Proza scurta

Concentrat de ură


Poate-ai obosit să asculți
Sau poate-ai crezut că te iartă,
Poate doar ai gustat, pe ascuns,
O bucată, prea grasă, din soartă.
Dorința in vene-ți răcnește,
Dușmanul din tine se vede,
Pupilele mult se dilată,
Mintea printre iluzii se pierde.
Scrâșnet furios de măsele
- mesteci, deja, carnea lui -
Credința se uită, conștiința se pierde,
Ești tu și dorința cu gust amărui.
Amintirile-ți râd pe la spate,
Gândurile te mușcă în forță,
Pumnul se-nchide, mușchii zvâcnesc,
Iar în piept îți arde o torță.
Regresezi, dar tu știi cel mai bine
Adevărul pe care-l târăști dupa tine.

Operație delicată

O banală sală de operație, zugrăvită în alb sever. Un doctor întunecat la față se apleacă peste omul țintuit de masă. În jurul lor o mulțime pestriță de asistente serviabile robotesc într-una.
Doctorul aruncă pe tavă un alt tampon îmbibat în lichidul negricios ce seamănă vag cu cerneala. O tânără slăbuță, cu buzele cusute delicat, aruncă tot ce se găsește pe tava încărcată într-un sac de pânza steril.  Îi trece prin fața ochilor bucata de hârtie creponată pe care stă scris stângaci "când voi fi mare vreau să mă fac artist". Nu o ia în seamă.
Doctorul secționează cu precizie toate legăturile construite anapoda ce susțin micul nod pulsatoriu pe care este decis să îl scoată din pacient cât mai repede. O asistentă cu șase degete la mâna stângă îi tamponează grijulie fruntea încruntată.
Din greșeala doctorul atinge nodul pulsatoriu. Își tine răsuflarea. Omul de pe masă se agită și bolborosește neînțeles: "toți oamenii au drepturi la vise, acestea ne deosebesc irevocabil de maimuțe". O asistentă în vârstă, ce păzește cu sfințenie monitorul, se strâmbă cu dezgust.
Cu un gest îndelung studiat doctorul taie și ultima legătura movulie. Asistenta de lângă el îi dăruiește un surâs magnific, lăudându-l din priviri, așa cum se cuvine unei tinere decente. Prinde în pensă nodul tremurător, îl ridică, pentru a-l vedea cu toții, apoi îl azvârle într-o pungă. Sterila, bineînțeles. Toate asistentele îl aplaudă în timp ce își scoate mânușile cu un zâmbet de superioritate.
Cea mai nouă asistentă, o tânără ce încă își ține părul prins în codite, este desemnată să arunce, cât mai repede, nodul cu pricina acum inofensiv, așa cum zace înfășurat în punga semitransparentă. Fata se conformează rapid și părăsește camera, ținând "obiectul" între două degete. Dă să îl arunce în cutia crematoriului când punguța se agăță de o margine și se rupe.
"Cu toții avem dreptul la o viață mai bună...Putem visa la dumnezeu fără să ne mai temem...lumea este clădită după chipul și asemănarea omului, așa că ar trebuie să fim atenți cum umblăm prin ea...mi-aș dori să pot îndrepta toate greșelile făcute de semenii mei...Omul s-a născut liber, dar a învățat să trăiască în cușcă...".
Fata fuge, speriată. În spatele ei nodul pulsează în continuare, cu fiecare rostogolire pe toboganul alunecos.
Doctorul iese din sala de operație cu o expresie triumfătoare pe chipul ascuțit. Consoarta sare din scaun și, frângându-și mâinile, se apropie de el.
- Se va face bine, domnu' doctor?
- Operația este un succes total. E bine că ați venit din timp. Cineva trebuia să îi scoată, cât mai repede, toate prostiile alea din cap.

Necropsie


Profesorul se plimbă printre subiecții ordonați pe mesele reci de fier de lângă perete, urmat de cârdul de studenți ce îi ascultă, cu interes, prezentarea. Imediat în spatele lui asistentul personal ce cară, cu gesturi extrem de prețioase, tava cu instrumentar.
- Bisturiul cu lamă curbă, cere profesorul oprindu-se în dreptul unui bărbat vânjos, neras, cu părul înfoiat, acoperit doar în jurul șoldurilor cu o pânză subțire, cafenie.
Asistentul îl dă, îndatoritor. Cu precizie chirurgicala profesorul face o incizie deasupra pacientului. O imagine neclara se formează în mijlocul tăieturii: bărbatul scuipă un chiștoc într-o baltă împuțită, își trântește casca portocalie de protecție și se întoarce la fierăstrăul său.
- Incultură crasă, dă verdictul profesorul.
Unul din studenți ia conștiincios notițe în timp ce profesorul le  descrie simptomele.
Următorul este un bătrân murdar, îmbrăcat în câteva zdrențe mizerabile. O altă tăietură, o nouă imagine: bătrânul cerșind la colțul străzii peste zi în timp ce seara se îmbată cu rachiu ieftin din banii primiți.
- Lenevie acută.
Îi urmează un popă umflat ce suferea evident de necredință canceroasă, un tânăr foarte slab cu semne clare de beție studențească în  stadiul terminal, o bătrână cu gura larg deschisă ce murise de gură păcătoasă.
Și tot așa până la ultimul subiect, un bărbat nici tânăr, nici bătrân, cu urme de cerneală pe degete, părul țeapăn pe cap, pleoapele abia închizând ochii ce tindeau să iasă din orbite. Profesorul taie cu grijă, cuprins de negre presimțiri. Își dă seama de boală, dar nu mai poate opri  valul de imagini, însoțite de sunete când grave, când ascuțite.
Sub ochii mari ai tinerilor studenți, sute de imaginii se revarsă în cascadă peste masa de fier, acoperind parțial bărbatul, murdărind podeaua din jurul lui: un cerb prins într-un salt nesfârșit, un vultur ce zboară în înalturi, un demon cu limba scoasă, un Dumnezeu dezbrăcat, o curvă cu chip de fecioară, un câine cu dinții supradimensionați pe a cărui zgardă scrie mărunt "sămânță nobilă de critic", urmate de altele și altele.
Profesorul strigă indignat:
- Cine a adus, aici, un scriitor?!

E chiar bună!

Multumesc  

CIUTURA

            
     Vântul bate cu putere ridicând praful în văzduh. Părul ca tăciunele mă biciuiește peste față, acoperindu-mi parțial vederea. Stau pe marginea prăpastiei și privesc la grupul de oameni aflați la numai câțiva pași în fața mea. Atât de aproape de mine, atât de intangibili…
    Stau pe marginea prăpastiei, cu spatele la puțul părăsit. Eu știu că este acolo. Și ceilalți știu că este acolo. Ceea ce ei nu cunosc este gustul apei cristaline pe care o strânge de atâta timp în interiorul său.
    Apa ce are când gustul sărat al lacrimilor, când gustul dulce și parfumat al veseliei, când gustul amar al durerii. Și uneori gustul metalic al neputinței. Știu asta pentru că îi simt gustul amețitor chiar și de la atâta distanță ce ne separă.
    Cei de dincolo, mereu însetați, cer să guste din apa fermecată, dar ciutura mereu se ridică din miezul ființei aproape goală. Doar cât să iei în căușul palmei și să sorbi o dată. Iar ei întorc spatele pentru că setea lor este prea mare.
    Mi-a luat o veșnicie să îmi dau seama că scoarța uscată de pământ pe care calc, pustiul din jurul meu și puțul fermecat, fac parte din ființa mea. Că eu sunt solul din care se tot naște bogăția de arome.  Și încă pe atât să realizez că a mea ciutură e spartă.
    Stau și privesc la cei aflați de partea cealaltă a prăpastiei și mă întreb: cum să le spun că nu am decât o ciutura spartă când nu am gură să pot povesti?