Proza scurta

Doresc sa strang intr-un volum toate "personalele" mele, postate pe aici si pe aiurea. Sunt rezistenta la critica, astept sfaturi, idei, solutii. Si cum "prea multe vorbe, strica" voi incepe cu:


Pruncul


Crâmpei de dorință
Făr' de silință
Geamăt de dor
Noapte de-amor.
Carne și sânge,
"Oare demon sau inger?",
Zâmbet și lacrimi,
"Ecografie sau datini?".
Supa de pui,
Hainele strâmte in cui,
Treptata schimbare,
Săptămâni de-așteptare.
Durerile vin,
În noapte lumini,
Furtuna lovește,
Efortul tot crește,
Săgeata despică...
Doctorul îl ridică
Și-ți pune în brațe
Un ghem de speranțe.

Ghiveci de nemulțumire, cu rime

motto: oamenii sunt impartiti in trei categorii - buni, rai si critici.



Pe o mică mare-albastră,
De nisip, cu dune false,
Doi poeți recită-n grabă
Un eseu cu rime albe.
Unde-Apollo, zeu cam negru,
Se crede Roșu-mpărat...
C-a descins și el din plebe
Se face cum c-a uitat.
Iară eu, prin val de fiere,
Tot privesc - cu-n ochi inchis -
Cum vaporul de hartie
A venit cand l-am trimis.
Vinovatul fără vină
Arată spre căpitan,
Tot mimând o voce gravă,
Ascuns după paravan:
"Scriitor în agonie
Nu ai scris când ai citit;
Țipi in rime, ca nebunul,
Ai greșit cum ai gândit!"

„Sunt rezistenta la critica, astept sfaturi, idei, solutii.” (Baghe)

Sper să fie adevărat. Nu sunt poezii. Fără o frământare autentică nu există poezie. Când veți simți că ceea ce ați scris e mai mult decât vă simțeați capabilă să scrieți, se vor fi desprins apele de uscat și puteți zbura. Scrutați-vă firea și: mult succes!

dupa parerea mea umila...este prea multa grija pentru rima, prea putina grija pentru a pastra tema poeziei...un amestec de sentimente si stari descrise prea incurcat pentru generatia noastra.

am spus cumva ca sunt poezii? scuze. nu sunt. sunt personale (texte scurte) pe rime. Si, intr-adevar, sunt fara tema precisa, descriind stari sufletesti. MUltumesc pentru intelegere .

Luna lui Mărar


O nouă vizită la "casa din colț". Cea cu ghivece la ferestrele de termopan, care nu este chiar pe colț, dar este aproape de casa în care oribilii pitici de gradină dau sfaturi babei Rada cu privire la viitoarele investiții pe care le va face din pensia ei de CAP-istă.
Bunicul stă țeapăn în scaunul de lemn, acoperit cu o pătură subțire pe picioare, pentru a-i ascunde infirmitatea. Bunicul...un bărbat ce se lăuda cu coloana sa vertebrală dreaptă, cu ținuta mândră, ce a țintit mereu tot mai sus, ridicând ștacheta pretențiilor la înălțimi aproape imposibile pentru cei din jurul său.
Privește țintă spre bătrânul cais ce domină, încă, grădina noastră. Un munte de perfecțiune albă, cu coroana simetrică, îndelung curațată de familia noastră și în special de mama, ce și-a luat angajamentul să poarte mai departe stindardul deciziilor corecte, în onoarea bătrânului său tată.
Câteva pete rozalii se văd, pentru o clipă, când vântul întoarce încet ramurile caisului. Mi se face milă numai când mă gândesc cu câtă ură va tăia mama crengile tânărului cireș ce a îndrăznit să strice tabloul oferit de bătrânul cais.
- A venit și luna lui Mărar.
Am privit cu coada ochiului spre grămada de pe scaun, uimită să îl aud vorbindu-mi.
- Poate Florar, am spus, încă zăpăcită de întâmplare.
Înghit în sec, privindu-l pe furiș, sperând din toată inima să nu  ia drept insultă remarca mea.
- Mamă-ta pune mărar în toate mâncărurile, chiar și in plăcinta cu brânză...Poate e bun, nu spun nu, dar ajungi să te saturi de gustul lui. Și uită de el tocmai când bat troienele în ușă.
Mama apare de niciunde, stergându-se conștiincioasă pe mâini cu ștergarul fără pată, precum o bună gospodină. Se pregătește să spună ceva când o alta pală de vânt întoarce micuțele frunze ale caisului, lăsând vederii, pentru o altă clipă, o pată rozalie. Mi-am ținut răsuflarea, dorindu-mi cu ardoare să nu o fi văzut-o. Nu a spus nimic și mi-am permis un mic zâmbet de ușurare, mascat într-o tuse seacă, în dosul palmei.
- La masă, anunță mama. Am făcut o tocănița de pui, cu mult mărar, de-ți lasă gura apă.
Bunicul se încruntă deodată.
- Să tai cireșarul ăla din spatele curții. Face numai mizerie si atrage, ca un magnet, copii ce trec de la școală. Mă irită cu țipetele lor!
Mi-am amintit deodată că trebuie să plec urgent. Am sărutat-o în fugă pe mama, l-am salutat pe bunicul și am fugit, înainte ca vreunul din ei sa mă întrebe ceva.
Bunicul a murit după câteva zile.
A trecut aproape un an, a venit iar primăvara, mama gătește tocanița de ciuperci cu mărar. Privesc, cu capul dat pe spate, caisul aproape uscat. Dincolo de coroana negricioasă cireșul își clatină frunzele în bătaia vântului. A venit, în sfârșit, și vremea lui...

Ce credeti despre asta, atunci?

Nu e rău! Dvs. sunteți cireșul.

Cand esti tinar simti tot timpul ca stai in umbra unui "batran cais". E greu iar competitia inegala si, de cele mai multe ori, nu te poti afirma pana cand batranul nu dispare. Suna crud dar asta e realitatea.
PS: nu i-am cunoscut niciodata pe bunici (barbati) asa ca, orice asemanare cu persoanele din realitate este pura intamplare....

Ar fi interesant dacă ați strecura, pe ici pe acolo, și ceva trăit, chit că nu credeți să aveți de ce. Vă puteți dezvolta viața în imaginar.

Viata mea imaginara este prea dezvoltata pentru a mai lasa loc realului....

Pictorul

Cu pasi marunti traverseaza, din nou, holul larg, atat de bine luminat, admirand fiecare opera agatata pe perete. Tine panza, facuta sul, sub brat iar in stanga strange, cu blandete, pensulele si acoarelele.
Se opreste in fata tabloului numit simplu "Rosu". Parca a trecut o vesnicie de cand l-a pictat. Isi aminteste cu nostalgie dorinta de a face cunoscuta o particica din divin ce l-a impins  atunci la munca. Priveste dincolo de flacarile ce se nasc din marginea tabloului si vede , inca o data, micimea omului zamislit dintre ele. Si el se credea preot...
Ceva mai incolo un tablou in care linii verzui se unduiesc si acum la nesfarsit. Rememoreaza chipul dulcei fetite ce credea ca lumea este ca apa din munti: se revarsa cand nu te astepti si ia dupa sine tot ce-ai cladit. Intr-un colt se vede scris tremurat cu creionul: Lavinia, tuberculoza, perioada industriala.
Langa el descopera uimit cateva linii frante. Acum il vede foarte bine pe  barbatul alcoolic ce a trecut prin viata ca un vapor pe mare - clatinundu-se la fiecare val al nelinistitei soarte. Uitase de el...
La mijlocul galeriei aproape se impiedica de tabloul in care patrate si triunghiuri zburda fericite pe panza incarcata. Perioada cubista. Nici el nu isi mai aminteste toate simtirile ce si le-a permis atunci. Amalgamul il zgarie pe retina si hotarasta, intr-o inspiratie de moment, sa nu mai consume cofeina.
Privirea ii fuge spre tabloul gelatinos de pe partea cealalta si vede, iar, muntele de carne si osanza ce se credea foarte intelep. "De acum incolo tin regim" scria mare in partea de sus.
Iar langa el tabloul in care hotarase, definitiv si irevocabil, sa iubesca trandafirii. Acum, daca il privea mai bine, trebuia sa recunoasca adevarul spus de Celalalt: "Prea multi spini". Cu un rictus isi aminteste de zgarieturile adanci pe care le poarta, cu demnitate, pe  brate. Mareste pasul.
A ajuns in sfarsit langa sevalet. Cu grija intinde panza, aseaza pensulele dupa marimi, potriveste culorile. Inchide un ochi si se gandeste. Ar desena o sageata albastra ce tinde spre infinit. Incepe sa picteze concentrat.
In lumea noastra se naste un poet.

Pictorul

de Baghe

Traversează din nou holul larg și atât de bine luminat, cu pași mărunți,  admirând atent fiecare tablou agățat pe perete. Ține sub brațul drept o pânză, făcută sul, iar in stânga ține cu blândețe, pensulele și acuarelele.
Se oprește în fața tabloului, numit simplu: „Roșu". Pare să fi trecut o veșnicie de când l-a pictat. Își amintește cu nostalgie cât își  dorise să facă cunoscută acea părticică din divin, ce-l împinsese atunci la munca. Privește dincolo de flăcările zvâcnind din marginea tabloului și revede , a câta oară?, micimea omului zămislit din ele. Și el se credea preot...
Ceva mai încolo, un tablou în care linii verzui se unduiesc și acum, la nesfârșit. Rememorează chipul dulcii fetițe ce credea că lumea este ca apa din munți; se revarsă când nu te aștepți și ia cu sine tot ce-ai clădit. Într-un colț se vede scris tremurat, cu creionul: Lavinia, tuberculoza, perioada industrială.
Lângă el descoperă uimit câteva linii frânte. Acum îl vede foarte bine pe bărbatul alcoolic, ce-a trecut prin viață ca un vapor pe mare - clătinându-se la fiecare val al neliniștitei sorți. Uitase de el...
La mijlocul galeriei aproape că se împiedică de tabloul în care pătrate și triunghiuri zburdă fericite pe încărcata pânză. Perioada cubista. Nici el nu-și mai amintește toate câte a simțit atunci. Amalgamul îl zgârie pe retină și hotărăște pe loc să nu mai consume cofeină.
Privirea îi fuge spre tabloul gelatinos de pe partea cealaltă și vede, din nou, muntele de carne și osânză, ce se credea foarte înțelept. „De acum încolo țin regim", scria mare în partea de sus.
Iar lângă el, tabloul în care hotărâse, definitiv și irevocabil, să iubească trandafirii. Acum, privindu-l mai bine, trebuie să recunoască adevărul spus de Celălalt: „Prea mulți spini". Își amintește, cu un rictus, de zgârieturile adânci, pe care le poartă cu demnitate, pe brațe. Mărește pasul.
A ajuns, în sfârșit, lângă șevalet. Întinde cu grija pânza, așează pensulele după mărimi, potrivește culorile. Închide un ochi și se gândește. Ar desena o săgeată albastra ce tinde spre infinit. Începe să picteze concentrat.
În lumea noastră se naște un poet.

Multumesc pentru corectura. Unitatea pe care o am la dispozitie nu are instalat Worl si din cauza asta diacriticele lipsesc. Cat despre virgule....   Incerc sa subliniez anumite momente si de aceea le folosesc atat de des. Dar in cazul asta cred ca au fost prea multe

Baghe, on Oct 2 2007, 13:04, said:

un limbaj greoi, mult prea descriptiv, departe de gustul publicului din ziua de azi...prea multe cuvinte care in loc sa clarifice subiectul mai rau adancesc confuzia.
multi vor azi sa citeasca despre fapte, intamplari de viata, evenimente si mai putin detaliile referitoare la "vantul care indoaie ramurile pomului cu durere si melancolie..."
suntem activi si iubim informatia pe ca o putem comenta singuri...am pierdut melancolia si romatismul in forma aceea dureroasa...

„am pierdut melancolia si romatismul in forma aceea dureroasa... ” – (danuta_ro)


Nu e bine, dacă e așa!

danuta_ro, on Oct 3 2007, 13:02, said:

Din nefericire este singurul limbaj cu care sunt familiarizata, ce imi permite, pe cat se poate, sa exprim amalgamul de dorinte, credinte, emotii, sentimente ce ma formeaza ca unitate singulara in acest moment. Si este singurul pe care il slefuiesc in acest moment. Si cred ca imi va lua mai mult de o viata pentru a ajunge la un nivel multumitor....

Edited by Baghe, 03 October 2007 - 12:19.

Baghe, on Oct 3 2007, 12:14, said:

traieste mai mult si scrie mai putin...

danuta_ro, on Oct 3 2007, 13:22, said:

traiesc la fel de bine in lumea imaginarului cat si a realului - sa-i spunem- si nu ma multumeste de loc tendinta spre materialism extrem pe care este concentrata actuala civilizatie a Pamantului. Ce anume te face sa crezi ca nu "traiesc in lume"? Din cateva texte ai senzatia ca ma cunosti? Hmmm....