Proza

Domnul Eduard privi mirat casa veche, acoperita de iedera uscata. Pasise de nenumarate ori prin incaperile ei, dar acum nu o mai recunostea, era o ruina. Fusese candva o casa plina de viata, de speranta, de dragoste si de suferinta, asa cum ii sade bine unei vile boieresti. Acum cainii maidanezi isi facusera culcus in curtea ei, iar iedera acoperise ferestrele si peretii, sufocand-o. Eduard nu isi putu ascunde un oftat cand vazu ce se alesese din casa aceea, cea mai frumoasa casa de langa Gradina Icoanei. Ii dadura lacrimile. De la frig, desigur, isi zise el. Deschise poarta si un scartait sinistru ii zgarie urechile. Tresari, de parca s-ar fi temut sa nu deranjeze pe cineva cu zgomotul acela.
"S-a dus si domnisoara Ruxandra...toti pe care ii stiam s-au dus de-acum....Am ramas singur. Doar eu si casa asta ne mai amintim de acei ani frumosi. M-am luat cu alte treburi, cu atatea nimicuri, ca am uitat..." gandi Eduard, iar firul amintirii i-a fost intrerupt brusc de un glas pitigaiat si banuitor.
-Cine sunteti dumneavoastra, va rog, tovarase?
Era o batranica mica si uscata, care statea cu mainile in sold in poarta casei vecine.
"Hm! Genul de muiere nesuferita care stie tot ce misca in cartier!"isi spuse el cu dispret.
-Sarut mainile! Sunt Eduard Sandulescu....
-Vai, tovarasul Eduard! Ce bine ca ati venit! continua femeia si intra grabita in curte. Sora mea, tovarasa Mioara Petrovici, mi-a spus ca trebuie sa veniti sa luati in primire casa. Pana acum eu am avut grija de ea, asa mi-a cerut tovarasul comisar, stiti povestea....Dar acum ca ati venit va dau cheile si il chem, sa vada ca luati in primire casa. Bine ca scapai eu de-o grija!
Femeia turuia in continuu, in timp ce se chinuia sa descuie usa casei.
-Stiti, mie nu-mi place sa am asemenea responsabilitati.... M-am speriat tare rau cand a murit tovarasa....de fapt, cand am gasit-o eu, ca ea saraca murise de cateva zile....Am aerisit casa cat am putut, dar sa stiti ca tot mai miroase putin, imi pare rau, dar nu puteam lasa ferestrele deschise. Saraca femeie a murit singura si uitata de toti, isi pierduse si mintile....Bine ca v-ati intors, tovarase!
-Au fost de-ajuns banii pe care i-am trimis tovarasei Petrovici pentru inmormantare?
-De-ajuns, a fost o inmormantare modesta, dar decenta. Daca vreti sa mergeti la ea, imi spuneti si va insotesc la cimitir, ca altfel e greu de gasit mormantul....Poftiti, va rog, poftiti!
Holul casei era intunecat si se simtea un miros inchis, de praf si mucegai. Si un usor iz de moarte, de lumanari arse. Eduard tusi usor, iar batrana isi puse la nas o batista.
-Sufar de plamani, sa stiti....Il chem imediat pe tovarasul comisar....
-Nu va grabiti, va rog! Daca nu poate veni, trec eu pe la el.....Deocamdata vreau sa vad casa, sa ma gandesc ce voi face cu ea.
-Cum doriti....Ma gasiti in casa de vizavi! Daca vreti o cafea....
-Nu, tovarasa, va multumesc pentru tot ce ati facut! Mi-ati fost de mare ajutor si nu voi uita asta!
Batrana zambi larg, si se inclina usor.
-Sa deschid ferestrele?
-Nu, lasati ca ma descurc! Va multumesc.
Ramase singur. Era intr-adevar un aer irespirabil si simtea cum il ia cu lesin. Deschise repede un geam si aerul rece de toamna intra in sufragerie, invadand toate cotloanele. Mobila veche scartaia, la fel si podeaua, trosnea la fiecare pas. Eduard nu era superstitios, dar acum nu se simtea in largul lui...Ideea mortii ii crease mereu neliniste si o revolta mocnita in fata acestei singure certitudini a vietii. La toate astea se adauga acum si un sentiment de vinovatie...Ar fi trebuit sa fie alaturi de ea, macar in acele ultime clipe. Ar fi trebuit? De ce? Nu avea nicio obligatie! Si totusi....
Totul in casa aceea era acoperit de un strat gros de praf, la fel si gramofonul langa care zacea uitat un disc cu Debussy. Zambi, sterse discul si puse muzica. Era o minune ca mai functiona antichitatea aia! Se invartea prin casa, nu stia ce sa faca, parca ar fi cautat ceva si nici el nu stia ce anume. Ii treceau prin fata ochilor clipele placute in care discuta la un ceai cu domnisoara Ruxandra, balurile organizate in holul generos al casei, cand ii onorau cu prezenta si unele nume de marca ale literaturii de-atunci. Ce se alesese de oamenii aceia? Unii fugisera din tara, altii...
Se intoarse brusc, iar inima ii statu in loc. Parca trecuse cineva prin spatele lui... "Ce prostie! Nu-i de mirare ca si-a pierdut mintile in casa asta!" Ca sa-si mai abata gandurile, incepu sa se uite in vitrina, la bibelouri, la pozele vechi, prafuite si ele. Miri, mirese, domnite elegante, ofiteri in uniforme scortoase... Unde disparusera acei oameni?
O oglinda mare, usor ciobita in colturi, cu rame ruginite de bronz, ii reflecta chipul palid si ridat. Cu multi ani in urma, aceeasi oglinda ii aratase, ca intr-o magie, un viitor frumos si foarte posibil, un viitor de care atunci i-a fost teama. El si ea, Ruxandra, la un bal, eleganti si putin ametiti de bautura, dansau un tango pasional in fata oglinzii isi ea i-a soptit: "Vezi, nu ne-ar fi stat bine impreuna? Asa-i? Se spune ca niciodata nu-i prea tarziu!" El a zambit si a continuat tangoul. Si acel posibil viitor era acum o vaga amintire. "Nu stiu mai nimic despre ea! Cred ca asta m-a si fascinat dintotdeauna: misterul... Daca am fi fost impreuna.....s-ar fi pierdut farmecul.", incerca el sa-si gaseasca o scuza, ca sa scape de acel sentiment neplacut.
Se plimba prin toate incaperile, gandindu-se ca el salvase casa aceea, o salvase de comunisti, asa cum o salvase si pe domnisoara Ruxandra. El avea relatii, avea influenta si a aranjat ca ea sa ramana in casa aceea pana la moarte, iar apoi el, Eduard, avea sa preia locuinta. Nimeni nu avea voie sa se atinga de o caramida din casa aceea, cum nu avea voie sa se atinga de  domnisoara Ruxandra. "Domnisoara?!" zambi el. "Uite ca tot asa ii spun si-acum. Stiu ca a fost maritata, dar pentru mine tot domnisoara Ruxandra a ramas."
Cand a murit Ruxandra, el era intr-o delegatie la Moscova si nu a putut sa vina la inmormantare. A trimis doar niste bani....Spera ca domnisoara l-a iertat si l-a inteles. Ultima ei scrisoare il pusese pe ganduri, dar era asa de ocupat cu treburile de la partid, ca nu a putut sa vina la ea. Era ca un ramas-bun, dar mai multe de atat...ii spunea ca viata ei se afla in casa aceea si il ruga sa aiba mare grija de ea, sa nu se piarda. Ce sa se piarda? Viata? Casa? Nu intelesese si pierduse ocazia s-o intrebe.
Acum se simtea strain in casa aceea, o casa care nu mai inspira viata si speranta, ci moarte si deznadejde. Parca era un cavou! Gandul asta il facu sa tresara si se gandi sa mai deschida o fereastra, sa intre aer curat. Trecuse pe langa un scrin mare, de pe care il urmareau cu privirea cateva fotografii cu el si Ruxandra. Nu mai avea liniste, simtea ca trebuia sa faca ceva si nu stia ce anume. Se uita la fotografii, le sterse de praf, le schimba locul, apoi le puse inapoi...Ceva tot nu era in ordine! Deschise sertarul scrinului si il trecu un fior, o emotie inexplicabila. Inauntru erau aruncate in dezordine medalii militare, scrisori si fotografii, iar langa ele un caiet. Pe coperta o mana obosita scrisese cu litere tremurate ?Pentru Eduard?. Era un jurnal. Intelese asta si inima incepu sa-i bata nebuneste. Se bucura ca la gasirea unei comori si in acelasi timp se uita nelinistit in jur, nu cumva sa vina vecina cu militianul si sa-l deranjeze. Incuie repede usa de la intrare, inchise si usa sufrageriei, lua jurnalul si se aseza pe un fotoliu prafuit. Stia ca tot ce era in casa aceea ii apartinea acum de drept, dar caietul acela....jurnalul....viata ei oare ii apartinea? Da, asa hotarase ea, de-aceea scrisese pe coperta mesajul acela si de-aceea ii trimisese si acea epistola ciudata.
Tinea jurnalul pe genunchi, dar nu indraznea sa-l citeasca. Simtea o imensa tristete, se gandea ca, iata, din prietena lui, atat mai ramasese: cateva pagini de hartie! La asta se poate reduce viata unui om? Toate visele, gandurile ei, toata fiinta ei se ascundea in niste bucati de hartie care pot fi mototolite si arse in foc, iar apoi nu mai ramane NIMIC. Acele foi firave....viata aceea nu trebuia sa se piarda! Candva, domnisoara Ruxandra, pasionata ca si el de istoria religiilor, ii spusese ca ii place o suprestitie a vechilor egipteni: "Cand rostesti numele unui mort, el revine la viata. Cat timp cineva ii va rosti numele, acel om va trai. Asta e viata vesnica".
Da, domnisoara Ruxandra merita asta, isi spuse Eduard. Daca nu ii fusese alaturi cat timp traise, macar acum s-o readuca la viata prin amintirile acelea. Deschise jurnalul.



Astept pareri, comentarii, cat mai sincere si la obiect!  

Edited by cleo222, 24 September 2008 - 12:05.

Imi aduce aminte un pic de Eliade si de Preda, ca atmosfera. Foarte ... pictural, am "vazut" casa, cu toate detaliile (ca in "Enigma Otiliei"). Oricum, suna foarte promitator, astept continuarea

"Stimata domnisoara Simona,

Imi pare nespus de rau ca trebuie sa va scriu aceasta epistola si ca ne cunoasteam in asemnea imprejurari triste. Sunt sublocotenentul Florin Dima, loctiitor si bun prieten al logodnicului dumneavostra, George Petrescu. Stiu ca sunteti nelinistita ca primiti un mesaj de la un strain, asa ca nu vreau sa va prelungesc suferinta. Cu regret trebuie sa va anunt ca George este acuzat de inalta tradare si va fi judecat de curtea martiala. Este foarte posibil sa fie condamnat la moarte. Imi pare nespus de rau.
Acum, dupa ce v-am dat tragica veste, consider ca este datoria mea, ca prieten al lui George, sa va spun cum s-au intamplat lucururile, ca sa stiti ca a fost un adevarat erou.
Iata cum a inceput totul: luptam langa Turtucaia. Trupele generalului Mackensen castigau victorie dupa victorie. Ne retrageam continuu. Soldatii erau speriati si obositi, iar multi cedau nervos cand prietenii si camarazii cadeau langa ei. Abia ii mai stapaneam, le era foarte teama si nu mai voiau sa lupte. Eu sunt mai brutal din fire si le mai trageam cate una sau ii amenintam, ca sa puna mana pe arma si sa iasa din transee, la atac.
George insa stia sa le ajunga la suflet si le vorbea asa cum numai el stie, despre Dumnezeu si viata vesnica. La inceput mi s-a parut foarte neobisnuit si total nepotrivit ca un ofiter sa faca o asemenea propaganda religioasa printre oamenii sai. Dar ei il ascultau si le vorbea tare frumos, ca un preot. M-am apropiat de el si am inteles ce om deosebit avusesem ocazia sa cunosc si ce sacrificiu facuse el parasindu-va pe dumneavoastra, sufletul lui pereche, cum spunea el, ca sa vina pe front, sa-i ajute pe soldati cu o vorba buna. Si vorbele lui le mergeau la suflet si soldatii din plutonul nostru erau cei mai buni luptatori. Multi au spus, inainte sa-si dea ultima suflare, ca mor linistiti, stiind ca dincolo ii asteapta pacea si fericirea. Sigur, erau si unii mai necredinciosi, dar chiar si ei il iubeau de George. Eu nu sunt foarte religios din fire, dar nu pot sa nu recunosc ca plutonul nostru a avut mai mult noroc decat altele si am pierdut cei mai putini oameni.
Acum cateva nopti insa, George parca a simtit ca se apropie sfarsitul. S-a rugat mult, mai mult ca de obicei si le-a spus baietilor sa aiba incredere in el si-n Dumnezeu, ca nici unul nu-i va lasa la greu. Fusesem anuntati ca urma sa aiba loc o lupta, langa Turtucaia, probabil ultima, in speranta ca vom mai recastiga din terenul pierdut. Venise ordin de la general. Stiam insa ca nu aveam nici o sansa.
Bietii nostri soldati! Stiti probabil ca sunt oameni simpli, dar au un suflet mare, sunt buni si curajosi, iar atunci ma uitam la ei si mi se rupea inima de mila. Toti atat de tineri si fiecare este mandria si speranta familiei lui, care il asteapta cu drag acasa… Unul dintre ei motaia, cu pusca pe piept, ca un haiduc. El reusise sa uite ca asta urma sa fie ultima noapte aici, pe pamant. Ceilalti insa nu aveau liniste. Un flacau isi curata tacticos arma, dar puteam vedea cum ii curgeau lacrimi pe obraz. Era cel mai curajos soldat al nostru. Mai era unul care de cateva ore statea cu poza iubitei in fata, se chinuia sa-i scrie o scrisoare de adio si nu-si gasea cuvintele, asa ca pana la urma a renuntat. Ceilalti fumau sau se straduiau sa manince cate ceva, desi teama de moarte le stingea orice pofta, oricat de hamesiti ar fi fost.
-Asta e sinucidere, repeta intruna George. O sa murim cu totii, ca prostii! Cui foloseste? Nu vom cuceri nici macar un bulgare de pamant! E imposibil! Florine, generalul asta e cretin de-a binelea!
-Nu spune asta! Stii bine ca ordinele nu se discuta!
-Le discut doar cu tine si stai linistit, Acolo este Cineva care va discuta toate astea si cu domnul general, cand va veni vremea.
Apoi mi-a cuprins umerii si s-a uitat in ochii mei asa cum nimeni nu s-a uitat vreodata si am avut impresia ca imi citeste in suflet si m-am simtit pentru prima data slab si speriat.
-Tu nu ai o iubita, dar ai o familie, frati si surori care te asteapta la Pitesti. O sa te intorci la ei. Te rog, daca se intampla ceva, sa-i scrii Simonei, ea este iubirea mea, sufletul meu. Ai aici adresa…
-De ce vorbesti asa? O sa te intorci la ea si o sa va…
-Nu cred!raspunse el si ma privi ciudat si sunt sigur, domnisoara, ca in acele momente el vazuse tot ce avea sa se intample. Nu cred, Florine draga! Eu nu-mi las oamenii sa moara! Nu pot face asta! Nu mi-e frica de flacarile Iadului, dar nu ma lasa constiinta sa trimit 20 de oameni sa moara ca animalele, pentru ca un idiot asa imi porunceste! O sa am grija de ei, orice ar fi!
Ma pregateam sa-i raspund, cand s-a dat ordinul de atac. Am pornit toti, pe o bezna de nu vedeai la doi pasi, pregatiti pentru ceva ce trebuia sa fie un atac la baioneta. Era noroi si alunecam mereu -- un teren foarte prost pentru lupta… Trageau in noi si au cazut cativa soldati… E groaznic sa va povestesc toate astea, dar trebuie sa stiti ca George a fost un erou. Asta a fost…
Daca nu oprea atacul, muream toti. Asta e sigur. Stiam eu, stia George si stiau si soldatii. Totul era o chestiune de timp. Atunci el, locotenentul meu, prietenul meu s-a oprit si a ordonat retragerea. Soldatii au ezitat cateva clipe, fiindca eu le strigam sa inainteze, indiferent de situatie, sa execute ordinul generalului. Si ii strigam si lui George sa nu se opuna.
-Nu va retrageti! Inainte! Atac la baioneta, soldati! Luptam pana la capat! Domnul e de partea noastra! Inainte!
Atunci George a venit spre mine, i-am vazut ochii care ii straluceau de o stranie bucurie si am crezut ca isi pierde mintile.
-Nu trimit 20 de oameni la moarte, ma auzi, Florine?
-Trebuie! Altfel  ajungi la curtea martiala! Inainteeee!!!
Am scos pistolul si l-am indreptat spre cativa soldati care se pregateau de retragere.
-Inainte, la lupta, fricosi ce sunteti!
Saracii de ei s-au oprit si ne priveau nauciti, cand pe mine, cand pe George si nu mai stiau de cine sa asculte.
-Dumnezeu ne-a lasat libertatea sa alegem, imi spuse el cu un fel de mila, ca unui om necredincios ce sunt.
-Ei bine, locotenente, Dumnezeu nu e acum aici. Dar eu sunt! Va spun sa luptati, sau va impusc!le-am strigat apoi soldatilor.
-Lasa-i sa traiasca, Florine! Ce-ai cu ei? Sunt si ei tineri si le e draga viata.
Gloantele suierau pe langa noi si soldatii, cati mai erau in viata, s-au aruncat la pamant, asteptand resemnati ca noi doi, comandantii, sa ne punem de acord si sa le spunem daca venise ziua cea din urma. Ce puteam sa fac eu? Cum puteam sa ma opun?
-Comandante, ti-ai pierdut mintile si nu-mi dai de ales!am strigat si am indreptat pistolul spre George. Inainte!!!
Stia ca nu as fi tras, dar probabil a considerat ca pierdem timp pretios cu cearta noastra.
-Hai copii, retragerea!
Soldatii n-am mai stat pe ganduri si au fugit imediat spre transee. Eram disperat, nu stiam ce sa mai fac. Am tras cateva gloante in aer, sperand ca asta ii va speria, dar era ridicol, erau atatea gloante in jurul nostru ca nici nu mai conta.
-Ordona imediat atacul!i-am strigat eu. Ordona imediat…
-Mai taci o data din gura aia spurcata de pacatos! imi raspunse el zambind.
Am incremenit. Nu ma asteptam la o reactie atat de degajata. Asa ca gestul lui m-a luat prin surprindere. Cu o mana mi-a prins pistolul si cu cealalta m-a lovit in cap cu arma lui, nu inainte de a-mi spune:
-Intelege ca omul ii e dator lui Dumnezeu cu o moarte, nu cu zece, nici cu 20! Asa ca lasa-ma si pe mine sa-mi fac datoria!
Mi-am pierdut cunostinta si nu mai stiu ce a urmat. In zori l-au arestat si l-au dus sa fie judecat, n-am apucat sa mai vorbesc cu el. Am fost transferat si eu si soldatii la un alt pluton. Ii suntem toti recunoscatori ca a fost un erou si ne-a dat ocazia sa mai traim macar cateva zile. Cred ca nu s-a gandit saracul ca nu ne poate salva cu adevarat, ca suntem oricum sortiti mortii aici, pe front. Imi pare rau ca nu am avut ocazia sa-i spun asta, poate il opream.
V-am scris toate astea, cuvinte deosebit de dureroase pentru dumneavostra, domnisoara, ca sa stiti ce fel de om a fost George, pana in ultima clipa. Poate o minune sa-l salveze acum… Si eu si baietii ne rugam pentru asta in fiecare seara, pe furis, sa nu ne vada noul comandant, ca nu tolereaza asemenea lucruri.
Aveti respectul meu si va asigur ca in ultimele clipe George se va gandi la dumneavoastra cu toata dragostea si spera ca il veti ierta ca a plecat pe front fara acodrul dumneavoastra. Asa m-a rugat sa va scriu. Ramaneti cu bine si mult curaj, domnisoara draga, si credinta, asa cum a avut si el!
Al dumneavoastra,
Sublocotenent Florin Dima"

@Moaca: Multumesc!  

Astept si ale pareri si critici, fara suparare!

foarte tare!

poezii n-ai?

cleo222, on Sep 24 2008, 12:59, said:

Foarte frumos...

Pe text nu am ce comenta. Doar o mica inadvertenta.
Inteleg ca scena se produce la un numar destul de mare de ani de la nationalizare, adica suficienti ca "domnisoara Ruxandra" sa imbatraneasca si sa moara? In cazul asta, baba aia n-avea cum sa se duca sa-l aduca pe "tovarasul comisar"... Nu mai erau comisari, cam de cand era Ruxandra tanara...
In rest, cum am spus la inceput. :

Edited by Gabi73C, 26 September 2008 - 14:01.

@Aton:

Nu, nu scriu poezii. Am incercat de cateva ori, dar nu vrei sa stii ce-a iesit!  


@Gabi: multumesc pentru observatie, o sa modific!

Luptam la Mararesti, asa cum ti-am spus in penultima scrisoare, inainte sa fiu ranit. Nu intru in detalii, nu conteaza. Ne pregateam pentru un atac la baioneta. Am dat ordinul si soldatii mei - of, bietii mei soldati! - au pornit vitejeste. Germanii trageau si aruncau grenade. Noi nu mai aveam cu ce sa aruncam. Mai aveam putin de alergat pana in transeele nemtilor. Nu stiam ca pusesera si mine pe campul acela… Deodata, o bubuitura asurzitoare langa mine si apoi un urlet infiorator. Niculaie al meu se zvarcolea intr-o balta de sange. M-a dus taras langa el, sa vad ce a patit. Dupa mine, Vasile.
-Domnu’ locotenent, haideti inainte, sa ajungem la ei sa-i taiem in doua!
-Stai, omule, nu vezi ca baiatul e ranit?
-Ce mai puteti face, domnu’? Haideti ca aici e pericol, arunca astia grenade, o sa ne loveasca si pe noi una.
Nu l-am ascultat si m-am dus langa Niculaie. Bietul copil urla ca din gura de sarpe si mi-a luat ceva timp sa inteleg de ce. Pur si simplu ma uitam la el si nu puteam sa cred. Nu mai vazusem niciodata asa ceva, nu credeam ca e posibil ca un om sa traiasca…Ei bine, Ruxandra, nu mai avea picioare, iar burta ii era sfasiata. Era o jumatate de om si inca traia si tipa. M-am dus la el si am vrut sa-i spun ceva, dar nu stiam ce, asa ca am inceput sa bat campii.
-Stai usor, mai Nicusoare! Nu-i grav, respira usor!
Cand m-a vazut s-a mai calmat si a vrut sa se ridice, dar l-am oprit imediat, ca sa nu-si vada rana. Asa ca n-a stiut nimic, saracul!
-Nu, stai acolo, ca te ducem acum la spital.
-Aaa, doare rau, domnu’ locotenent! Ma dor picioarele!
(Care picioare, copile?imi venea sa zic si inca nu-mi reveneam din soc).Vasile insa n-a fost impresionat de asta, tot incerca sa ma ia de acolo.
-Auziti domnu’ ofiter, imi dati niste apa, ca mi-e tare sete?se ruga Niculaie.
M-am uitat ingrozit la Vasile si el, intelegand spaima mea, i-a dat sa bea din plosca lui. Nu-mi dau seama unde s-a dus apa pe care a baut-o, cu gaura aia in burta (iarta-ma Ruxandra ca iti spun asta, dar macar tu sa stii cum a fost). Apoi Niculaie a inceput sa rada, nu stiu de ce.
-Domnu’ locotenent, v-am spus de Ileana mea? Frumoasa fata, dom’le! Abia astept sa ma insor cu ea!
Brusc il cuprinse o groaza de nedescris. Nu stiu ce se petrecea atunci in mintea lui.
-Va rog, daca mor, sa-i scrieti o scrisoare, sa-i spuneti ca o iubesc si nu cumva sa se insoare cu altul, ca ma intoc din sicriu si-o bat. La noi in sat asa se intampla, ca sunt moroi! Neaparat sa-i scrieti!
-Bine, Nicusoare, ii scriu, promit, dar poate o sa-i scrii chiar tu, cand te faci bine.
Atunci a izbucnit iar in ras, intr-un ras isteric de m-am ingrozit.
-Ce este?
-Pai cum sa-i scrieti, domnu’ locotenent, daca ea nu stie sa citeasca? Ea e proasta, nu stie!...
A mai ras de cateva ori, apoi a tacut. Tin minte ca avea ochii sticlosi, iar pe buze ii ramasese un ranjet infiorator. Vasile tragea de mine.
-Haideti, domnu’ locotenent! Gata, s-a terminat! Hai sa le-o platim ticalosilor!
Inca nauc, ma taram dupa el, pe burta, prin noroi si singe. Nu-mi iesea din minte chipul lui Niculaie si mai ales trupul lui mutilat. Nici acum nu pot sa uit. Il vad in fiecare noapte, doamne Dumnezeule, Ruxandra, e cumplit! O sa-l vad pana cand voi muri si eu… Daca nu eram asa sensibil si om de nimic, nu m-ar fi ranit srapnelul ala. Dar vezi tu, eu, domnul locotenent, in loc sa am grija de soldatii mei, ma gandeam la bietul Niculaie. Deodata il vad pe Vasile ca tipa la mine si-mi face semne, dar n-am inteles ce voia. Imi spunea sa ocolesc zona…dar am auzit prea tarziu. Un alt sodat, la doi pasi de mine, a calcat pe o mina si s-a facut bucati. Atunci am simtit o durere ascutita in picior si am asurzit. M-am trezit jos, capul imi tiuia de durere si nu mai auzeam nimic. Il vedeam pe Vasile deasupra mea, ca isi misca buzele, dar nu auzeam ce spunea. Culmea este ca nu genunchiul ma durea, desi vazusem unde fusesem ranit, ci capul, de la bubuitura aceea. Ma durea asa de tare ca imi venea sa urlu si ca sa justific tipetele mele, strigam:
-Inainteeee, atac la baioneta!
Cred ca tipam foarte tare, pentru ca eu nu ma auzeam tipand, dar imi dadeam seama ca soldatii ma intelegeau. Unii au plecat inainte, dar Vasile a ramas cu mine. Mi-a legat piciorul cu o bucata rupta din camasa lui. Dupa cateva minute, din cauza durerii de cap, am inceput sa vomit, apoi am lesinat.
Cand mi-am revenit, eram la spitalul de campanie. Vasile statea langa mine si-mi cosea pantalonii, rupti la genunchi. De parca asta ar mai fi contat! Incepusem sa aud, putin infundat, dar era totusi ceva…
-Cum va simtiti, domnu’ locotenent?
Am mormait ceva, nu mai stiu ce.
-Doctorul spune sa va odihniti, ca in doua zile va trece capul si o sa auziti la fel ca inainte. Am trimis dupa Ionica, sa va aduca lucrurile.
-Cand ma intorc?
-A, pai trebuie sa vi se vindece piciorul, apoi mergeti acasa.
-Acasa? Nu…nu acasa, inapoi pe front, la soldatii mei…
Nu stiu daca ultimele cuvinte chiar le rostisem sau erau numai in gandul meu, ca am lesinat din nou. Intr-adevar, dupa cateva zile imi revenisem. Acum simteam insa durerea din picior, care era uneori mai insuportabila ca durerea de cap. Dar n-am mai lesinat. Vedeam ca rana era foarte urata si doctorul mi-a spus acele cuvinte pe care nimeni nu vrea sa le auda.
-Baiete, ai avut noroc sa ramai in viata! Ai ramas fara o bucata din osul de la genunchi si n-o sa mai poti merge ca inainte, dar macar esti in viata. Acum trebuie sa oprim infectia si in cateva zile pleci acasa. Dar mai intai trebuie sa-ti taiem piciorul.
Tin minte ca, spre marea mea rusine, am intrat in panica si am inceput sa urlu sa nu ma taie. Mi-au dat niste calmante ceva, dar nu am adormit. Eram perfect constient. Am inteles imediat ca nu aveam de ales, dar totusi…Zaceam in pat, lac de sudoare si chinuit de durere si ma uitam la colegii mei de suferinta. Eram vreo zece in camera aia. Toti fusesera schiloditi. Unii isi pierdusera ambele maini sau ambele picioare. Pareau resemnati. N-am auzit pe niciunul sa se agite asa ca mine. Intelegeam situatia, dar nu voiam sa ajung la fel. Eram ofiter si un ofiter se intoarce acasa cu decoratii si mai ales pe propriile picioare, nu?
In ziua aceea, cand ma gandeam la soarta mea si refuzam sa ma resemnez, am vazut ceva ce m-a ravasit complet, dar m-a ajutat sa iau o decizie, zic eu, buna. Un soldat foarte tanar, cred ca nu avea nici 20 de ani, tocmai fusese operat, si-i taiasera o mana. Cand a venit asistenta sa-i schimbe pansamentul, a lasat din neatentie foarfeca pe masa de langa pat, in timp ca cauta fese curate. Eu aveam patul chiar in fata lui si ma vazut ingrozit totul, fara sa pot face ceva. L-am vazut, scumpa mea, cum s-a uitat la foarfeca si a inceput sa ranjeasca asa, ca un nebun, apoi, intr-o clipa, cu mana care ii mai ramasese, si-a infipt-o in inima. Asistenta a inceput sa tipe si a fugit. Baiatul s-a mai zbatut putin, apoi a murit. Ciudat este ca dupa ce si-a dat duhul, ciotul acela de mana continua sa se miste, in spasme, de parca ar fi ramas viu. In fine, dupa chestia asta eram si mai hotarat sa nu accept amputarea. Atunci un alt soldat, carea zacea langa mine, cu ambele picioare taiate, mi-a vorbit cu atata blandete, de parca mi-ar fi fost cel mai bun prieten.
-Doctorul spune ca refuzi taierea…De ce ti-e frica? Sa stii ca durerea este mai mare acum.
-Nu durerea conteaza…Dar nu vreau sa traiesc asa…
-A, inteleg…Te gandesti probabil la copilul asta, care s-a omorat aici…El nu mai avea pe nimeni. Era orfan, iar acum aflase ca iubita l-a parasit. Pentru ce sa mai traiasca? Dar dumneata? Nu mai ai pe nimeni? M-am gandit si eu la gestul asta, dar i-am scris sotiei mele si mi-am dat seama ca ma iubeste cu adevarat. Spune ca va avea grija de mine, ea si micuta Miruna, fetita noastra. Da, avem o fetita. Dumneata nu ai pe nimeni care sa-ti spuna asemenea vorbe?
-Am si eu o sotie, dar…
-Pai vezi! Nu merita sa traiesti pentru ea?
N-am raspuns, dar a doua zi, cand m-am trezit, luasem o decizie. Voi ramane intreg si daca va fi sa mor, atunci sa mor in bratele femeii pe care o iubesc. Poate ca ma iubeste si ea, poate ca nu….Doctorul nu voia sa ma lase sa plec fara operatie. Atunci i-am cerut lui Ionica sa ma scoata de acolo, cum o sti el.
Sincer, nu-mi faceam mari sperante si de fugit nu puteam sa fug, asa ca am asteptat inca doua zile. Intr-o noapte m-a trezit o asistenta si mi-a facut semn sa tac. Impreuna cu Ionica, m-au pus pe o targa si m-au scos afara, in timp ce toti ceilalti dormeau. In curte ma astepta Vasile cu o masina, care m-a dus la un alt spital, aproape de front. De acolo ti-am trimis scrisoarea si am plecat spre casa. Nici acum nu stiu cum a reusit Ionica s-o induplece pe asistenta, ca n-a vrut sa-mi spuna decat ca “doctorii astia sunt si ei oameni”. Ce suflet bun are Ionica asta! In tren, el a stat pe jos, ca sa ma lase pe mine sa-mi intind piciorul pe locul lui. Era foarte aglomerat….