pe care-l poti face, si tine-te de el cu perseverenta. Nu incepe din zece locuri odata. E ca si cum esti recrut la armata si vrei din prima sa conduci si tanc, sa stii si inginerie militara si sa fii si antrenat cu trupele de infanterie de elita. Nu merge in felul asta. E ca sa zic asa "nedidactic" cu tine insuti sa procedezi ca un pedagog exigent cand tu insuti stii si spui ca te simti slab si inadecvat. Nu e bine sa dramatizezi. Te ustura o chestie, bun, fa un bine mic, punctual, dar fa-l cu placere. De ce un bolnav grav care stie ca moare simte totusi placere in a uda o floare ? De ce ne pare bine de o vorba buna spusa cuiva la nevoie, chiar daca stim ca nu-l ajuta cu mare lucru ?

Faci rau. Bun, nu irosi timpul cu regrete. Revino la binele ala mic si tenace. Nu-ti dori spectacol. Nu pofti sa fii erou si sa se si vada. Uneori caderea in rele tenace e de fapt chiar rasplata vanitatii de a ne considera Titi perfectu' care-si da viata peste cap si hocus-pocus devine campionul maretiei. Gandeste-te, pentru un copil raul e spaimos, toti sufeream cand eram micuti de lucruri care azi ne fac sa radem. Dar le uitam usor si ne gandim imediat la un bine micut dar care a aparut la timp. Eram bolnav de astm, o boala sacaitoare, urata, invalidanta. Nu ma puteam juca normal cu alti copii, eram condamnat sa stau in casa si sa tocesc. Si tin si acum minte ziua cand am facut sport mai cu perseverenta si dupa trei luni puteam sa alerg si sa ma zbantui. Pentru un sportiv de performanta ar fi parut pueril, era cat o incalzire usoara. Pentru mine a fost triumf. Dar ce a fost mai "tare" e ca frumoasa liceului, care juca uneori rol de fitoasa intangibila, m-a vazut si a zis "hm, nu mai arati a ochelarist tocilar". Azi am ani de sport de performanta in urma, am facut multe mult mai mari ca asta, si totusi fata aia nu stie nici azi ce serviciu mi-a facut. Asta e un bine mic. Un bine mic facut la timp poate repara rele mari. Toti suntem copii cu o parte din noi. Suferim rau dar ne poate repara acest bine mic.

Nu cred in faptul ca Dumnezeu ala mare si atotputernic si mai cum il descriu textele sacre e util pe pamant, desi probabil ca are aceste atribute. Dar daca i-ar fi placut de ele, am fi aflat de asta. Dumnezeu cel util pe pamant incepe cu un bine mic. Sa zicem ca Dumnezeu e o iluzie si nici nu exista. Cu atat mai mult, suntem fiinte efemere atunci si viata se termina repede. Nu poate toata lumea face lucruri mari. Chiar si fara credinta in Dumnezeu, e logic sa nu se gandeasca toata lumea la facut un bine mare. Sau ca vine ziua x si inceteaza suferinta. Sau ca devenim altii printr-un simplu efort al mintii.
Constiinta nu se comporta ca pestisorul dorintelor. Daca ne-ar da asa repede ce-i cerem, tot noi am fi scarbiti mai devreme sau mai tarziu. Binele care schimba constiinta poate sa nu fie spectaculos si uneori in ochii altora arata ridicul. Dar se cunoaste ca e "acel bine" pentru ca intr-adevar il muncim, si ne place rasplata lui. Incearca, in rezumat, sa nu-ti fixezi stachete deliberate. Cauta pe cele reale. Nu cred ca esti un exemplar uman asa nereusit incat sa nu faci fata.

Edited by monokeros, 07 May 2009 - 01:19.

 monokeros, on May 7 2009, 02:14, said:

Se numește naștere din nou și e o profundă și complexă intervenție a Sfântului Duh. E și un efort cât de simplu al minții, deoarece nu poți obliga copilul să devină inginer când el dorește să ajungă doar sculer-matrițer, în deplinătatea facultăților mintale.

Domnilor, ma spovedesc pentru a scoate la lumina vorbele care zac in mine, nelinistile, temerile si tot felul de nimicuri nefolositoare adunate si care imi ingreuiaza mersul spre o viata frumoasa, curata, cinstita, palpitanta, minunata, fermecatoare.
Uneori ma mir si eu de cum pot sa fiu dat peste cap de o mica prostie, aparent fara nici un fel de importanta. Ar trebui poate sa ma fac ca nu o observ? Sa ma fac ca nu vad cum lucruri care pentru altii ar parea o fericire, pentru mine atarna ca o nenorocire? Eu zic ca nu! Si atunci plang. Plang ca mi-am rupt unghia si nu-mi mai sta bine freza, plang ca nu pot sa imi iau adidasi Puma si masina ultimul tip, plang ca nu pot sa repar dantura copilului, desi l-am invatat sa treaca cu brio peste micile rautati ale celor care rad de el si e fericit in ciuda lor, plang ca nu pot sa ajut un orfan si apoi plang ca am fost prost si l-am primit in casa si s-a dovedit de nesuportat. Si sunt convins ca nu gresesc si fac bine ca plang. Candva ma voi bucura pentru ca voi invata sa inving aceste mici neplaceri si sa ma bucur de viata in toata plinatatea ei.
Sunt un om cu sufletul mic? Da, sunt un om cu sufletul mic! Dar traiesc de o viata cu acest om cu sufletul mic si m-am saturat de el. Tocmai de aceea il arat lumii asa cum este si il scot la soare, la lumina, pentru ca soarele sa ii usuce miasmele propriilor mlastini si ogorul lui sa inceapa sa rodeasca flori si ierburi de leac! Va rade lumea? Sa rada, ca are de ce! Va rade de mine si eu impreuna cu ea! Va rade pana cand dobitocul ce sunt va invata sa se poarte, va invata sa gandeasca, va invata sa se depaseasca si sa mearga mai departe spre idealul sau. Daca nu, sa moara! De foame, de frica, de rusine, de pedeapsa! Sa moara batut, umilit si sfartecat! Sa moara, devenind OM!
Sa fiti iubiti!