A doua sansa

Prima mea incercare de a scrie ceva. Va rog sa postati ce parere aveti. Ce greseli gramaticale (stiu sigur ca am cel putin cateva) si de expresie ati observat. Si ce as putea sa fac sa fac povestea mai interesanta.




A Doua Sansa

Când m-am trezit dimineata totul parea la fel , dar putin diferit. Nu am dat atentie faptului ca era prea liniste... am sarit în picioare si m-am dus în bucatarie sa caut ceva de mâncare.Am înghitit în graba doua felii din pizza ramasa de-aseara si mi-am aprins o tigara. Doar pe la prânz când am iesit sa hranesc catelul am început sa observ ca ceva este în neregula. Rex nu era în cusca, asa ca am iesit pe strada sa îl caut. Atunci am vazut ceva straniu.
Doua masini lasate pe mijlocul drumului închise cu motoarele pornite. Cu cât ma apropiam mai mult de bulevard cu atât lucrurile erau mai ciudate. Din ce în ce mai multe masini erau pe mijlocul drumului cu motoarele pornite. Ca si cum toata lumea s-a decis de odata sa plece pe jos lasând masinile pe unde apucau. Atunci am realizat: unde este toata lumea? Nu vazusem nici un suflet toata ziua. Nici macar un animal sau vreo pasare. Începusem sa întru în panica. Am scos o tigara din pachet , am aprins-o , si m-am asezat pe trotuar asteptând sa ma calmez.
Am stat cam o ora pâna mi-am regasit forta sa ma ridic si sa ma întorc acasa. Pe drum îmi tot ziceam ca e doar o coincidenta stranie si ca totul este în ordine. Primul lucru care l-am facut când am intrat , a fost sa ma uit în camera colegului meu de apartament. Patul nu era facut iar el nu era acolo. Nu ca asta ar fi dovedit ceva… oricum rareori îsi facea patul.
Mintea mea cauta o frântura de logica în tot ce vazusem astazi. Am apucat telefonul si l-am sunat : 'Numarul solicitat este inexistent' a raspuns o voce robotizata… Mi-am zis ca este imposibil asa ca am mai încercat odata dar am fost întâmpinat de aceas voce.
Inima îmi batea din ce în ce mai repede, am început sa apelez numere aleatorii din agenda: Silviu, Ana-Maria, Alexandru, George, Alexandra, Claudiu, Ana, Marina, Georgiana. Dupa fiecare apel aceasi voce îmi zicea parca sarcastic ca numarul format este inexistent.
Am stat treaz pâna dupa doisprazece formând numere aleatorii sperând sa aud ca suna . Nu stiu la ce ora am reusit sa adorm. Tot ce stiu este ca m-am trezit pe la prânz. Am sarit ca ars din pat si am alergat afara sperând ca totul sa fi fost un vis. Dar afara am gasit aceasi liniste si pustietate ca ieri. Am intrat dezamagit înapoi.
Îmi era o foame de lup. Deschid frigiderul pentru a vedea ca nu mai este nimic comestibil în el. Ma uit în cutia de pizza dar si aceasta era goala. Enervat întind mâna sa iau o tigara din pachet. Dar si acesta este gol. Scot un mârâit de nervi. Tre sa ies sa fac cumparaturi. Desi nu vroiam sa ies din cauza fricii mele asupra evenimentul necunoscut. Foamea m-a împins în acea seara sa o fac.
Am intrat în primul magazin care l-am vazut deschis. Un zâmbet discret mi-a aparut pe buze gândindu-ma ca nu va fi nevoie sa platesc. Am luat cam tot ce am gasit la raionul de semi-preparate, cinci pâini si sase sticle de bere. De la iesirea din magazin m-am servit si cu un cartus de tigari. Am zis multumesc din obisnuinta desi nu era nimeni la casa. Desi m-am chinuit putin sa duc totul acasa, a meritat, nu vroiam sa mai fiu nevoit sa ies. Am ajuns acasa si mi-am încalzit la microunde doua pachete de snitele. Ce bine este ca mai exista curent... Nu suport mâncarea rece. Am mâncat repede, facând pauze doar din când în când sa respir sau sa mai beau ceva. Pe la zece m-am întins în pat satul. Mi-am aprins o tigara si am reluat tentativele de a suna pe cineva.
Prin vis am auzit o melodie care mi se parea cunoscuta. Dar de unde o stiam? Deodata mi-am dat seama. Este SONERIA telefonului meu. Am sarit instant din pat cautând telefonul prin besna camerei.
- Alo! - am raspuns putin mai tare decât vroiam…
Dupa câteva clipe care mi s-au parut prea lungi s-a auzit o voce fina.
- Chiar esti real? Nu visez? Am gasit cu adevarat pe cineva?
- Da. Sunt real. Nu stiu ce s-a întâmplat dar sunt singur, esti prima persoana pe care am auzit-o în ultimile trei zile.
- Si eu la fel. Toata Constanta este goala. De trei zile caut o fiinta umana dar nu am reusit sa gasesc pe nimeni.
- Constanta? Esti din Constanta? Credeam ca orice s-a întâmplat, s-a întâmplat doar în Bucuresti.
- Bucuresti? Esti din Bucuresti? Eu credeam ca am gasit pe cineva de aici...
- Da. Si eu credeam acelas lucru. Dar se pare ca si eu si tu... Am realizat ceva, nu stiu cum te numesti. Eu sunt Alex.
- Eu Cristina.
- Ce o sa ne facem Cristina?
- Pai... Ma gândeam ca poate ai drum pe aici. Este o vreme extraordinara sa vizitezi marea.
Desi îmi era frica sa ma despart de locurile familiare. Nevoia de contact uman era mai puternica.
- Pâna diseara sunt acolo.
- Da? Chiar o sa vii? Te voi astepta în fata stadionului.
- Ok. Acuma ar trebui sa închid sa ma pregatesc de drum.
- Bine, vorbim curând Alex.
Si cu asta am încheiat discutia.


Am încercat sa mai dorm, stiind ca drumul va fi lung. Dar nu am reusit sa închid un ochi pâna când soarele s-a înaltat pe cer. În acea dupa amiaza m-am dus în mall sa fac cumparaturile pentru drum. Haine de schimb, mâncare si bautura, nestiind la ce pot sa ma astept de la lumea exterioara am luat un set de cutite de vânatoare. Stiind ca geografia nu a fost niciodata punctul meu forte am luat si o harta a României sa nu ma ratacesc. Am coborât toate lucrurile necesare calatoriei în fata mall-ului.
Abia acum aveam sa întâmpin cea mai mare problema: un mod de transport. Desi aveam 19 ani înca nu aveam carnet de condus. Din fericire , am avut de une sa aleg din multitudinea de masini abandonate. Trei masini mi-au ajuns pentru a învata cum sa ies din parcare. Pâna la urma am reusit sa scot un Ford vechi. Am pus tot echipamentul în portbagaj, am verificat harta si am plecat.
Fordul a rezistat pâna înainte intrarii pe autostrada. Norocul a fost de partea mea pentru ca masina a cedat exact lânga un BMW cu portiera deschisa si cheile pe jos. Probabil ca orice s-a întâmplat, s-a întâmplat exact când cineva intra în masina. Am mâncat ceva, am transportat totul de la o masina la cealalta si în douazeci de minute eram pe autostrada.
La kilometrul zece al autostrazii am vazut pe marginea drumului o haita. Semanau cu niste catei cu exceptia faptului ca nu aveau par si pielea le era neagra ca abanosul.
Unul dintre ei observând masina cum vine se pusese pe mijlocul soselei mârâind în pozitie de atac. Am accelerat, l-am simtit trecând pe sub roti si nu mai m-am uitat în spate. Drumul era lung si stiam ca mai am mult pâna ajung la destinatie. Vroiam sa o sun pe Cristina sa îi spun tot ce am vazut: catei negri, cai ce pareau a avea scheletul pe din afara si toate celelalte animale stranii. Dar nu o sunam, îmi era deja destul de greu sa conduc, nu aveam nevoie acu si sa vorbesc la mobil.
Era deja destul de târziu când am intrat în Constanta, era trecut de 12:00 când am gasit stadionul. Dar în fata lui nu era nimeni. Am luat telefonul si am sunat-o, desi telefonul suna. Ea nu raspundea. Sa se fi întâmplat ceva cu ea? Sa fi plecat fara mine? Sa nu fi fost reala?
Disperat de situatie am luat canistra de benzina din masina, m-am dus la cea mai apropiata benzinarie. M-am intors cu ea plina. Mi-am scos toate lucrurile afara si am început sa stropesc masina cu lichidul inflamabil. M-am îndepartat o distanta sigura. Mi-am aprins o tigare si am azvârlit bricheta în masina. În mai putin de un minut masina s-a preschimbat, cu un tunet, într-o bila de foc care lumina toata strada. M-am uitat în jur cautând un semn ca Cristina a observat.
Uitându-ma am observat cum se aprinde o lumina la etajul patru al unui bloc de vis-a-vis. În acelas minut am simtit cum îmi vibreaza telefonul în mâna.
- Da.
- Buna, tu nu stii ca nu e frumos sa trezesti omu din somn?
- Da tu? Ai zis ca ma astepti... Când nu te-am vazut aici m-am gândit sa te anunt subtil ca am ajuns.
- Prin explozia unei masini? Foarte subtil.
- Ce înterfon ai?
- Nu stiu, nu este apartamentul meu. Haide ca ne întâlnim în fata scari. Încearca sa mentii exploziile la un minim.
A închis.

Mi-am adunat toate lucrurile si m-am îndreptat spre bloc. Exact când am ajuns ea a coborât. Era mai draguta decât mi-am imaginat, o fetita de 17 ani, satena cu parul lung si ochii verzi. Pentru un moment am ramas mut, dar ea m-a trezit înapoi la realitate cu o îmbratisare.
- Pâna acum zece secunde nu credeam ca esti real... Nu vroiam sa risc sa sper ca esti om si sa aflu ca nu erai.
M-a strâns mai tare si a început sa suspine.
-Nici eu nu prea credeam ca vei fi reala, dar ma bucur ca esti. Hai ca acu totul este ok.
-Ai dreptate. Haide sa mergem sus.
Nici nu terminase de spus fraza ca deja era la jumatea drumului pe scari.
Am petrecut toata noaptea discutând despre lucrurile stranii care le-am vazut si despre ce ar fi putut sa provoace disparitia în masa.
- Poate o pedeapsa Dumnezeasca, zic eu în timp ce îmi aprind o tigare.
- Sigur iar noi am supravietuit pentru ca suntem asa sfinti, zise Cristina râzând. Mai mult as crede ca este vorba despre o noua arma.
- Da... Sigur, iar noi am fost singuri supravietuitori.
Am continuat dezbaterea pâna în orele târzii ale diminetii. Când ne-am culcat soarele deja era în înaltul cerului.
Doua saptamâni au trecut uimitor de repede. Noptile le petreceam vorbind depre orice si despre totul. Iar zilele le petreceam colindând orasul. Eram ca doi copii singuri într-un parc de distractii. Puteam sa facem orice si nu era nimeni care sa ne opreasca. Usor usor am învatat cum sa conduc si chiar cum sa pornesc o masina fara chei.
Într-o zi când înca învatam sa conduc am avut un accident si mi-am zgâriat destul de rau capul, dar cu un pachet de prim ajutor si câteva carti de medicina Cristina a reusit sa îmi curete rana si sa îmi puna si copci. De atunci a devenit o adevarata doctorita citind tot ce îi cadea în mâini despre medicina. Foarte repede devenise si un as în a deschide usi si lacate.
Cateva zile mai tarziu, în timp ce cutreieram magazinele pentru diverse lucruri necesare. Când am urcat la etajul doi intr-un magazin de electrocasnice . La 100 de metri în fata noastra se iveau patru câini negri. De parca ne-ar fi recunoscut au mârâit si au tâsnit spre noi. Am luat-o pe Cristina de mâna si am luat-o la fuga pe scari. Deabia coborâsem un etaj ca deja bestiile erau aproape în spatele nostru. Am împins-o pe Cristina pe usa prima dar înainte sa ies si eu am simtit cum o pereche de labe ma apasau pe umeri. Înainte sa cad afara am prins primul lucru care l-am vazut, un cutit din setul care era la reduceri. În timpul cazaturi m-am intors spre animal. M-am speriat când am vazut cât de aproape erau dinti lui de fata mea, si m-a surprins faptul ca nu avea dinti de câine, semanau mai mult cu dinti unui rechin. Erau trei siruri de dinti, fiecare mai ascutit decât precedentul. Din instinct am împins cutitul în pieptului fiarei. Am auzit un schelalait sec si bestia a cazut inerta pe lânga mine. Fara sa gândesc m-am ridicat sa astept atacul celorlalti catei. Dar probabil speriati de ce se întâmplase acestia bateau în retragere. Acest lucru mi-a dat destul timp sa inchid usa magazinului, sa o iau pe Cristina de mâna si sa fugim. În spate se auzeau doar latraturile si ghearele haitei care încercau sa deschida usa.
Tot drumul spre casa nici eu nici Cristina nu am scos un cuvânt. Într-un final, dupa ce eram în siguranta apartamentului Cristina a îndraznit sa vorbeasca, în soapta, de parca înca ar putea catei sa ne auda:
- Ce erau acele animale? De ce ne-am atacat?
- Cred ca era haita care am întâlnit-o în drumul meu spre tine.
- Nu ziceai ca ai calcat unul? Nu îmi zice ca au venit pâna aici doar sa se razbune. Este imposibil.
- Da. La fel de imposibil ca pielea lor neagra sau dinti de rechin.
- Ce ne facem? Ne-au gasit odata, daca ne gasesc înca odata?
Nestiind ce sa îi raspund am preferat sa nu o fac.

Trei zile mai târziu ne-am mutat de acolo. Dupa ce am consultat diverse carti specializate pe securitatea locuintrlor, Am decis ca ne trebuie ceva la parter. Preferabil cu gratii la geamuri si doua intrari. Dintre care una pe alta strada. Nu ne-a luat mult sa gasim o locuinta buna. Pâna la apusul soarelui eram deja instalati în noul camin. Ne-am schimbat rutina complet. Nu mai petreceam zilele afara. Ieseam doar pentru unul din doua lucruri: ori provizii ori antrenament. De când ne mutasem decisesem ca daca vrem sa supravietuim, trebuie sa învatam sa ne aparam. Cristina a insistat pentru armele de foc, si a achizitionat doua pistoale de calibru mare dintr-o sectie de politie, alaturi de toate manualele de folosire si întretinere a armelor. Eu am refuzat a tine unul dintre pistoale. Detestam prea mult armele de foc, asa ca am început sa port dupa mine cutitele de vânatoare. Am vizitat si muzeul de istorie de unde mi-am luat o katana. Bibloteca centrala avea o colectie impresionanta de documentare despre krav maga, aikido, kendo si multe alte procedee de antrenament ale fortelor speciale. Cu ajutorul acestora am învatat sa folosesc noile unelte.
Majoritatea zilelor le petreceam în poligon. Acolo Cristina învata sa tinteasca din ce în ce mai bine. Daca prima oara când a tras deabia a reusit sa tina pistolul în mâna... La doar o luna dupa ce a început antrenamentele , nimerea o cutie de suc de la 150 de metrii. Si eu faceam progrese în antrenamentul meu, în timp ce Cristina tragea eu aveam o colectie întreaga de manechine pe care le înjunghiam si pe care testam procedee noi.
Într-o zi, pe inserate dupa ce terminasem amandoi antrenamentul, la capul celalalt al strazii în linie ne astepta haita. Imediat ce ne-au vazut au pornit spre noi într-un tropait asurzitor. Desi erau la 200 de metri primul glont al Cristinei a trecut direct printre ochii unuia dintre ei. Acest lucru nu i-a încetinit deloc pe ceilalti doi. Urmatoarele doua gloante deabia i-au zgâriat. Realizând ca începe sa se instaureze panica, Cristina a respirat odata adânc, a scos si al doilea pistol din toc si a trimis un vole de gloante în cel mai apropiat câine. Acesta a fost secerat. Mai era doar unul. Dar acesta se apropia cu pasi rapizi. Era la o suta de metri. M-am pus în fata. Îmi era frica. Dar nu aceas frica ca prima oara. Acum era altceva, înafara de frica mai aveam ceva, un sentiment de nerabdare. Nouazeci de metri. Vroiam sa ajunga mai repede. Optzeci de metri. Am realizat ca trebuie sa ma calmez sa nu fac vreo greseala. Saptezeci de metri. Am scos din buzunar o tigare si am dus-o la gura. Saizeci de metri. Mi-am aprins-o. Cincizeci de metri. Am tras un fum adânc. Patruzeci de metri. Am închis ochii si am lasat capul pe spate. Treizeci de metri. Am expirat încet. Douazeci de metri. Mi-am întors privirea înapoi spre animal. Zece metri. Mi-am lasat tigarea sa cada. Cinci metri. Am prins teaca sabiei si când mai aveam trei metri pâna la monstrozitate am facut un pas în fata si am taiat. Mi-a luat câteva secunde sa realizez ce s-a întâmplat. Capul bestiei a zburat pe lânga mine iar corpul i s-a prabusit neinsufletit in fata mea.

Hmm, nice but soft. O combinatie de filmu ala cu negrul cand ramane el singur cu cainele - I am legend- si ceva Stephen King. Putin mai mult nerv nu ar strica.

Edited by Ferodaktyl, 12 October 2009 - 23:57.

Defapt este o combinatie I Am Legend, Serge Brussolo si plictiseala. Mai mult nerv? Adica?

Lipseste tensiunea. Tu doar enumeri niste evenimente. Lipseste suspansul. Si as putea sa pariez ca cunosc si sfarsitul. Dupa cateva randuri doar. Si titlu.

Ok... alte pareri? alte sugestii asupra acestei povesti?

Mie mi-a placut. Un singur sfat: nu o lasa neterminata! Termin-o si treci mai departe. Cu o floare nu se face primavara. Dupa ce vei strange mai multe povestiri, abia apoi poti sa-ti dai seama daca poti sau nu sa mergi mai departe. Dar sunt sigur ca poti.
Bafta!
Si nu uita ca geniul este doar 1% inspiratie, restul este...MUNCA!

Si inca ceva: de fiecare data cand scriu ceva, adevarata munca intervine abia la urma, la finisaje. Iar finisajul este asa de greu incat abia dupa ani si ani de scriere, mai mult sau mai putin proasta, am invatat catusi de putin cum sa il fac. Se citeste, se taie, se scoate, iar se citeste, iar se taie, iar se scoate, se verifica ideile, sa nu le repeti, sa nu spui in o suta de vorbe ceea ce ai spus deja in primele doua, samd, samd, samd. Din punctul acesta de vedere, din tot ce am scris pana acum, si am scris ceva, ceva, abia daca pot gasi cateva margaritare. Restul sunt doar...incercari. Sunt valoroase doar in masura in care imi arata devenirea mea ca artist, ca scriitor, ca om care are ceva de spus lumii.
Vant la pupa!

Edited by tudorel666, 19 October 2009 - 19:32.

mihito, esti din bucuresti?

Da aton, vre un motiv anume pentru care intrebi?
Tudorel eu as vrea sa o termin, dar finalul este foarte departe la cum vreau eu sa se dezvolte povestea. Si nu am mai gasit timp sa scriu decat putin, pana in momentul cand si aici am cam stagnat )

Mihito, on 20th October 2009, 00:05, said:

Scrie-ti ideile pe o hartie, fara sa te gandesti la nimic altceva. Scrie doar cum crezi tu va fi, in mare, firul actiunii. Apoi vei avea oricand un punct de plecare, chiar daca intre timp vei mai adauga sau vei mai scoate cate ceva. Parerea mea este insa ca mai intai trebuie sa te multumesti cu ceva mai mic, nu te baga la povesti prea mari, ca ai sanse mari sa iasa o zeama lunga. Iar la urma gandeste-te ca nu orice prajitura bine ornata este si gustoasa. Asa ca verifica-ti si "ornamentele", adica forma, precum si "gustul", adica ideile. Daca nu vei fi multumit, nu conteaza, fa alta prajitura, dar nu o recicla pe asta la nesfarsit decat dupa ce te vei fi copt destul incat sa faci din lut... fiinte vii.
Sa fii iubit!

Edited by tudorel666, 20 October 2009 - 08:02.

Mihito, on 20th October 2009, 00:05, said:

am vrut sa ma conving ca am recunoscut accentul.

Accent? Ce accent? Am un accent cand scriu? Care ar fi acela?

Mihito, on 22nd October 2009, 00:38, said:

Accentul tau consta in lipsa oricarui accent. Si nu are de-a face cu faptul ca esti din bucuresti. Desi e interesanta coincidenta .
Sper sa nu te superi pe mine. Nu o spun din rautate. Chiar imi place genul de literatura pe care incerci sa o scrii.
Dar mi-ar place mai mult daca chiar mi-ar place. (pun intended)

Mihito, on 22nd October 2009, 00:38, said:

scrii precum vorbesti, adica prost!

daca stau sa ma gandesc mai bine, intotdeauna mi-au placut scenariile apocaliptice. Am jucat Fallout 1 si 2 de multe ori, si Fallot 3 cu toate add-on-urile.
Basca Stephen King - Dark Tower toate ( cred ca asa se numea), plus orice sf apocaliptic si film pe care am pus mana. A, si Apocalipsau, tot de Stephen King. Si Mobilul, de acelasi.

Daca stau bine sa ma gandesc, niciodata nu am crezut scenariile apocaliptice: toate sunt opera unor masochisti lipsiti de stimulul lor principal!

Edited by tudorel666, 11 December 2009 - 11:43.