1914, anul în care mitul războiului fulger s-a spulberat

,,

1914, anul în care mitul războiului fulger s-a spulberat



[ http://www.historia.ro/sites/default/files/imagecache/articol-picture-small/463968613.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Marele Război – denumirea sub care e cunoscut Primul Război Mondial în Occident – subliniază cel mai bine impactul pe care l-a avut (și îl are) acest conflict uriaș asupra evoluției umane în ultimul secol; el e, nici mai mult, nici mai puțin, sursa tuturor transformărilor, de orice fel, ce au avut o influență majoră asupra oamenilor în ultima sută de ani. Moartea la scară industrială a schimbat mentalități, a prăbușit imperii, a făcut loc pentru marile utopii milenariste ale secolului – fascismul (cu toate formele sale, inclusiv nazism) și comunismul. Condamnată ca singura vinovată de război, Germania a acumulat o frustrare fără precendent la nivelul întregii națiuni, din care s-a născut cel de-Al Treilea Reich și o teribilă dorință de revanșă. De aici până la declanșarea unui nou conflict planetar nu a mai fost decât un pas. Există voci care sugerează că, de fapt, nici nu putem vorbi despre două războaie mondiale: în realitate, ar fi fost unul singur, despărțit de două decenii de armistițiu. În toată această perioadă, Europa a fost măcinată de conflicte; învinși și învingătorii de pe bătrânul continent și-au pierdut statutul de mari puteri. Istoricul Ernst Nolte își intitula sugestiv una din lucrările sale de referință: Războiul civil european 1919-1945.

În anii din urmă, Marele Război a revenit în atenția istoricilor și a opiniei publice. Poate cea mai importantă schimbare în mentalul colectiv european are în vedere vinovățiile – a fost Germania singura vinovată de război? Cele mai multe voci susțin că nu putem arăta cu degetul doar în direcția unei singure țări. Fiecare dintre actorii implicați în deciziile fundamentale din vara anului 1914 are rolul său în pornirea uriașului malaxor care a secerat milioane de vieți.
Interesul opiniei publice europene referitor la aspecte diverse din perioada Marelui Război, interes care a crescut pe măsură ce ne apropiem de 100 de ani de la declanșarea conflictului, nu se regăsește însă și pe plaiurile mioritice. În România, conflictul în urma căruia am pierdut sute de mii de vieți, militari și civili deopotrivă, și care, în cele din urmă, a dus la crearea României Mari, e pierdut într-un trecut obscur, fără relevanță. Nici istoricii nu se înghesuie să-l readucă în conștiința publică. Cu câteva excepții notabile, Marele Război nu prea există în istoriografia noastră.

Atentatul
Se spune deseori că atentatele nu reușesc să schimbe nimic. Parcă niciodată această afirmație nu pare mai lipsită de sens decât atunci când vorbim despre asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, în iunie 1914. Pe de altă parte, numeroase voci au afirmat de-a lungul timpului că, în lipsa atentatului, cu siguranță al fi existat alt declanșator, conflicul fiind inevitabil. Tot ce se poate. Sau poate că nu? Istoria nu e știință experimentală, să putem reveni asupra fenomenelor deja întâmplate. Nu putem să știm cu precizie cum ar fi evoluat lucrurile în lipsa atentatului, reconstituind faptele altfel. De fapt, conflictul nu se profila nici după producerea acestuia; o serie de decizii și de situații neprevăzute au dus la război. Dar nu ne propunem aici să evaluăm ce-ar fi fost dacă; crearea de scenarii poate fi atractivă, dar nu e istorie.
În mod ironic – considerăm noi acum, când avem perspectiva unui secol – vara anului 1914 se anunța ceva mai liniștită, după ani de conflicte în „butoiul cu pulbere” din est. În 1913, Pacea de la București pusese capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic și toată lumea spera la un 1914 sub auspicii mult mai bune. Oamenii păreau interesați doar de mult așteptata vacanță de vară. În Anglia, de exemplu, sezonul de crichet, navigația și picnicurile erau singurele preocupări cu adevărat importante. Opinia publică nu a părut impresionată nici măcar de atentat. Abia la 21 iulie (Franz Ferdinand fusese asasinat la 28 iunie), „London Times” publica un articol ceva mai amplu referitor la eventualele consecințe.Poate Anglia era într-o „splendidă izolare”, dar în culisele diplomatice avea loc o activitate febrilă. Cel care o declanșase era un tânăr sârb originar din Bosnia, mărunțel și foarte firav, pe numele său Gavrilo Princip. Născut la 13 (25, stil nou) iulie 1898, Gavrilo a devenit de foarte tânăr un înfocat susținător al cauzei naționale, fiind asociat deseori cu mișcarea „Tânăra Bosnie”, care avea în componența ei inclusiv croați. Provincia Bosnia-Herțegovina, de jure aparținând Imperiului Otoman, fusese de facto inclusă în Imperiul Austro-Ungar după războiul ruso-turc din 1877-1878. La 6 octombrie 1908, Bosnia a fost declarată de împăratul Franz Josef parte a Austro-Ungariei, în ciuda prevederilor Tratatului de la Berlin din 1878, declanșând opoziția sârbilor și a Rusiei, auto-proclamată „apărătoare” a slavilor din Balcani.
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/3302517.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Provenit dintr-o familie săracă (din cei 9 copii, șase muriseră în primii ani de viață), Gavrilo a fost trimis la Sarajevo să locuiască la unul dintre frații săi mai mari. În februarie 1912 a luat parte la manifestațiile de protest îndreptate împotriva „comportamentului colonial” al autorităților, fapt pentru care a fost exmatriculat. Pentru a-și putea continua studiile, s-a mutat la Belgrad. În același an, Serbia a ordonat mobilizarea pentru ce avea să devină Primul Război Balcanic. Princip a intenționat să se alăture unui grup de gherilă al societății secrete „Unire sau Moarte”, cunoscută și sub numele de „Mâna Neagră”, dar a fost considerat inapt, din pricina staturii și constituției fizice. Princip s-a deplasat în sudul Serbiei pentru a fi primit de maiorul Vojislav Tankosic, adjunctul șefului Serviciului de Informații al armatei sârbe. „Ești mic de statură și slab”, a fost răspunsul care cu siguranță a declanșat în mintea tânărului și exaltatului Princip dorința de a-și dovedi capacitățile.
După reîntoarcerea la Belgrad, Gavrilo l-a cunoscut pe Zivojin Rafajlovic, unul din fondatorii mișcării cetnicilor. Împreună cu alți 15 tineri bosniaci, a ajuns la un centru de pregătire al cetnicilor, unde s-a antrenat în tactici de gherilă. Atentatul a fost organizat de Danilo Ilic, care conducea celula din Sarajevo a organizației „Mâna Neagră”, împreună cu colonelul Dragutin Dimitrijevic, șeful Direcției de Informații Militare din Serbia. Cei doi au recrutat șase tineri, cinci sârbi și un bosniac de religie musulmană, printre care se număra și Princip. Toate detaliile au fost cu grjiă studiate. În iunie s-a aflat că arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului, și soția sa Sofia au fost invitați de guvernatorul Bosniei și Herțegovinei, generalul Oskar Potiorek, la Sarajevo, pentru inaugurarea unui spital. Data vizitei fusese stabilită pentru 28 iunie, o zi de duminică.

Clipa nefastă
De la gară suita s-a deplasat cu șase automobile spre Primărie, unde urma să aibă loc primirea oficială. În cel de-al treilea automobil, un Gräf&Stiftdecapotat, au luat loc Franz Ferdinand și Sofia, guvernatorul Potiorek și locotenent-colonelul conte Franz von Harrach. Asasinii fuseseră plasați pe ruta ce fusese anunțată public. Primii doi au eșuat în tentativa de a acționa; la ora 10:10, Nedeljko Cabrinovic a aruncat o bombă, care a ricoșat din mașină, explodând sub următoarea. Cabrinovic a înghițit o pastilă cu cianură și s-a aruncat în râul Miljacka, care, din cauza secetei, nu depășea 13 centimentri. În consecință, moartea prin înec a ieșit din discuție, dar nici cianura nu a avut alt efect decât vărsături violente; a fost arestat imediat de poliție și bătut crunt de mulțime.Ajuns la Primărie pentru recepția oficială, Franz Ferdinand a acuzat tensiunea, întrerupându-l pe primarul Curcic în timp ce-și rostea discursul de bun-venit: „Domnule primar, vin în vizită doar ca să se arunce cu bombe asupra mea. Incredibil!” Dar Sofia, o prințesă de origine cehă, a reușit să-și liniștească soțul cu câteva cuvinte șoptite la ureche. Franz Ferdinand și-a revenit și a așteptat calm să-i fie adus discursul aflat în mașina avariată și care fusese pătat cu sânge. A adăugat câteva fraze referitoare la incident, mulțumind oamenilor din Sarajevo pentru ovații, în care vedea „bucuria pentru eșecul atentatului”.
După consumarea momentului oficial, Franz Ferdiand și Sofia au insistat să-i viziteze la spital pe cei răniți în atentat. Guvernatorul Potiorek a decis să evite centrul orașului, dar șoferul mașinii în care se afla perechea regală, neinformat în tensiunea momentului de schimbarea de traseu, a virat pe strada Franz Josef. Potiorek, aflat în aceeași mașină cu Ferdinand și Sofia, i-a cerut șoferului să oprească și să se întoarcă. În momentul în care a oprit, Princip, aflat în apropiere, a tras două focuri de la aproximativ cinci metri, folosind un pistol de fabricație belgiană. Primul glonț l-a lovit pe arhiduce în jugulară, cel de-al doilea, pe soția sa, în abdomen. La proces, Princip a declarat că a avut intenția de a-l asasina pe Potiorek, nu pe Sofia. Princip a fost arestat pe loc. Mașina cu cei doi monarhi s-a deplasat în grabă către casa guvernatorului. Sofia a murit când au ajuns la reședință, Franz, la zece minute după. Conform mărturiei contelui Harrach, ultimele cuvinte ale moștenitorului tronului Austro-Ungariei au fost: „Sofia! Sofia! Nu muri! Trăiește pentru copiii noștri!”
Procesul asasinilor (fuseseră arestați cei cinci sârbi, ultimul conspirator reușind să fugă în Serbia) și a celor implicați în organizarea tentatului s-a ținut între 13 și 23 octombrie 1914, verdictul și sentințele fiind anunțate la 29 octombrie. Danilo Ilic a fost condamnat la moarte, împreună cu unul dintre atentatori, amândoi fiind executați la 3 februarie 1915. Princip și Cabrinovic au primit 20 de ani de temniță, pedeapsa maximă pentru cei care nu împliniseră 20 de ani și care nu puteau fi executați, conform legii. Cele 27 de zile care-l despărțeau de împlinirea vârstei de 20 de ani la data înfăptuirii atentatului l-au salvat pe Princip, dar nu pentru mult timp. Întemnițat în condiții dure, care s-au accentuat pe măsură ce războiul continua, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, murind în închisoarea Terezin la 28 aprilie 1918. Cabrinovic a împărtășit aceeași soartă.
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/3241748.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Europa se agită
Trupurile lui Franz Ferdinand și al soției sale au fost transportate la Triest cu ajutorul unei nave de război și apoi la Viena cu un tren special. Cei trei copii ai cuplului au fost excluși de la toate manifestările publice. Împăratul Willhelm al II-lea al Germaniei a încercat să folosească funeraliile pentru a organiza o conferință informală în vederea menținerii păcii pe continent. Curând însă a fost și el prins în vâltoarea unor decizii care aveau să culmineze cu declanșarea unui conflict la scară planetară.În urma asasinatului a avut loc un val de represalii la adresa etnicilor sârbi pe întreg teritoriul Bosniei și Herțegovinei, multe dintre ele spontane, dar încurajate de autorități, care au expulzat peste 5.000 de sârbi implicați în activități politice. Anumite surse indică între câteva sute și 2.000 de sârbi care au decedat în închisorile imperiale, existând și 460 de condamnări la moarte. Persecuțiile împotriva etnicilor sârbi au fost conduse în special de Schutzkorps, o miliție formată preponderent din musulmani.
În zilele următoare s-a declanșat ceea ce astăzi numim criza din iulie, o intensă activitate diplomatică purtată între marile cancelarii europene, rămasă fără niciun rezultat. Atentatul a avut un puternic impact psihologic asupra liderilor de la Viena și al opiniei publice. În recenta sa carte referitoare la Primul Război Mondial, Lucian Boia face o paralelă interesantă între impactul pe care l-au avut atentatele de la 11 septembrie în societatea americană (și în urma cărora Statele Unite s-au implicat în două campanii militare, Irak și Afganistan) și asasinatul de la Sarajevo. Ca și în 2001, în 1914 atentatul a reprezentat nu doar o teribilă știrbire a prestigiului și influenței unei mari puteri, dar și un atac direct la adresa existenței statului și al setului de valori care constituia fundamentul monarhiei dualiste.
La Viena părerile erau împărțite: contele Franz Conrad von Hötzendorf, șeful Marelui Stat Major al armatelor imperiale, era de părere că „nodul trebuie tăiat” prin atacarea Serbiei, iar ministrul de Externe Berchtold îi împărtășea opinia. Franz Josef, deși favorabil unui război, a insistat asupra nevoii de a avea alături Germania. Primul ministru maghiar Istvan Tisza s-a opus războiului, considerând (în mod corect, așa cum se va dovedi mai târziu) că un atac asupra Serbiei va duce la intervenția Rusiei și, în atare situație, la un inevitabil conflict european. Germania era decisă, la rândul ei, să-și sprijine aliatul. Kaiserul și-a însărcinat ambasadorul la Viena să declare că „Germania va fi alături de Austro-Ungaria indiferent de decizia pe care o va lua”. La 5 iulie, prin intermediul ambasadorului austriac, Wilhelm a primit o scrisoare din partea lui Franz Josef, prin care acesta preciza că „singura posibilitate de a evita prăbușirea monarhiei este eliminarea statului sârb”. Germania era hotărâtă să acorde asistență chiar și în cazul unei intervenții a Rusiei, a cărei armată era considerată nepregătită pentru război. Ambasadorul austro-ungar își informa superiorii despre opinia Kaiser-ului, care „a precizat că ar fi păcat să nu profităm de o situație atât de favorabilă pentru noi”. Întrebat dacă Germania e pregătită pentru un război cu Franța și Rusia, generalul Erich von Falkenhayn, ministrul de război și cel care va conduce ofensiva din Transilvania împotriva României în 1916 a replicat, scurt: „Categoric, da!”

Ultimatumul și declanșarea războiului
Au urmat zile în care s-a pus la punct un ultimatum adresat Serbiei. La 14 iulie, ambasadorul german la Viena era asigurat că „ultimatumul a fost redactat astfel încât acceptarea lui să fie exclusă”. Cele 10 puncte ale documentului au fost emise autorităților sârbe la 23 iulie, un răspuns fiind așteptat până în după-amiaza zilei de 25. În noaptea de 23 iulie, regentul Alexandru al Serbiei a vizitat Legația rusă, „exprimându-și disperarea cu privire la ultimatum, de neacceptat pentru o națiune cu o fărâmă de demnitate și solicitând ajutor”. Dar Rusia nu era dispusă să pornească un război pentru care nu era pregătită; țarul Nicolae al II-lea a promis doar „susținere morală”, considerând că o opinie publică europeană defavorabilă Austriei o va forța să-și revizuiască poziția. Nici Franța nu părea foarte dispusă să intre în război cu Germania; în consecință, Serbia a fost sfătuită să accepte ultimatumul. Lipsiți de sprijinul aliaților, autoritățile sârbe au decis să respingă un singur punct al ultimatumului, cel prin care se solicita posibilitatea ca poliția austriacă să opereze pe teritoriul Serbiei. Primul lord al Amiralității britanice, Winston Churchill, nota: „ acest ultimatum este cel mai insolent document oficial pe care l-am văzut, dar cred că Marea Britanie va rămâne neutră în război”. În ciuda eforturilor diplomatice de a forța Austria să accepte ultimatumul în condițiile arătate de Serbia, la presiunile Germaniei, Viena a rămas neclintită. La 25 iulie, Franz Josef a ordonat mobilizarea a 8 corpuri de armată, în timp ce ambasadorul imperial a fost retras de la Belgrad.
La orele 11 dimineața, în ziua de 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, monitoarele austriece bombardând Belgradul în cursul după-amiezii. Kaiserul a trimis o telegramă Țarului, în care cerea „sprijinul pentru Austria în războiul împotriva Serbiei”. În răspunsul său, Nicolae preciza: „un război nedrept a fost declanșat împotriva unei țări mici... Curând, voi fi forțat să iau măsuri care vor duce inevitabil la război. Pentru a evita calamitatea unui conflict european, îți cer în numele prieteniei noastre să faci tot ce este posibil pentru ca aliatul tău să nu pornească un război”. Dar mașinăria infernală, odată pornită, a măturat ca un tăvălug Europa. La 29 iulie, Germania a cerut Marii Britanii să dea garanții că își va menține neutralitatea în cazul unui război generalizat pe continent; sir Edward Gray, însărcinatul cu Afaceri Externe al guvernului, a respins cererea a doua zi. Tot pe 29 iulie, Rusia a declarat mobilizarea parțială, Germania amenințând că va face același lucru dacă Rusia nu pune capăt mobilizării. La 31 iulie, Austria și Rusia au trecut la mobilizarea generală, alături de Turcia. Marea Britanie a cerut asigurări Franței și Germaniei că neutralitatea Belgiei va fi respectată; Parisul a acceptat imediat, răspunsul Berlinului fiind evaziv, din motive ce aveau să devină foarte clare în scurt timp.
La 1 august, Franța, Germania și Belgia au trecut la mobilizarea generală, iar Germania a declarat război Rusiei. A doua zi, guvernul britanic a promis Franței că va impiedica flota germană să traverseze Marea Nordului și să atace porturile franceze. Tot la 2 august, trupele germane au intrat în Polonia, Luxemburg și Franța. La 4 august, Germania a declarat război Belgiei și a traversat frontiera; Marea Britanie a declarat mobilizarea generală și a emis un ultimatum la Berlin, în care preciza că fără garanții ale neutralității Belgiei oferite în următoarele 12 ore cele două națiuni se vor afla în stare de război. Cancelarul german von Bethmann-Hollweg i s-a confesat cu amărăciune ambasadorului britanic la Berlin: „pentru o bucată de hârtie Marea Britanie e dispusă să intre în război împotriva unei națiuni cu care este înrudită”. Ultimatumul a expirat la miezul nopții; Germania și Marea Britanie erau, la rândul lor, în război. La fel de trist, Edward Grey i-a mărturisit unui prieten, în timp ce priveau lămpile aprinzându-se în St. James Park: „Luminile se sting peste tot în Europa; nu le vom mai vedea aprinse în timpul vieții noastre”.

[ http://www.historia.ro/sites/default/files/159150386.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]Balanța forțelor înclina spre Puterile Centrale
Dacă războaiele s-ar putea purta doar pe baza statisticilor, Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) păreau să fie avantajate în fața Antantei (Franța, Rusia și Marea Britanie), deși aparent am fi tentați să credem contrariul. În august 1914, Germania și Austro-Ungaria numărau 136 de divizii de infanterie și 22 de cavalerie, în comparație cu Aliații, care se puteau baza pe 199 divizii de infanterie și 50 de cavalerie. Dar o asemenea aritmetică simplistă e înșelătoare: Germania era net superioară celorlați beligeranți, atât prin organizare și înzestrare, cât și datorită unor trupe extrem de bine instruite și motivate.Marele Stat Major al armatei germane, condus de generalul Helmuth von Moltke, nepotul marelui lider militar din timpul războaielor franco-prusace, era „creierul” mașinăriei de război teutone. Având o forță activă de 4,3 milioane de soldați, armata germană era organizată în 25 de corpuri de armată, fiecare cu câte două divizii. În rezervă se găseau alte 32 de divizii, a căror capacitate operativă ridicată s-au dovedit o surpriză neplăcută pentru Aliați în anii următori. Bine antrenați și motivați, soldații germani au reprezentat un oponent formidabil până în ultimele săptămâni de război. Cavaleria, pe de altă parte, în ciuda interesului personal al Kaiser-ului, a dezamăgit pe câmpurile de luptă, îndeosebi din pricina recentei reorganizări, unitățile de cavalerie având în componența lor și infanterie ușoară, care urma să-i ofere putere de foc mărită, ceea ce a dus la erodarea spiritului cavaleriei prusace și al capacității ei operative.
Germania era superioară și în privința artileriei, fie ea de câmp sau obuziere, tunurile grele dovedindu-se, la rândul lor, o surpriză extrem de neplăcută pentru francezi, într-un război tranformat într-un conflict defensiv, de poziții, în care artileria avea să joace un rol primordial. Noua invenție a epocii industriale, mitraliera s-a dovedit o armă extrem de eficientă, resposabilă în bună măsură de pierderile teribile de vieți omenești. În 1914, Germania nu deținea mai multe mitraliere decât trupele britanice, dar capacitatea industrială i-a permis să înlocuiască în permanență gurile de foc.
Armata austro-ungară era departe de cea a aliatului german. Din totalul celor aflați sub arme, 25% erau germani și 23% maghiari; restul, mai mult de jumătate, reprezentau diversitatea etnică caracteristică monarhiei dualiste, de la cehi la italieni și de la bosniaci la români. Avea însă și câteva calități, printre care artileria de calibru greu (obuziere Skoda) și cavaleria maghiară. Șeful Statului Major imperial, mareșalul Conrad von Hötzendorf, e considerat de mulți specialiști drept „cel mai bun strateg al războiului”, cu siguranță mai înzestrat decât omologul său german, căruia îi lipsea determinarea.

Armatele Aliaților
Principala forță a Aliaților (cel puțin în scripte) o constituia armata rusă: 114 divizii de infanterie și 36 de cavalerie. Majoritatea strategilor din epocă erau de părere că, odată trezit, „ursul” rus se va mișca poate greoi, dar inevitabil înainte, până la Berlin. Deși înfrângerea umilitoare în fața Japoniei în 1905 dusese la o reorganizare a armatei, aceasta rămăsese și în 1914 un gigant cu picioare de lut. Mobilizarea era greoaie, existau grave deficiențe în înzestrare, îndeosebi puști și muniția aferentă. Organizarea era defectuoasă; în rândul conducerii superioare corupția și incapacitatea profesională erau de notorietate, iar la nivelul trupei lipseau ofițeri pregătiți corespunzător, care să creeze legătura între soldații de rând și înaltele comandamente. Cu toate astea, soldatului rus nu-i lipsea curajul și, cel puțin în primii doi ani de război, s-a dovedit un oponent pe măsura adversarilor.
Francezii reprezentau „nucleul dur” al Aliaților. Să precizăm, cu condescendență, că istoricii francezi sunt cei care se grăbesc să sublinieze acest fapt discutabil. E însă unanim recunoscut că după înfrângerea catastrofală în fața Prusiei din 1870-1871, Franța reușise, prin eforturi considerabile, să-și reclădească o armată a cărei înfrângere Germania o considera o prioritate. Neavând posibilitățile demografice ale Germaniei, Franța a reușit totuși (fie printr-un stagiu militar mărit, fie prin recrutarea din colonii) să organizeze 62 de divizii de infanterie și 10 de cavalerie. În combinație cu un sistem de fortificații bine dezvoltat, strategii militari de la Paris aveau convingerea că pot opri orice atac german până la intrarea în luptă a armatei ruse. Militarii francezi erau inteligenți, energici, motivați, ofițerii fiind mânați uneori de un curaj excesiv. Tunul de câmp de 75 mm (îl va avea în dotare și armata română) s-a dovedit o armă formidabilă. Pe de altă parte, armata franceză era încă tributară unei doctrine uneori depășite, fie că vorbim de concepte strategice, fie de tactică, organizare sau dotare. De la Napoleon, trecând prin trauma înfrângerii din războiul cu Prusia, armata franceză dezvoltase o concepție ultra-ofensivă, implementată la toate palierele. În consecință, exista o anumită rigiditate tactică care, de exemplu, ignora eficiența artileriei grele în detrimentul celei de câmp. Până și uniforma, pantaloni roșii și veston albastru, era o reminiscență a concepției napoleoniene. Cavaleria purta armura și casca spiecifice primului imperiu; antrenată pentru a fi o unitate de șoc, cavaleria se baza pe sabie și lance, alături doar de o carabină de mic calibru. La conducerea Marelui Stat Major se găsea generalul Joseph-Jacques-Césaire Joffre, un om cu nervi de oțel și un curaj ieșit din comun și care a dovedit o flexibilitate neobișnuită atunci când situația s-a dovedit aproape disperată.
În 1914 au existat doi aliați ai Antantei, unul în est (Serbia) și celălalt în vest (Belgia), care au luptat cu mult curaj, deși dețineau armate de mici dimensiuni. Serbia a intrat în război cu 11 divizii de infanterie și una de cavalerie, iar Belgia cu 6, respectiv una. Armata sârbă avea avantajul că soldații săi erau nu doar motivați, dar și căliți în recentele conflicte din Balcani, iar cea belgiană, deși privită cu multă neîncredere, a dovedit curaj și determinare.
Mai rămâneau britanicii, stăpânii mărilor datorită celei mai importante forțe navale a lumii. Armata regulată, pe de altă parte, formată doar din voluntari, diferea fundamental de cele prezentate deja, fiind creată cu scopul protejării vastului său imperiu, având garnizoane locale, cea mai importantă forță fiind cea din India. Capacitatea maximă a armatei britanice din metropolă se ridica la 11 divizii de infanterie (cât Serbia) și 3 de cavalerie. Forța expediționară aflată în august 1914 pe continent număra 6 divizii de infanterie și aproape una de cavalerie, numărul redus fiind suplinit de capacitatea de luptă ridicată și un moral excelent. Pe baza experienței din războiul burilor, britanicii se înzestraseră cu tunuri grele, iar organizarea și capacitatea de transport erau mult superioare standardelor europene ale epocii. Comandantul forței expediționare, mareșalul sir John French, se remarcase în calitate de general de cavalerie în Africa de Sud. Ofițerilor britanici le lipsea însă experiența conducerii unor unități mari din punct de vedere numeric, fiind obișnuiți cu unitățile reduse și foarte mobile folosite pe câmpurile de luptă din Africa. Britanicii și-au organizat și o forță de rezervă, formată tot din voluntari, compusă din 14 divizii de infanterie și 14 brigazi de cavalerie, dar pregătirea ei a necesitat timp.
În 1914, pe câmpurile de luptă și-a făcut apariția și o armă ce se va dovedi decisivă în decursul secolului: aviația. În august, Germania deținea 384 avioane și 30 de zeppeline, Franța – 123 avioane și 10 avioane de mari dimensiuni, asemănătoare zeppelinelor, iar Marea Britanie – 113 avioane, 63 fiind atașate Corpului expediționar.

Planurile beligeranților
Generalul Joffre, aflat în fruntea Marelui Stat Major din 1911, a aprobat în 1913 Planul XVII, care preconiza o violare a neutralității Belgiei și Luxemburgului de câtre Germania și era destul de flexibil, fără să fixeze exact o strategie, dar urma să se adapteze situației reale. În principiu, preconiza o ofensivă în Alsacia și Lorena, provincii pierdute în 1871, ceea ce se potrivea ca o mănușă planurilor ofensive germane.
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/Schlieffen_Plan_de_1905.svg_.png - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
După crearea Antantei cordiale în 1904, Wilhelm a cerut șefului Marelui Stat Major, contele von Schlieffen, conceperea unui plan care să permită Germaniei purtarea unui război pe două fronturi, definitivat în decembrie 1905. Schlieffen considera că Rusia, ținând cont de mărimea armatei sale, de infrastructura feroviară precară și birocrația excesivă, va avea nevoie de 6 săptămâni pentru o mobilizare completă. În consecință, sugera că singura șansă pentru o victorie într-un război purtat pe două fronturi o reprezintă înfrângerea rapidă a Franței – conform planului Parisul trebuia cucerit în 39 de zile, iar Franța urma să capituleze după 42, înainte ca armata rusă să invadeze Prusia Orientală. Schlieffen era convins că armata franceză putea fi încercuită folosind tactica aplicată de Hannibal în bătălia de la Cannae, despre care susținea că putea fi aplicată și în conformitate cu concepțiile și tehnica începutului de secol XX. Dar planul avea și slăbiciuni evidente, iar cea mai importantă o reprezenta violarea teritoriului unor țări neutre. Deși invazia Belgiei era de așteptat să provoace intervenția Marii Britanii (așa cum de altfel s-a și întâmplat), Schlieffen argumenta că intervenția britanică va fi tardivă, fără să țină cont de impactul propagandistic al încălcării neutralității. În Statele Unite, curentul de opinie favorabil intervenției în Europa după 1914 se baza în primul rând pe reacțiile referitoare la maniera în care armata germană invadase Belgia.
Succesorul lui Schlieffen la conducerea Marelui Stat Major, Moltke cel tânăr, a modificat planul în 1906. De pe aripa dreaptă, unde se găsea concentrat grosul forțelor, a retras 3 din cele 5 corpuri de armată, pentru a întări apărarea în Alsacia-Lorena și frontiera cu Rusia, renunțând și la planurile de invazie a Olandei. Mulți specialiști susțin că această diminuare a forțelor a fost decisivă; armata germană nu a reușit să scoată Franța din război în 1914. Dintr-un conflict preconizat a fi scurt și bazat pe manevră, războiul s-a transformat într-unul de poziții, de lungă durată.

Campaniile anului 1914
Primele eșecuri ale Puterilor Centrale s-au derulat la începutul lui august, când mica armată sârbă a reușit să oprească ofensiva austro-ungară. Pierderile grele au forțat comandamentul imperial să mențină forțe considerabile pe front, în detrimentul efortului de război planificat împotriva Rusiei. În această campanie a luptat și cel mai tânăr soldat din Primul Război Mondial: Momcilo Gavric, care s-a alăturat Diviziei 6 artilerie la vârsta de 8 ani, după ce părinții și bunicii au fost executați de trupele austriece în august 1914. A fost avansat caporal la 10 ani și sergent major la 11.
Germanii își făcuseră planuri prea optimiste și în ceea ce privea Rusia, care a atacat cu două armate, o surpriză extrem de neplăcută pentru strategii de la Berlin. Armata a 8-a, comandantă de generalul Paul von Hindenburg (viitorul cancelar), aflată inițial în rezerva Frontului de Vest, a fost mutată în Prusia Orientală pentru a opri avansul armatei ruse. Într-o serie de lupte cunoscute sub numele de Prima bătălie de la Tannenberg (17 august-2 septembrie), trupele țarului au fost înfrânte și invazia stopată, dar orientarea rezervelor germane în est a permis victoria tactică a Aliaților în prima bătălie de pe Marna.
În vest, armata germană a intrat în Belgia la 4 august, asediind și bombardând orașul Liege cu obuziere Krupp de 420 mm, „prima surpriză tactică a războiului”, ceea ce a provocat o vie emoție în opinia publică din vestul Europei și dincolo de ocean. Armata belgiană a fost nevoită să se retragă spre Anterp; capitala Bruxelles a fost ocupată la 20 august.
Armata franceză a declanșat ofensiva spre Alsacia și Lorena, intrând în capcana întinsă de germanii care se retrăgeau încet, provocând pierderi substanțiale, pentru a permite flancului drept să învăluie armatele aliate. În cea de-a doua jumătate a lunii august, germanii au pătruns pe teritoriul francez, declanșând bătălia frontierelor. Forțele franco-engleze nu au putut face față mașinăriei de război germane și s-au retras, cu pierderi grele. Armata 5 franceză a fost aproape complet anihilată.
La începutul lui septembrie, forțele Kaiser-ului se găseau la 70 de kilometri de Paris. Prima bătălie de pe Marna (6-12 septembrie) s-a dovedit decisivă pentru soarta întregului război. Generalul Joffre a exploatat cu abilitate o deschidere în frontul german de 48 km între armatele 1 și 2, atacând și încercuind forțele inamice. Francezii au trimis în luptă toate rezervele, 6.000 de soldați fiind transportați cu taxiuri puse la dispoziție de generalul Joseph Galieni, guvernatorul militar al Parisului. La 9 septembrie se părea că cele două armate germane, izolate și încercuite, sunt pe punctul de a fi anihilate. La auzul veștii, generalul von Moltke a suferit o cădere nervoasă; va fi înlocuit de la comandă la 14 septembrie. Germanii s-au retras la nord de râul Aisne, unde au săpat tranșee în care se vor adăposti timp de trei ani.
Și belgienii rezistau de-a lungul râului Yser, unde, în octombrie, germanii au încercat în van să străpungă apărarea, care se concentrase de-a lungul litoralului pe o porțiune de 35 de kilometri, în Flandra. Atunci germanii s-au reorientat, atacând în sectorul de front al Forței Expediționare britanice. În prima bătălie de la Ypres (19 octombrie-22 noiembrie), beligeranții au suferit pierderi teribile, dar frontul nu a cedat. După bătălie, Erich von Falkenhayn, succesorul lui Moltke, și-a anunțat superiorii că Germania nu putea învinge și a cerut, la 18 noiembrie, negocieri în vederea obținerii unei rezolvări pe cale diplomatică a conflictului. Dar cancelarul von Bethmann-Hollweg și generalii Hindenburg și Ludendorff s-au opus propunerii.
Războiul de mișcare se terminase. Va începe cel de poziții, cu pierderi teribile de ambele părți. Mitul războiului fulger, al unei victorii rapide, se spulberase și de o parte, și de alta. Entuziasmul cu care Europa intrase în război se va spulbera rapid, lăsând loc deziluziei, disperării și morții.



[ http://www.historia.ro/sites/default/files/Kaiser_Wilhelm_Ii_and_Germany_1890_-_1914_HU68367.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]Proclamația lui Wilhelm al II-lea, 6 august 1914

Către poporul german
Încă de la întemeierea poporului nostru, cea mai importantă preocupare pentru mine și pentru strămoșii mei din ultimii 43 de ani a fost aceea de a menține pacea în lume și de a continua profunda noastră dezvoltare într-un climat de pace. Dar dușmanii noștri ne invidiază pentru succesul strădaniei noastre. Am îndurat cu stoicism toată ostilitatea vădită sau ascunsă a Estului, a Vestului și a celor de dincolo de mări, conștienți de responsabilitatea pe care o avem și de puterea de care dipunem. Acum însă, acești dușmani vor să ne umilească. Ei se așteaptă ca noi să privim cu brațele încrucișate cum pregătesc un atac răzbunător; nu sunt dispuși să accepte faptul că suntem alături, profund loiali, de aliații noștri, care luptă să-și apare reputația ca imperiu și că odată cu umilirea lor ne vom pierde la rându-ne puterea și onoarea. Prin urmare, sabia este cea care trebuie acum să decidă. În plină pace, dușmanii ne atacă. Înainte. La arme. Orice moment de șovăială, orice ezitare înseamnă o trădare față de Patrie. Supraviețuirea sau distrugerea imperiului nostru recâștigat, însăși existența puterii și tradiției germane sunt acum în joc. Vom rezista până la ultima suflare. Și vom învinge în această luptă, chiar de-ar fi să ne luptăm cu o lume întreagă. Germania nu a pierdut niciodată atunci când a fost unită. Înainte cu Dumnezeu, care va fi alături de noi așa cum a fost alături de strămoșii noștri.

Berlin, 6 august 1914''

Sursa:
http://www.historia....ger-s-spulberat

Ai zis ca Princip s-a nascut in 1898, iar in 1914 (data atentatului) ii mai lipseau 20 zile pana la 20 ani. Ceva nu se leaga.

Germania era clar in dezavantaj, in cea ce priveste resursele , daca razboiul se prelungea, si totusi prin 1916-1917  Germania era pe punctul de a castiga razboiul!

fredy2007, on 29 iunie 2014 - 11:08, said:

Titlul mi se pare prost ales

In opinia mea este vorba de sfarsitul razboiului de manevra napoleonian odata cu terminarea primei batalii de la Marna si terminarea "cursei catre mare"
Odata cu ofensiva aliata de la Amiens din 1918 razboiul de manevra revine insa in varianta mecanizata care va fi rafinata de sovietici si ulterior germani in ceea ce numim "razboi fulger

Kokoshmare, on 29 iunie 2014 - 13:20, said:

Chiar am vazut un doc despre primele saptamani ale razboiului, si acolo se spunea exact ce spui tu, razboiul evoluase prea putin si soldatii francezi luptau ca in vremea lui Napoleon, totusi se remarca ca erau mult mai buni decat englezii, francezii avansau metodic, putin foc de artilerie, putin avans, din nou foc de artilerie si tot asa. Englezii in schimb, faceau o pregatire de artilerie  dupa care dadeau buzna intr-un atac masiv, daca reusea, reusea daca nu, nu, si de cele mai multe ori nun reuseau. Clar , saracii nu prea aveau experienta in razboaiele terstre

SucreBolivar88, on 29 iunie 2014 - 17:31, said:

Mai toti ofiterii britanici erau rodati in al doilea razboi bur dar care era un razboi colonial fara un front stabil cu tactici de gherila, utilizarea larga a cavaleriei, metropola nu era afectata direct.
Una dintre marile ciudatenii ale conduitei militare din WW 1 remarcata de toti istoricii militari este respingerea invatamintelor razboiului de secesiune nord-american desi acolo s-au regasit atacuri frontale impotriva liniilor fortificate, baraje prelungite de artilerie si lipsa oricarui scrupul pana la victoria finala.

Am citit doar in dunga articolul de la inceput dar am observat ca Hindenburg este descris drept viitorul cancelar. Greseala de incepator

Edited by Kokoshmare, 30 June 2014 - 17:18.

Kokoshmare, on 30 iunie 2014 - 17:16, said:

Problema este ca dupa razboiul de secesiune a mai fost si un razboi franco-prusac (1870-71), unul ruso-turc (1877-78), niste razboaie balcanice (1912-1913) toate, cu exceptia unor asedii de orase intarite, caracterizate mai degraba de manevre si mobilitate operationala. A fost suficient pentru ca lectiile razboiului civil din SUA sa fie uitate.

Edited by Resolute, 30 June 2014 - 19:28.

Titlul este nu numai prost ales ci si gresit.


Razboi- fulger (Blitz Krieg) este un termen  al celui de al doilea razboi mondial. Este sa zic asa "patent german" . Razboi fulger a fost campania din Polonia. Cea fin Franta. anul 1941 ...

Insa in 1914.. razboi fulger?!
Atucni de ce oare in anii 50 toti maturii vorbeau despre Bliztul german ca despre ceva nou ?! De prosti sau ?!

Atuinci in 1914 a fost vorba despre altceva nu BlitzKrieg .
Despre razboi de manevra dus cu mijloace gigantice
Asta era planul Schliffen ... un razboi clasic in care o parte invaluia fancul partii adverse, ii cadea in spate si o anihila in viteza ...
Ma rog si francezii aveau o idee : ca vor ataca plini de "elan vital" a la bayonette ca vor da nemtii peste cap a outrance  si ca .. Ma rog Bergson era filozof si nu preocupat de efectul tunurilor de 105 mm asupra unei coloane de infanterie ...

Mai era ceva : toata lumea "stia" ca razboiul trebuie sa fie scurt!

Nu de alta dar rzboiul modern costa prea mult. Costa prea mult sa tii sub arme milioane de barbati. Si armele moderne (alea de la 1900) consumau prea multa mnitie. Care costa enorm!!

Asa ca  daca razboiul nu era scurt statele trebuiau sa dea falimnet. Adica sa emita moneda de hartie fara acoperire aur .. si cine ar fi accepat o astfel de moneda ?! Asat ca razboiul trebuia sa fie scurt! Apana la craciun!!
Ma rog la Craciun guvernele nu se gandeau sa faca pace. Ma rog unii zic si din cauza ca populatiile fusesera "pregatite psihologic" decenii de-a randul ptr razboi. Si  acu popoarele doreau VICTORIA nu o amarata de pace de compromis .. si guvernu' care ar fi zis ceva de pace ... risca sa fuie spanjurat de poporul revoltat (in dec 1914 nu in 1917!!)

De abia pe urma, in anii 20 s-au gandit la "razboi fulger". Adica cum sa faci razboi fara sa te impotmolesti ca la Marna ?!

Dar reveind la 1914.. Si atunci au fost "novatii" revolutionare. De ex nemtii au folosit in prima linie si unitati de rezervisti . Pana atunci se credea ca rezervistii sunt utili doar ca trupe de ocupatie sau spate ..eventual da numa eventual in aparare ..  Ca se "stia: ca revervistii nu au destul "elan vital" pentru operatii ofensive..

Va reecomad sa cautati excelenta caete Tunrile din August. Lectura placuta si usoara chiar daca este cam de 600 pagini!
E vecher .. din 1970 da tocmai d'aia buna!!

Ghita_Bizonu, on 12 iulie 2014 - 12:32, said:

Cam toate razboaiele erau fulger pana la ww1 , Napoleon era expert in asta  el a a facut un blitzkrieg mai reusit in Rusia, cel putin la atacul initial, decat Hitler sa nu uitam ca porneste campania la 23 iunie 1812 si ajunge IN, Moscova la 14 septembrie 1812. Hiler incepe  invazia la 22 iunie 1941 si abia la la sfarsitul lui noembrie este in stare sa porneasca ofensiva impotriva Moscovei, unde netii ajung doar la periferii.

Pana la primul macel mondial erau grupuri de militari care sa cautau unul pe altul, de aia poti sa ii spui fulger. Si unde se intalneau se casapeau.

Primul macel a insemnat de fapt un aliniament continuu pe tot frontul. O chestie extraordinar de scumpa. Ghita stie ce zice acolo.

SucreBolivar88, on 12 iulie 2014 - 12:58, said:

Mai Zaharel Bolivian
(ca sa repectam odinu Maresalului privitor la redobandirea vechilor nume romanesti)

tu - si nu numai tu! - suferi de mania modena - mi se pare ca se numeste pRostmodernism - cf careia azi trebuie sa anulam vechile conventii si sa inventam ficare ce ne place ...
Ar fi cazul sa pricepi ca "razboi fulger" sau Blitz Krieg este o idee noua .. cel putin in "arta" europeana a razboiului .. Adica dateaza de prin anii 30 ca teorie si anu 1939 ca practica.
Pana atuinci razboaiele erau ori scurte ori lungi dupa cum cadea banu hazardului. De ex Fritz Sergentu al Mare al prusie a dus un rezbel de 7 ani - lung, extrem de lung!! Si a fots precedat de unu de 30 de ani. De fpat din sec   XVI cel putin  razboiaele s-sau tot lungit.. Ptr ca generalii se fereau mai ceva ca dracu se tamaie de o lupta decisiva.. Asa ca de mulet pri razbouiul era ca o afectiune cronica .. se tara ani de zile. Incepea vara si se termina toamna.. cu rezuotate mediocre si chiar mai rau .. Atacau o fortareata .. Poa o luau sau nu.. Mai jefuiau juam de provincie dupa care se retrageau..Daca aveau mare bafta "invingatori" campau in treitoriu cucerit - la 20-30 km de granita de la care plecasera.. Toamna incpeau tratativele, de craiun semnau pacea si cu ocazai sf Gheorghe isi trimiteau provocarile .. si d'a capo!! cauta cartea asta : MICHAEL Howard, Razboiul in istoria Europei, Timisoara, Editura Sedona, 1997.
Fata de alii Napoleon prefera sa isi asume riscul unei batalii decisiev .. si i oboga si ceilati sa o accepte. Da ma rog Napoleon era sigur de geniul sau (totusi Wellington .. ) si in plus dupa cum zicea avea "un venit de 100.000 oameni pe an" . Plus Franta in mod traditional mai sturlubateca prefera  sa zica ca cine nu rișca nu castiga ... si ataca en mase  si con furia francese.
Dar regula era prudenta si de aici razboiale lungi.
Insa in secolle XVI-XIX un adversar decis sa riște , sigur de capacitatile sale miliatare (atat materiale cat mai ales de moral a trupei si mai ales sigur de capacitatea sa intectuala necesara conducerii luptei) putea forta victoria atacand decisv si impuand batalia .. asa ca Napoleon.
Sau ca Prusia in razboiul ducatelor, scarmaneala Austriei si mai ales victoria de la 1871
Mai deosebit (modern adica) a fost Razboiul de Secesiune ... dar si acolo in SUA erau mari spantii in care putei manevra si .. Asa ca pana la urma starucitul genral Lee a pierdut desi .. desi la inceput ...
Insa in 1890 in vestul Europei a fots clar : razboiul modern care implica efortul unei intregi natiuni sub arme putea bloca inaintare printr-o combinatie de fortificatii (inclusiv transeele) si putere de foc . Adica se anunta un razboi "târât" care risca sa fie lung si mai ales distrugator de costisitor finaciar . Multi nu au crezut ca experienta de la Port Athur se va repeta si in campiile franceze sau mazuriene.. adica cavaleria sa fiarba orezu ptr infanterie .. care  ingropata in transee inguste se sustragea efctului devastator al schrapnelelor... Ma rog Petain si Kitchner s e pare ca "mirosisera" ceva ... Insa statregii si politiciwenii au mizat pri pe planul Shcliefen (nemtii) ori pe "elanul vital" (francezii).
Ei bine pana la urma s-a ajuns la transee .. transee lungi se sute de kilometri!! Unde nu se putea manevra si razboiul a fost si mai costisitor si mai ales in vieti umane! (cu rezultatul ca le-a scos frantujilor in cap ofensiva!! Prima data in 1000 de ani!!! )
Ei bine .. dupa WW1  s-a zis ca un al doilea razboi va fi imposibil! Adica un nou razboi "târât" au zis unii si au inceput sa caute "solutii" Solutii pentru a duce razboiul fara sa se mai impotmoleasca ca in Flandra sau ca pe Marna.
Si nemtii au gasit solutia numita Blitz Krieg .. adica razboi fulger. Adica razbpi manevrier dus  à outrance incare garful de lance era o combinatie de aviate de bombardament  tactic si mijloce mecanizate sprijinite de motorizate (jargin militar romanesc :mecanizat - tancuri si alte blindate "ofesnive".. motorizate  trupe trasportate motorizxat cu camioane, transportaore ce naiba mai ai ) care rupeau frontul , faceau bresa, distrugeau punctele "tari" deschizand durmul infnateriei "clasice" . Tupepe de soc  inaintau à outrance in teritoriul inamic distrugand (de preferinta) comandamentele , atacand convoaiele, depozitele (nu ata captura ca nu aveau timp : distrugere!!) ocupand si distrugand nodurile de comunicatie astfel ca sa impiedice organizarea unei rezistente. Asta presupunea ca truepe de soc lasau in urma unitati inamice si punctele )zonele) de rezistenta "prea dure" .. care urmau sa fie lichidate de armata sa zicem conventionala (infanterie cu autopingele , artilerie hipotractata samd) mai lente..
Blitzul consat nu atat in bresa initaial cat in ametirea adversarului care era adus in stare de a nu mai reactiona .. exact ca un boxer grogy.
Asa ca vezi matale  in 1914 nu putea fi Blitz. Ci doar o incercare de razboi "scurt" pe baza unei victorii decisive (adica manevra in vestul Frantei, depasirea flancului francez, lovitura data "in spate" si anihilarea armatei franceze .. ce au obtinut in 1940)
Asa ca titlul este gresit. E ca si cum ai zice ca in sec XVI ai fi avut tintasi de elita ...(ca timatsul de leita preupuine o pusca ghintuita capabila sa loveasca o tinta la 200-300 metri. Te asigur ca in Europa pana pe la 1800 nu era cazul..)
A ca totusi maniera blitzului se prea poa sa nu fie chiar o noutate in materie de razboaie .. e altceva... Se apropie destul de mult de modul in care populatiile de calareti de stepa  concepeau razboiul .. Insa noi vorbim despre europeni- oameni ai padurilor (ia de vezi in Iliada .. Paris este apostroat ca este luptator cu arcul .. si desi Odiseu - Ulise adica - este un  arcas de prima mana .. in lupta prefera sa arunce lancea. Ca ziceau sulita, spanga, javelot, darda , pilum europenii antici preferau sulita de aruncat sagetii ... iar dupa anul 1000 .. ei bine o adandoneazs si pe asta. A da mentiune ptr franci - ca arma de aruncat foloseau securea "franca" sau "francisca" )..
Daca nu iti place ce ti-am scris ... vezi ce scrie in wiki!!

Ghita_Bizonu, on 12 iulie 2014 - 12:32, said:

Citat de pe Wikipedia:
''When the war began both sides believed, and publicly stated, that the war would end soon. The Kaiser told his troops that they would be "... home before the leaves have fallen from the trees", adica le-a spus trupelor ca o sa fie acasa inainte sa cada frunzele din copaci si mai scrie ca: ,,Russian officers similarly expected to be in Berlin in six weeks, and those who suggested that the war would last for six months were considered pessimists."(Adica rusii se asteptau sa ajunga in Berlin in sase saptamani si cine sugera ca razboiul o sa dureze 6 luni era considerat pesimist".

Chiar lipsea un topic despre primul razboi mondial.

Ideea de victorie rapida (zi-i Blitzkrieg sau cum vrei) era wishful thinking la puterea 10. Si da, peste asta (asa cum o detaliaza Barbara Tuchman) s-au suprapus si slăbiciunile omenești ale comandanților.

Ce mi se pare siderant este faptul ca dupa doi ani de razboi, armata romana a reușit sa comita aceleași greșeli ca armata germana in 1916. Turtucaia, Turnu Rosu, Prunaru, sunt doar rezultate ale aceleiași mentalități.

Turtucaia a fost o afacere minora. Doar o divizie si ceva trupe de sprijin romanesti au fost infrante acolo. Presa a facut mare tam-tam pe chestia asta, ca vezi doamne ne-au batut bulgarii rusinos. Si comandantii romani (Averescu in primul rand) au dorit cu orice pret o actiune care sa spele onoarea armatei romane. De aici s-a ajuns la adevarata greseala, respectiv manevra de la Flamanda. Daca pastram trupele pe frontul din Carpati erau sanse mai mari ca ofensiva austro-germana din toamna lui 1916 sa fie oprita.

blacktiti89, on 03 august 2014 - 21:51, said:

A?! Ce?!@ Ce naiba ai cautat tu pe WIKI? Ca era vorba despre Blitzkrieg !!!
Ia vezi aici

Quote

Deci de unde @@@@@@ Blitz la 1914? Blitz cu blindate su8b forma de cuirasieri motorozitai cu martzoage atacad la lance si sabie?!
Da hai sa vedem mai departe :
However, the term had already made an appearance as early as 1935, in a German military periodical Deutsche Wehr (German Defense), in connection to quick or lightning warfare.[5]

Deci 1935 nu 1914 cum scire nu stiu ce @@@@t cu ochi ! A da ,. Am dat5 banii degeaba pe revista aia. Numai prostii . Ca vo0rba lu Baescu - scoala scoate tampiti! Stia el ce zice - 2 fice hinetri   o netoata ...

Da acu ingtre noi 2 - tu crezi ca cu mine tin manarii di8n astea de 3 surcele? Adica te ei de o frantura si apoi icnerci sa intorci afirmatia prima ca nu avea cum exisata Blit in 1914? Ce poza mea seamana cu a lu Tonta ?!~

AiguraKakuru, on 04 august 2014 - 21:28, said:

vezi aici http://en.wikipedia....wiki/Blitzkrieg

WWI initial nici nu presupunea atat de multe implicatii, adica Austro-Ungaria avea ceva "pretentii/influente" pe la Serbia si astia isi doreau libertate deplina... asa ca desteptii au zis ca hai sa incercam sa le aratam ca nu suntem fraierii lor netinand cont ca ceilalti abia asteptau o scanteie si cum interese erau multe la mijloc... s-a ajuns la implicatii majore. Nicidecum planuri marete de razboaie rapide, etc. In fapt anumite tari s-au aruncat in lupta fara sa stie calr de ce. Atasat e o imagine care ilustreaza intr-un mod mai "hilar" (haz de necaz) cam cum au decurs lucrurile (e o chestie ce am gasit-o pe net si mi-am permis sa o traduc):

 WWI Bar fight.jpg   89.45K   19 downloads

Resolute, on 06 august 2014 - 17:42, said:

Dupa cum era dotara si instruita armata romana nu cred ca ar fi rezistat in fata trupelor germane si austriece, superioare trupelor noastre din toate punctele de vedere, inclusiv al experientei de razboi.

Engineer_xxl, on 07 august 2014 - 12:45, said:

Ei, nu este chiar asa.Tarile s-au aruncat in lupta crezand ca totul va dura putin, ca pana atunci, beligerantii supraestimandu-si capacitatea de lupta.Cum zicea cineva mai sus, pana in anul 1914, de regula armatele se intalneau fata in fata, se luau la tranta iar care era mai tare pe felie castiga batalia si dicta conditiile de pace care daca nu erau rezonabile duceau in timp la o alta capaceala.Tehnica moderna de lupta(inclusiv sarma ghimpata) si numarul mare de combatanti au schimbat regulile jocului.Datorita tehnicii moderne de lupta, dupa ce au luat-o la freza urat de tot, toti combatantii s-au ingropat in transee de unde se aruncau din cand in cand la atac.Practic razboiul mobil a fost inlocuit de razboiul de pozitie.Totul a fost o mare mizerie.

Ce parere aveti chiar sa dorit razboiul in 1914  si a fost asa cum se aude ca armatele erau deja mobilizate si se astepta doar pretextul. Sau a fost , din contra , o inlantuire nefericita de decizii nefericite, si de fapt nimeni nu dorea un razboi serios. Cel putin cred ca Austria era  tara care dorea cel mai putin un razboi generalizat ! Sa fi fost Germania  de vina ? Cel putin ea stia ca daca va ataca prin Belgia va provoca Anglia care din 1832 garanta neutralitatea tarii !