Frecventa perfuzare

Deshidratarea terminală:
•    acţionează ca un anestezic pentru sistemul nervos central prin stimularea producerii de endorfine;
•    reduce edemul cerebral şi, prin aceasta, cefaleea;
•    scade cantitatea secreţiilor bronşice care deranjează un pacient prea slăbit ca să le expectoreze, care îl îneacă şi care pot impune aspiraţia (o manevră care pe lângă eficienţa discutabilă scade şi confortul pacientului);
•    scade cantitatea de secreţii digestive şi ajută la reducerea distensiei abdominale, senzaţiei de greaţă şi a vărsăturilor;
•    scade volumul de urină şi a numărului de micţiuni şi poate să înlăture nevoia montării unei sonde urinare (un disconfort suplimentar) unui pacient incapabil să se mai deplaseze la toaletă.
Neglijarea acestor aspecte poate împovăra pacientul nu numai cu o cantitate de lichid care îi provoaca disconfort, dar şi cu stress-ul suplimentar al abordului venos periferic, care poate fi el însuşi foarte dificil în condiţiile unei circulaţii periferice pe cale de compromitere.
Studiile legate de beneficiile sau daunele hidratării parenterale în îngrijirea paliativă sunt puţine, majoritatea observaţionale, nesistematizate (volumul hidratării variază între 0,5 şi 2,5 l/zi), ceea ce face rezultatele neconcludente şi câteodată contradictorii. Ce se desprinde, însă, clar din toate este faptul ca hiperhidratarea în perioada terminală, adica administrarea parenterală a unui volum de lichide peste nevoile pacientului atrage după sine scăderea confortului simptomatic. Acumularea fluidelor în spaţiul extracelular (“al treilea spaţiu”) accentuează retenţia lichidiană existentă (edeme periferice, ascită, pleurezie) (8) şi poate fi chiar o cauză a accentuării durerii prin creşterea edemului peritumoral şi a compresiunii tumorale pe structurile vecine. (9)