De ce imi urasc parintii?

 DKN1, on 22 februarie 2014 - 05:37, said:

Razboiul dintre generatii a existat din totdeauna. Incepe pe la 14-15 ani, cand parintii incearca sa-si impuna propriul model si proriul regulament. Unii copii pierd (de unde rezulta un dezastru psihologic imens, mai exact depresie si schizofrenie).

Eu cred că ţi s-a luat de bine. Probabil părinţii tăi au fost prea buni cu tine, prea atenţi iar tu te-ai plictisit. Gândeşte-te cum ar fi daca nu ar exista; dpdv emoţional, financiar, etc. Imaginează-ţi cum ţi-ar fi fără ei concret, real, nu în visele tale frumoase.
Sper că "ură" e numai un eufemism pentru rebeliune sau ceva de genul ăsta

O sa-ti treaca dupa 25 de ani.la baieti mintea vine mai greu.o sa zici,mama dobitoc mai eram.garantat.

e vorba si de o carenta educationala
generatia tanara nu intelege si nu cunoaste semnificatia cuvantului "NU!"
la americani, "My house = my rules!"
nu trebuie ca parinte sa incerci sa impui nimic, doar copilul trebuie sa inteleaga ca atata timp cat sta sub acoperisul tau si e intretinut si suportat financiar de tine, trebuie sa respecte regulile impuse de tine
de aici deriva partea 2
nimic nu ti se cuvine! (nu vorbim de sentimente), pentru absolut orice primesti trebuie sa dai, sa faci ceva in schimb!
in special banii sunt o problema... un copil nu trebuie sa primeasca bani gratis! (in viata nu exista nimic gratis), pentru bani trebuie sa presteze! (dupa puterile si posibilitatile lui)
dupa aia vine partea cu increderea copil-parinte... increderea odata pierduta... nasol
dupa care vine partea cu constrangerea prin pedeapsa... (no out, no tel, no TV, no net, no etc)
bottom line, nici un parinte nu vrea raul propriului copil iar un parinte are putin mai multa experienta de viata deci vede altfel lucrurile

 Nero-d, on 22 februarie 2014 - 11:43, said:

In Romania, generatia de parinti inca are apucaturi comunistoide si nu are ca scop educarea copilului, ci conditionarea, exact ca pe un animal.
Din fericire, parintii din generatia 2010+ au inceput sa urineze pe metoda conditionarii folosita de parinti.

Unii dintre voi se dau lupi moralisti si incep cu "bai copil prost si nerecunoscator, nu stii valoarea unui parinte". Nici macar nu cunoasteti suficiente date, dar va bagati sa jigniti si sa emiteti teorii. El zice ca ai lui se comporta frumos cu el, totusi lui ii e aiurea sa primeasca sfaturi de la ei. Concluzia voastra - ti s-a urat cu binele, ma puslama alintata. Care ati gandit asa si ati avut postari similare sunteti ignoranti vizavi de o chestiune complexa. Daca nu puteti da un raspuns binevoitor si intr-adevar eficient, preferati sa dati raspunsuri care sa arate ce fii si fiice eroine sunteti voi, cum aparati voi onoarea parintilor din lumea-ntreaga.
Parerea mea e ca din informatiile primite nu poti sa tragi nici o concluzie sigura. De ce ?
O discutie total ipotetica (nu zic ca ai lui fac asa, e doar un exemplu general):

Mama - Dragule, ai 17 ani, dai la facultate dupa ce dai bac-ul?
Fiul - Da, mama.
Mama - Foarte bine, dragu mamii, ca sa ajungi cineva in viata. Si il pupa si pe frunte. - Si unde dai la facultate, la noi in oras sau la Bucuresti?
Fiul - Pai mama, as vrea la Bucuresti, ca, deh, oras mai mare, posibilitati mai multe, etc, si in plus eu vreau la Poli, si la noi in oras nu-i Poli.
Mama - Of, si lasi pe mami tau singura ? Uite, taica-tu a facut Agronomia la noi in oras si uite ce bine castiga. Si la Poli am auzit ca-i greu.
Fiul - Eh, lasa mama, ca vedem noi pan' la urma. Sa vedem si unde intru.
Mama - Da, dragule, zice mama induiosata, si-i scapa si-o lacrima. Ii greu la Bucuresti, singurel acolo, si-s numa golani. Si mami tau singura aicea, fara baietelu ei. Si-i mai da un sarut pe frunte.

Eh, cum s-a comportat mama? S-a comportat frumos, corect? Corect. Evident, si cu un mic santaj emotional involuntar de care nici macar ea nu-si da seama, si nici fiul. In capul fiului ramane intrebarea "De ce naiba nu suport eu sfaturile mamei cand ea ma pupa toata ziua? Ea se comporta frumos ! Oare sunt o persoana naspa? " si vine un destept si-i da un raspuns de specialist "Pentru ca dai dovada de jigodism bai". Si il induce in eroare - "Oau, deci chiar sunt o persoana naspa. Cum sa fac sa scap de acest comportament ? Hmmm...ar trebui sa incep prin a da la Agronomie, ca tata, sa n-o las singura pe mami meu". Unde se ajunge de aici incolo, presupun ca va dati seama. Bineinteles, e doar un exemplu, nu vreau sa insinuez ca mama sau tatal lui il santajeaza emotional, ci sa demonstrez ca simplul enunt "ai mei se comporta frumos cu mine, totusi am impresia ca ii urasc" e insuficient pentru vreo concluzie solida, cu atat mai mult pentru a formula acuze.
Asadar, AdrianMarcus, stai linistit, tu nu suferi de jigodism. De fapt e un cuvant inventat, menit sa jigneasca. Tot jigodism poate fi si ipocrizia, de exemplu. Amicul care a spus ca suferi de jigodism are o exprimare cam acida si prea se grabeste sa arunce cu pietre, pentru cineva care propovaduieste Cuvantul Domnului pe alte topicuri. Si nu intelege ca tu nu ai INTENTIA de a te comporta urat cu ai tai, ci ai observat ca ai TENDINTA de a face asta, ai identificat faptul asta ca fiind o problema, si ai cerut sfaturi in acest sens. Si esti dispus sa te schimbi, sa renunti la un comportament pe care il simti ca fiind nociv. Mie mi se pare admirabil. Altii (majoritatea) la 17 ani nu-si bat capul cu asa ceva, cu ce simt fata de parinti. Chiar si numai faptul in sine ca acorzi atata atentie sentimentelor tale fata de parinti demonstreaza ca iti pasa mult de calitatea relatiei cu acestia, ceea ce e de laudat, comparativ cu restul generatiei tale.
Concluzia mea, destul de generalista, ce-i drept - problema poate fi ori la parinti (crede-ma, este posibil, oricat de frumos le e comportamentul si cat de bune si sincere le-ar fi intentiile, pot avea anumite obiceiuri comportamentale involuntare de ex, de care sa nu-si dea seama), problema poate fi ori la tine, ori problema poate fi inexistenta. Adica sa fie doar o faza datorata faptului ca personalitatea, capacitatea decizionala, etc, iti sunt in formare, si vrei sa le folosesti. Ca si cum psihicul tau a primit niste "jucarii" noi si vrea sa le incerce. Vrei sa iei decizii singur, vrei sa gandesti singur, cu alte cuvinte vrei sa te ridici din 4 labe si sa faci primii pasi bipezi. E cat se poate de normal si chiar indicat.
Dat fiind faptul ca informatiile primite de la tine au fost mult prea succinte pentru a-mi putea forma o parere mai sigura, nu prea te pot ajuta sa-ti dai seama daca problema e la ai tai, la tine sau e inexistenta. Totusi, as inclina sa cred in ultima varianta, anume ca e inexistenta, pentru ca : 1) daca ar fi fost vreo problema cat de cat serioasa la ai tai, cel mai probabil pana la 17 ani ai fi dezvoltat sentimente negative destul de puternice fata de ei, ceea ce observ ca nu e cazul, si 2) daca problema ar fi fost la tine, nu ai fi fost atat de cerebral si de interesat incat sa sesizezi "problema",sa iti pese, sa o gandesti, sa o analizezi, sa ceri sfaturi, si sa incerci sa gasesti si sa aplici solutii. Probabil e doar acea rebeliune adolescentina de care s-a mai vorbit si mai sus, si care, contrar mentalitatilor comuniste, este BENEFICA dezvoltarii individului.
Si referitor la faptul ca daca un prieten zice acelasi lucru ca si parintii, pe el il asculti dar pe parinti nu, o explicatie ar veni tot din partea acelei rebeliuni, datorate formarii personalitatii. Anume - este o diferenta intre sfaturile venite de la parinti si sfaturile de la un prieten. Sfaturile de la parinti au incorporate in ele o mica-mare obligativitate de a si urma sfatul. Intotdeauna, pur si simplu asa e in subconstientul relatiei parinte-adolescent si invers. Sfaturile de la parinte iti lasa mai putin de ales, mai putine "cai" de a face altfel decat spune sfatul. Sfaturile de la parinti se impun mai tare. Cand un prieten da un sfat : "eu zic in felul X, dar tu poti sa faci asa sau nu",  balanta "faci asa / nu faci asa" este 50-50. Insa cand un parinte da un sfat, balanta "faci asa / nu faci asa" este de 80-20. In concluzie, obligativitatea de a urma sfatul e mai mare, si atunci puterea decizionala a celui ce primeste sfatul este inhibata, si apare o reactie inexplicabila de aparare, de respingere a factorului inhibitor, si acea reactie e refuzul de a asculta sfatul. Si evident, nu e vina nimanui aici. Nu e vina parintilor ca sfaturile lor se impun mai cu gravitate (e normal, pt ca ei sunt mai implicati in viata fiului, daca dau sfaturi rele sufera si ei consecinte, spre deosebire de prietenul care poate da sfaturi cu dezinvoltura), si nu este nici vina fiului (fiindca el la nivelul subconstientului se simte oarecum obligat sa urmeze sfatul, simte ca sfatul de la parinte nu-i ofera libertatea deplina de alegere, simte ca puterea sa decizionala e influentata, ori el tocmai acea libertate de alegere si putere decizionala vrea sa le foloseasca, sa le invete, si e normal si benefic sa faca asa). Nu este vina nimanui, sunt pur si simplu neintelegeri.
E normal sa ai tendinta de a fi "stăpân şi conştient de propriile hotărâri", pentru ca oricum de-a lungul vietii asa va trebui sa fii, si cel mai bine sa inveti cum sa fii asa este acum, cand ai parintii langa tine. E ca si cum ai invata sa mergi, si e de preferat sa inveti sa mergi atunci cand ai langa tine pe cineva care sa te ridice daca pici. Cand acea persoana nu va mai fi acolo ca sa te ridice, va trebui sa stii sa mergi singur, asa ca invata acum, cat e langa tine.
Ce mai observ insa la tine, si asta imi pune semne de intrebare - te invinovatesti repede si iei de buna orice chestie. Iti spune unu "ba, ce faci tu e jigodism" si tu repede "vai, ce trebuie sa fac ca sa ma indrept?". Nu te-ai intrigat deloc, ai acceptat ca esti un nerecunoscator cu personalitatea pervertita, ti-ai asumat vina si ai inceput sa cauti leac pentru o "boala" care n-o ai. Ciudata atitudine, foarte slaba, si un cap foarte plecat. As fi curios de ce, de unde pleaca asta ? Posibil sa aibe radacini care se intersecteaza pe undeva cu mecanismul respingerii aceleia fata de parinti. In fine... dupa cum bine vezi, problema e mult prea complexa, si folosindu-ma de putinele informatii primite nu te pot ajuta decat cu aceste supozitii. Te-as sfatui sa nu te mai invinovatesti, nu te lua dupa toti care in loc sa te ajute sa rezolvi o problema, mai mult te acuza pentru aparitia problemei. Si stai linistit, si fii un pic mai tare. Ai 17 ani, tre' sa-ti creasca par pe oo de acum, ce naiba
Daca simti ca, in timp, se agraveaza "problema" asta a ta, spune-le alor tai ca ai vrea sa mergi sa vorbesti cu un psiholog. Dar nu cred. Mie unul, la momentul de fata, nu mi se pare.

Asta e sedinta de psihoterapie in toata regula...

 doks, on 23 februarie 2014 - 00:55, said:

Asta chiar e... ************ Din ciclul "mi s-a urat cu binele,imi urasc parintii".Eu de comunistii mei care toata viata si-au impus vointa cu forta ce sa mai zic???

 doks, on 23 februarie 2014 - 00:55, said:

Da, si eu cred ca si copiii vor mentine acest obicei, cu urinatul, dar ma intreb care o sa fie obiectul pe care il vor tinti.

care e treaba cu urinatu, ca si fiu-meu facea in pat pina pe la 6 ani

Cunosc cazuri cand nu mai faceau pe ei de la 4 luni, dar trebuiau conditionati.
Acum conditionarea se numeste pamperizare.

Edited by johnnickelby, 04 March 2014 - 14:34.

 johnnickelby, on 04 martie 2014 - 14:33, said:

vreau cazul tau!

suspans

cine are curaj sa se dea de exemplu

Adrian , stai linistit, chiar nu trebuie sa-ti faci astfel de procese de constiinta.
"Daca copilul tau nu a avut macar o clipa in care sa nutreasca sentimente de ura fata de tine inseamna ca nu ai fost niciodata parinte" Bette Davis

Stai linistit, cand vei creste (mai) mare s-ar putea sa regreti ca nu-i mai ai langa tine. Viata intotdeauna are grija sa balanseze anumite chestii...sooner or later.
Asta DACA vor merita sa-i regreti. Iar daca vei ajunge sa-i regreti vei realiza ca ai avut o MAMA si un TATA, nu doar niste...parinti.  Probabil acum esti prea mic sa realizezi imensa diferenta dintre mama-tata si parinti.

Edited by MagicTouch, 09 March 2014 - 07:07.

 Prien, on 15 februarie 2014 - 13:51, said:

exista si reversul medaliei. sa fii nevoit sa reinventezi roata pentru a pune o ordine in relatia cu niste parinti nu tocmai ok.
depinde mult de intuitia ta. care nu se cumpara de la piata. unii pot sa inteleaga usor societatea altii trec zeci de experiente peste ei si nimic.
insa pentru ca e mai mic nu inseamna ca e mai prost. de exemplu in vest au fost de mult inlocuite "inferior" sau "superior" care ating persoana cu "usor adaptabil" si "greu adaptabil". mistoul si echivarea de la probleme NU sunt mijloace de educatie.
+ ca mi se pare normal ca cei din jur sa te plictiseasca. toti vrem sa spunem doar NOI lucruri interesante iar altii nu.
in romania de multe ori se merge pe principiul ca un copil trebuie sa fie sclavete ca sa inteleaga ceva. in strainatate se merge pe ideea ca are o personalitate care trebuie sa se dezvolte ca atare trebuie incurajat sa aiba propriile proiecte.
o ultima fraza: conceptele generatiilor mai in varsta NU sunt neaparat corecte de aceea uneori trebuie sa reinventam roata si mereu trebuie sa fim in garda sa nu se intample ceva rau

Ce simpla e viata....vrei sa ai acoperis hrana si scoala in functie de posibilitati...asculti parintii si le dai dreptate
nu vrei sa-i asculti ...esti liber sa pleci in viata....la 17 ani esti bun de munca:)) ca de baut fumat su imperecheat  nu mai punem problema...
ce tot atata vorbarie?

asta ai inteles tu ca tu ca si parinte cand nu ne asculta copilul il dam afara?