Tradarea ruseasca din anii 1914-1916

Redau cateva articole interesante ale lui Cristian Negrea, preluate de pe net,  despre intentiile meschine ale Rusiei țariste la adresa tarii noastre, in perioada anilor 1914-1916, prea puțin cunoscute de foarte mulți români.Așa zisul nostru aliat, Rusia țaristă în realitate doar aliat nu ne-a fost.Ar fi frumos daca aceste atitudini ar fi specifice doar Rusiei țariste.

,,
Trădarea rusească. Tratative 1914-1916

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/170px-IonelBratianu3b40761r1-7895_170x200.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
În decursul istoriei noastre complicate am trecut prin fel de fel de faze şi relaţii cu vecinii noştri, despre care am avut ocazia să vorbesc pe acest site. Dar, totuşi, parcă cu niciunul dintre vecinii noştri nu am avut atât de multe de împărţit şi pătimit ca şi cu ruşii. Pare paradoxal, în decursul existenţei noastre de două mii de ani, ruşii ne-au influenţat atât de mult încât până şi astăzi suntem cu ei în postura actuală, de adversitate aproape declarată. Şi totuşi, cu ruşii am ajuns vecini abia la 1792, dar tendinţele lor expansioniste s-au lovit de noi mult mai devreme, oficial din 1711, din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, de când putem înregistra prima invazie rusească asupra noastră. A fost prima din cele douăsprezece, invazii care au fost mai grele şi mai cumplite ca şi cele ale tătarilor sau turcilor, aceste fapte fiind documentate de martori şi scriitori contemporani care au lăsat mărturii indiscutabile ale acestor fapte. Iar despre ultima, cea din 1944, avem amintirile bunicilor noştri care au trăit din plin acele vremuri grele.
Nu ne-am dorit să fim vecini cu ruşii, dar aceştia, popor cuceritor prin excelenţă, au ajuns să fie vecini cu noi. Iniţial i-am privit ca şi eliberatori, ca să ne scape de turci, dar când am ajuns sub ei, s-au comportat infinit mai rău ca şi turcii, deşi eram fraţi întru religie. Ruşii, în elanul lor cuceritor, au robit şi popoare creştine, chiar şi ortodoxe, şi asupra lor au pus un jug mult mai cumplit decât cele păgâne, islamice, o realitate pe care aceştia ar trebui să şi-o asume, dar nu o fac nici astăzi, ba chiar dimpotrivă. Ei au istoria lor proprie, unică, pe care o propovăduiesc, deşi nu se potriveşte deloc cu cea a popoarelor cucerite. În istoria lor sunt eliberatori aşteptaţi şi primiţi cu braţele deschise, în istoria celorlalţi, eliberaţii, sunt mai răi ca turcii, cotropitori şi împilatori. Noi, românii, simţim asta mai mult ca şi alţii având în faţă cazul Basarabiei.
În decursul istoriei noastre comune, am ajuns să fim şi aliaţi, iar în acele momente, ruşii ne-au tratat mai rău ca şi pe duşmanii lor. Culmea, eram aliaţi şi ne-au tratat în acest mod, atunci la ce ne puteam aştepta când eram duşmani?
Istoricul Gheorghe Brătianu, fiul marelui Ion C. Brătianu, primul ministru al României Mari de la 1918, şi nepotul lui Ion Brătianu, premierul care a realizat independenţa României în 1877-1878, spunea despre Rusia că este inamicul natural al poporului român. A fost ucis în 1953 la închisoarea din Sighetu Marmaţiei alături de Iuliu Maniu şi alţi patrioţi români, alături de generaţia unirii din 1918, de către uneltele ruşilor victorioşi în al doilea război mondial.
Dar scopul articolului de faţă este altul, de a arăta relaţiile noastre cu Rusia nu atunci când am fost duşmani, ci atunci când am fost aliaţi. De a evidenţia comportamentul lor faţă de noi ca şi aliaţi, iar voi să vă daţi seama ce au făcut când eram inamici, dacă ca şi aliaţi s-au purtat în aşa hal.
Nu încep chiar cu începutul, despre care am scris alte articole ca şi Premisele răpirii Basarabiei, ci voi vorbi despre anii de criză din primul război mondial, când la şcoala comunistă învăţam cât de dornici eram noi să luptăm alături de ruşi. Dar ce spuneau ei şi ce făceau ei? Dar pentru asta, o scurtă incursiune în atmosfera încărcată a acestor vremuri este imperios necesară.

Războiul mondial şi atitudinea României

După cum se ştie, primul război mondial, numit şi Războiul cel Mare, a început în urma atentatului reuşit împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului imperial austro-ungar, în timpul vizitei sale la Saravejo, capitala Bosniei-Herţegovina, de curând anexată de imperiu. Glonţul tras de Gavrilo Princip a declanşat cel mai mare război cunoscut de omenire până atunci, urmat ca şi o consecinţă de celălalt, al doilea război mondial, apoi de toată istoria secolului XX, precum şi de consecinţele care le vedem chiar şi astăzi. Oricum, chiar dacă glonţul ar fi dat greş, ar fi apărut un alt pretext, la fel cum războiul mondial ar fi putut izbucni mai devreme, ca de exemplu în timpul crizei marocane din 1905, sau ceva mai târziu, rezultatul ar fi fost acelaşi, în sensul că războiul mondial era deja inevitabil. Dar odată izbucnit, să vedem poziţia ţării noastre.
Desigur, în acele vremuri cumplite, noi eram la mijloc, ca de obicei. Cele două blocuri constituite, respectiv Antanta şi Puterile Centrale, trăgeau de noi să intrăm în război de partea lor. Aşa procedau cu toată lumea, nu numai cu noi. Şi obţineau şi rezultate remarcabile. Astfel Turcia şi Bulgaria au intrat de partea Puterilor Centrale, iar Italia de partea Antantei.
Dar este deosebit de interesant să vedem cum au decurs tratativele între 1914 şi 1916, precum şi atitudinea diplomaţiei ruseşti, a Antantei şi a Puterilor Centrale în decursul acelor vremuri. Este interesant deoarece chiar şi astăzi mi-a fost dat să citesc părerile unor istorici ruşi care oferă o imagine cu totul şi cu totul distorsionată nu numai asupra rolului României în războiul mondial, ci chiar şi asupra perioadei neutralităţii României.
După cum se ştie, România avea un tratat secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria încă din 1883, încheiat de regele Carol I, astfel că la declanşarea războiului mondial Puterile Centrale au cerut României să îşi îndeplinească obligaţiile asumate şi să intre în război de partea centralilor. Dar Consiliul de Coroană din 3 august 1914 (21 iulie stil vechi) decide împotriva dorinţei regelui Carol I pentru neutralitate armată, şi bine a făcut. Sunt fel de fel de versiuni şi interpretări ale unora şi altora, inclusiv ideea de trădare. Este absurdă, deoarece România nu a încălcat deloc tratatul. Acesta prevedea intervenţia României în cazul unui atac al unor terţi împotriva uneia din puterile semnatare, dar în acest caz era vorba de un atac al Austro-Ungariei (una din părţi) contra unui terţ (Serbia), deci tratatul nu putea fi aplicat, fiind vorba de unul defensiv. Este ciudat că aceiaşi critici uită să facă aceleaşi reproşuri Italiei, legată de un tratat identic cu Puterile Centrale, care a intrat în război contra lor încă din 1915, cu un an înaintea intervenţiei României. Chiar şi declaraţia de război a României adresată Austro-Ungariei, depusă de ministrul român de la Viena la sediul ministerului de externe din Ballplatz menţiona desfiinţarea acestei alianţe prin intrarea Italiei în război împotriva Austro-Ungariei cu mai bine de un an înainte. Este logic şi normal ca o alianţă îşi pierde statul în momentul în care un membru al alianţei nu îl respectă. Dar aici nu este vorba de nerespectare, Italia, la fel ca şi România mai târziu, decide că nu este legată de această alianţă defensivă din moment ce caracterul războiului în care ar urma să fie implicată este unul ofensiv.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/170px-IonelBratianu3b40761r1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Ionel I.C. Brătianu, prim ministrul României

Neutralitatea decisă atunci va fi pusă la grea încercare de eforturile ambelor părţi de a atrage România, o putere regională în ascensiune mai ales după războaiele balcanice, de partea lor. Ambele părţi vor folosi cu persuasiune toate mijloacele diplomatice şi nu numai pentru a-şi asigura aportul militar, politic şi economic al României. Aceleaşi eforturi vor fi întreprinse în Balcani pentru atragerea Bulgariei şi Greciei, dar din perspectiva strategică a ambelor părţi, importanţa României este covârşitoare, mult mai mare decât a celorlalte, după cum putem vedea din declaraţii şi documente.
Problema era că România avea de revendicat teritorii locuite de români aflate sub stăpânirea ambelor tabere, Basarabia ocupată de Rusia, respectiv Transilvania, Bucovina şi Banatul sub ocupaţia austro-ungară. Şi bineînţeles, toţi au încercat să momească România cu teritoriile ei deţinute de adversari.
Importanţa intervenţiei României este de importanţă capitală pentru ambele părţi, oricât ar încerca unii şi alţii să o minimizeze ulterior. Să vedem ce zic mai întâi centralii.

Intervenţiile Puterilor Centrale

Aş aminti aici doar unele dintre părerile înalţilor responsabili ai Puterilor Centrale despre importanţa României, nu de cererile adresate direct regelui Carol sau urmaşului său, regele Ferdinand, deoarece ar putea părea subiective. Amintesc câteva dintre mesajele şi telegramele interne ale acestor responsabili, ca să se poată vedea în ce grad preţuiau necesitatea intervenţiei româneşti, mai ales că după momentul decisiv, intrarea României în război de partea Antantei în 1916, toţi factorii de răspundere s-au grăbit să arunce cu noroi în naţiunea română şi liderii ei, chiar dacă cu puţin timp înainte susţineau contrariul.
Exemplele sunt atât de multe încât nu am altă posibilitate decât să selectez câteva. Chiar în 1914, la 16 septembrie, împăratul german Wilhelm îi scria împăratului austro-ungar Franz Joseph: „Cheia reuşitei în războiul contra Rusiei este în mâna României. Stăruinţele regelui (Carol I) de a antrena după el ţara sa au fost până acum zădărnicite de împotrivirea miniştrilor şi opiniei publice. Sper ca guvernul tău va reuşi să-i convingă pe români să intervină.” Da, e adevărat, opinia publică românească, favorabilă Franţei, începea să joace un rol important în deciziile politice ale regatului român.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/29301-216x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Kaiserul Wilhelm al II-lea

Cei mai conştienţi de problemele de natură strategică rămân, totuşi, militarii. La 19 septembrie 1914, ministrul de război german von Falkenhayn (ne vom întâlni cu el inclusiv pe câmpul de luptă) scria împăratului Franz Joseph că Germania nu e în stare să bareze ruşilor drumul spre Ungaria şi Transilvania fără o colaborare activă a României înainte de venirea iernii, „de aceea va trebui să obţinem această colaborare cu orice preţ, pe de-o parte prin îndeplinirea dezideratelor României României în interiorul monarhiei, pe de altă parte prin cedarea judeţului Suceava”. După cum vedem, centralii ar merge mai departe cu promisiunile, pe lângă Basarabia ni s-ar propune şi o bucăţică din Bucovina stăpânită de Austro-Ungaria. Mai mult, arhiducele Frederic, generalissim al armatei austro-ungare, face apel la împăratul său ca să facă „grelele sacrificii cerute de România” pentru a obţine colaborarea militară a acesteia. Promisiunile merg mult mai departe, încă de la începutul conflictului mondial. Pe lângă Basarabia, şi am văzut o parte din Bucovina, ni se promite Odessa (de către subsecretarul de stat german Zimmermann lui Nicu Filipescu), precum şi la sugestia ministrului german de externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro-ungar prin ministrul Czernin ne promite ţinutul Negotin din Serbia.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/150px-Ottokar_Graf_Czernin_-_Project_Gutenberg_eText_179981.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Ottokar von Czernin, ambasadorul austriac la Bucureşti (1913-1916)

Presiunile centralilor merg mai departe, alternând de la promisiuni la ameninţări, în funcţie de situaţia militară de pe fronturile de luptă. Ameninţările devin tot mai vădite şi mai deschise odată cu conştientizarea orientării clare a opiniei publice de partea Antantei. Pentru a contracara această orientare, Puterile Centrale nu au omis nici un efort. Au cumpărat ziare, personalităţi, s-au folosit de unii şi de alţii, în speţă personalităţi publice cu orientări filogermane sau antiruseşti. Aş menţiona aici două dintre ele, sincere în atitudinea lor antirusească: Ioan Slavici şi Constantin Stere. Atitudinea lui Slavici, român ardelean şi scriitor este oarecum de neînţeles ca şi ardelean, chiar Octavian Goga, alt ardelean militant scria despre el un articol în primele zile ale războiului mondial intitulat „Un om mort: Ioan Slavici”, elogiind opera literară a acestuia, dar acuzându-l ca om, la fel ca şi atâţia alţii care îl făceau nici mai mult nici mai puţin decât un renegat. Despre Stere era de înţeles, român basarabean patriot, cu condamnări executate în Siberia, el vedea mult mai limpede şi mai clar pericolul rusesc asupra căruia stăruia în fiecare clipă. Era o conştiinţă trează, cu experienţa rusismului pe propria piele, dar tocmai asta îl împiedica să vadă imaginea de ansamblu. Noi, românii, puteam porni împotrivă oricărei tabere la fel de îndreptăţiţi, dar nu aveam cum. Şi mai era ceva mai presus de aversiunea noastră naturală din experienţa faţă de ruşi, încrederea în Franţa. Ne bazam pe francezi, pe sora noastră latină, care ne-a sprijinit în secolul XIX în obţinerea multora dintre dezideratele noastre naţionale. Dar Franţa era aşa departe, dar noi, totuşi, o iubeam atât de mult!
Încercările centralilor de a ne atrage în război de partea lor au continuat. Înfrângerea austro-ungarilor de la Lemberg şi avansul rusesc în Bucovina, precum şi ştirea conform căreia Rusia ar ceda Bucovina românilor doar pentru a intra în război de partea lor provoacă panică la Berlin şi Viena. Sunt avansate în discuţii cedări teritoriale în Bucovina şi promisiuni pentru autonomia Transilvaniei, dar toate germane. Germanii şi austriecii încearcă să îi atragă în negocieri pe liderii români transilvăneni, doar pentru a îndupleca România, dacă nu pentru a intra în război, cel puţin să-şi păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale. De aici ne dăm seama, un lucru prea puţin studiat şi cunoscut, despre unitatea de păreri între liderii românilor transilvăneni, în speţă Partidul Naţional Român, şi regatul României, deoarece germanii încercau să-i câştige pe aceşti lideri pentru a influenţa decizia României, de importanţă capitală după opinia factorilor politici şi ai celor militari, după cum am văzut.
Guvernul maghiar va face o tentativă de negociere cu liderii români transilvăneni în anii 1910 şi 1911, admiţând să discute cu ei (ce deosebire faţă de memorandiştii de la 1892, printre care şi Ion Raţiu, când cei 300 de delegaţi români nu au fost admişi la discuţii, ba chiar li s-a intenta un proces răsunător), dar fără rezultat din cauza intransigenţei contelui Istvan Tisza, viitorul prim ministru, fiul altui premier maghiar, Koloman Tisza, şi acesta remarcându-se prin intransigenţa faţă de doleanţele minorităţilor din imperiul austro-ungar. Istvan Tisza era deosebit de reticent faţă de apropierea unora din liderii românilor transilvăneni ca şi Vaida-Voievod şi Aurel Popovici de principele moştenitor Franz Ferdinand, văzut ca şi un reformator şi inamic al nobilimii maghiare, scopul său nedisimulat în momentul în care va moşteni imperiul fiind federalizarea acestuia ca şi unică şansă de a-l păstra în limitele actuale. Iar românul Aurel Popovici era autorul unei lucrări importante (Statele Unite ale Austriei) tocmai în acest sens, al federalizării imperiului austro-ungar decrepit. Ideea ca atare poate fi considerată ca şi una precursoare a viitoarei uniuni europene, la fel ca şi în cazul scrierilor lui Octavian Tăslăuanu. Nu este de mirare faptul că ungurii au primit cu bucurie vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Saravejo, pretextul pentru declanşarea războiului mondial. Chiar şi la această negociere, ungurii au consimţit doar presaţi de germani şi austrieci care le cereau tot mai imperativ să cedeze românilor transilvăneni cât mai mult în aşa fel încât să-i poată convinge pe cei din Regat să li se alăture în război puterilor Centrale. Dar toate negocierile au eşuat din cauza intransigenţei primului ministru Istvan Tisza care nu a acceptat nici un fel de îmbunătăţire a situaţiei românilor din imperiu. În 1915, enervat de îndărătnicia lui Tisza, generalul comandant al frontului de est, Hindemburg, insistă pe lângă generalul austriac arhiduce Frederic, comandantul suprem al trupelor austriece, „să intervină de urgenţă pe lângă guvernul ungar ca să acorde românilor reformele şi favorurile pe care aceştia le reclamă. Va fi necesar, pe lângă aceasta, ca monarhia să promită României anumite teritorii cucerite de la ruşi. Cu aceste condiţii, concursul României ni se pare cu putinţă.” Sau Falkenhayn şi Conrad von Hotzendorf arătau hotărât că ei nu pot garanta reuşita războiului decât în cazul când cel puţin neutralitatea, dacă nu colaborarea României vor fi asigurate.
Fără efect, contele Istvan Tisza rămâne de neclintit, el considerând orice concesie ca şi începutul desprinderii românilor de imperiu.

Tratative cu Antanta

În acelaşi timp şi Antanta făcea încercări disperate să ne atragă în tabăra ei. Problema esenţială aici venea în primul rând din neîncrederea pe care România o arăta Rusiei, atât din cunoaşterea planurilor sale expansioniste nedisimulate, cât şi din experienţa istorică recentă, cum ar fi alianţa din timpul războiului de la 1877-1878.
Despre planurile expansioniste ale Rusiei, ele se revelau din nou în această perioadă. De exemplu, acceptarea pretenţiilor ruseşti asupra Constantinopolului de către Franţa şi Marea Britanie, la ameninţarea Rusiei de a face pace separată cu Germania, a întărit reticenţa guvernului Brătianu faţă de puternicul vecin rus. Această acceptare a avut loc în urma memoriului lui Sazonov, ministrul rus de externe, adresat Franţei şi Marii Britanii la 4 martie 1915. Deşi adversară a ruşilor în Asia Centrală unde cuceririle lor îi aduceau tot mai aproape de India, Marea Britanie acceptă la 12 martie, iar Franţa la 10 aprilie. Deşi flota lor era într-o situaţie deplorabilă în urma înfrângerii usturătoare de la Tsushima 1905 din partea japonezilor, ruşii sperau să obţină Constantinopolul la conferinţa păcii în urma victoriilor aliate pe frontul occidental, deoarece la acea vreme ei nu prea se descurcau pe frontul de est. Chiar în Marea Neagră flota turcă atacase Odessa-Feodosia şi Novorosiisk la 29 octombrie 1914, flota rusă dovedindu-se incapabile să le protejeze. Diplomatic ruşii încearcă să obţină ceea ce nu pot militar. Această posibilitate, stăpânirea de către Rusia a Constantinopolului şi a strâmtorilor, ar fi însemnat sugrumarea economică a României prin tăierea singurei căi de acces spre mările şi oceanele lumii, iar asta România nu putea accepta.
În schimb, ruşii se făceau luntre şi punte pentru a ne băga în război de partea lor, deşi istoricii de mai târziu vor nega asta. Să dau un singur  exemplu infim faţă de multitudinea intervenţiilor lor, dar care aduce în discuţie şi chestiunea strâmtorilor.
La 16 martie 1915, marele duce Nicolae, unchiul ţarului şi comandantul suprem al armatei (până ce comanda îi va fi luată şi asumată chiar de către ţar cu efecte dezastroase) îi comunica ambasadorului francez Maurice Paleologue. „Trebuie să discutăm lucruri grave (…) am datoria să vă declar că imediata cooperare a Italiei şi României este o necesitate imperioasă. Nu interpretaţi aceste cuvinte ca şi un strigăt de disperare. Rămân convins că, ajutaţi de Dumnezeu, vom învinge. Dar fără colaborarea imediată a Italiei şi a României, războiul se va prelungi multe luni de acum încolo, cu riscuri teribile.” Ambasadorul francez îi povesteşte de eforturile diplomatice ale Franţei, dar adaugă că pretenţiile ruseşti asupra Constantinopolului şi Dardanelelor vor face poate imposibilă adeziunea celor două guverne la cauza noastră. Marele duce răspunde: „Oh, aceasta este o problemă a diplomaţiei. Nu vreau să ştiu nimic.”
Ori, tocmai din aceste cauze România ezită, iar guvernul Brătianu nu vrea să treacă la acţiune fără garanţii serioase, scrise şi asumate de toate puterile Antantei. Şi vedem, după desfăşurarea evenimentelor în care toţi ne-au trădat, că bine a făcut. Dar să nu anticipăm.
Din motive geografice şi ale interesului direct într-o cooperare militară, rolul preponderent al negocierilor cu România l-a avut Rusia, secondată de Franţa, aceasta prin prisma simpatiei şi încrederii de care se bucura în cercurile conducătoare şi opinia publică română. Dar acţiunea Rusiei, condusă de ministrul de externe Sazonov, se caracteriza de multe ori de impulsivitate şi chiar brutalitate, după caracterul lui Sazonov.
O primă acţiune diplomatică pe lângă români a avut loc chiar înainte de debutul războiului, când România a fost asociată la opera de potolire a pretenţiilor austro-ungare contra Serbiei în urma atentatului de la Saravejo. Guvernul român intervine la Viena la 24 iulie 1914, dar fără rezultat, austro-ungarii şi în special Tisza erau prea decişi să declanşeze războiul contra Serbiei care va degenera curând în război mondial (momentul în care Europa a înnebunit, cum este descris de istorici). Ruşii continuă sondările şi tatonările pentru a afla atitudinea viitoare a României în caz de declanşare a unui conflict generalizat. Apoi acţiunile, presiunile, promisiunile se succed cu repeziciune. Nu este locul aici să le enumăr, sunt prea multe pentru un singur articol, dar scopul era clar, concursul României în război, considerat esenţial de către aliaţi, în primul rând de către ruşi, cei care mai târziu nu numai că ne vor trăda de fiecare dată când au avut ocazia, dar vor contesta cu vehemenţă tocmai aceste lucruri, apoi vor da vina pe noi pentru toate eşecurile, dintre care o mare parte le revin lor. Această atitudine se păstrează chiar şi în ziua de astăzi.
Bruscările ruseşti indispun chiar pe aliaţii occidentali. Preşedintele francez nu poate să nu remarce modul lor: „un procedeu displăcut şi semeţ, jignitor faţă de o ţară care întreţine în acest moment cu Rusia relaţii bune şi a avut cu noi totdeauna relaţii excelente”. Abia mai târziu încep a se lega tratative metodice la Petrograd, ministrul român Diamandy având negocieri la care iau parte şi reprezentanţii guvernelor francez şi englez ca şi chezaşi ai angajamentelor ruse, noi cu ruşii fiind deja păţiţi.
Evenimentele de pe fronturi influenţează negocierile, inclusiv atitudinea beligeranţilor faţă de România, totul cu scopul unic de a atrage ţara noastră în conflict de partea lor. În momentul în care Antanta este în defensivă, când germanii reuşesc să întoarcă frontul prin Belgia neutră şi să ameninţe Parisul, i se sugerează Rusiei să ofere României judeţele din sudul Basarabiei luate în 1878 fără rezultat din partea rusească. Între timp se petrec pe teritoriul nostru incidente care justifică presiuni din ambele părţi. la trei săptămâni după declanşarea războiului, prin România trece un tren spre Turcia încărcat cu tehnicieni şi 257 de militari germani (toţi în civil) sub pretextul că sunt angajaţi ai căii ferate a Bagdadului, de fapt pentru întărirea apărării Dardanelelor. În urma protestelor Antantei, s-a decis a nu se mai da permis de trecere decât la grupuri de maxim 20 de persoane. Pe de altă parte, s-a lăsat liber tranzitul materialului de război din Rusia spre Serbia şi s-au făcut chiar cele mai mari înlesniri directe sârbilor, vânzându-li-se material şi echipament (nu ştiu dacă sârbii ne-au mulţumit vreodată pentru asta).
După victoria franceză de pe Marna şi ocuparea Lembergului de către ruşi presiunile asupra noastră cresc, este momentul Lemberg. Opinia publică şi antantiştii cresc presiunile asupra guvernului pentru intervenţie, este momentul favorabil intrării României în război de partea Antantei.

Victorie diplomatică românească: tratatul secret Rusia-România

Succesele militare îi fac pe ruşi să mărească presiunea pentru intrarea României în război. Pentru a ne impulsiona şi impresiona, mai mult opinia publică, Rusia ne oferă Bucovina din care ocupase jumătate, numai să intrăm în război, oferind şi garanţii împotriva unui atac bulgar de la sud. Desigur, ruşii promiteau ceea ce nu puteau da, respectiv teritorii aflate în mâna duşmanului, când ar fi fost mult mai simplu să ne convingă de bunăvoinţa lor restituind, dacă nu întreaga Basarabie, cel puţin judeţele din sud luate la 1878. Dar nici vorbă de asta.
Cu toate astea, se negociază o convenţie secretă între Sazonov şi Diamandy, care este ulterior acceptată de Brătianu cu unele adăugiri şi semnată la 1 octombrie 1914. Sună aşa: „Rusia se angajează să recunoască României dreptul de a-şi anexa regiunile monarhiei austro-ungare cu populaţie română. În Bucovina, delimitarea teritoriilor ce urmează să fie anexate Rusiei sau României se va face după criteriul majorităţii etnografice a populaţiei. România va avea dreptul să ocupe aceste teritorii în momentul care-l va socoti prielnic. Cât priveşte România, ea se angajează să păstreze până la data acestei ocupaţii o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia.” Adăugirile lui Brătianu acceptate de partea rusă: „României i se garantează de de către Rusia status-quo-ul teritroial în frontierele ei actuale. Frontiera între partea rusă şi partea română a Bucovinei va fi râul Prut, obţinându-se astfel un hotar trainic între cele două state.” Totuşi, chestiunea Bucovinei şi Banatului rămân în suspensie, ruşii tergiversând recunoaşterea cererilor româneşti în integralitatea acestor teritorii.
Anglia şi Franţa vor afla şi aproba mai târziu această convenţie, impulsionată de partea rusă mai ales în urma informaţiei ambasadorului rus de la Paris conform căreia Austria ar fi propus României autonomia Transilvaniei în cazul în care intra de partea centralilor în război. Desigur că liderii românilor transilvăneni ar fi agreat autonomia cu parlament propriu după modelul Croaţiei, ştiut fiind că în acest caz unirea era doar o chestiune de timp, fără sacrificii militare contra germanilor.
Mai târziu, chiar ţarul i-a reproşat lui Sazonov că a cedat prea uşor românilor prin textul convenţiei. În primul rând se recunoşteau oficial  pretenţiile româneşti asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, asta doar în schimbul neutralităţii. Apoi Brătianu putea să aleagă momentul prielnic intrării în război, fără să fie legat de un anumit termen. Totuşi, şi Rusia obţinea în primul rând asigurarea direcţiei ce va fi urmată de România, război alături de Antanta. mai era şi chestiunea neutralităţii binevoitoare, asta însemnând permiterea aprovizionării Serbiei atât pe uscat, cât şi pe Dunăre, şi blocarea oricărei aprovizionări a Turciei de către germani. Aceştia din urmă se văd nevoiţi să treacă la contrabandă, în sensul că sunt nevoiţi să expedieze doar mărfuri militare de volum mic, şi acestea ascunzându-le prin cele mai ingenioase locuri, în pereţi şi tavane duble ale trenurilor, prin butoaie cu untură sau zahăr etc.
Această lipsă de muniţii şi materiale militare prin tăierea singurei căi de aprovizionare a Turciei, cea prin România, a avut o mare importanţă în primăvara anului 1915, în bătălia de la Gallipolli, dar aliaţii au ratat atunci o mare oportunitate. Debarcarea de la Gallipolli, după ideea lui Winston Churcill, la acea vreme ministru al amiralităţii, a început în februarie 1915 pentru a scoate Turcia din război şi a deschide Dardanelele făcând legătura cu Rusia prin Mediterana, precum şi pentru a convinge Grecia, Bulgaria şi România, a început în februarie 1915. La 18 martie seara, după marele atac al flotei franco-engleze asupra forturilor de la Dardanele, fortul Hamidie, cel mai puternic de pe ţărmul asiatic, mai avea 17 obuze perforante, iar Kilid-ul-Ubar, pe ţărmul european, exact 10 obuze. Soldaţii turci ce le apărau aveau ordin să tragă până la ultimul obuz şi apoi să se retragă abandonând forturile. Dar flota franco-engleză nu a mai atacat a doua zi, acţiunea eşuând în final. Documentarele engleze de pe Discovery uită acest mic amănunt, despre cum a fost ratată această bătălie. Ori, deşi Franţa şi Anglia au mai protestat că România îşi încalcă neutralitatea lăsând să treacă trenuri militare germane spre Turcia, acest amănunt ne arată că acuzele erau nefondate sau poate special destinate dezinformării inamicului. Morghentau, fostul ambasador al SUA la Constantinopol spune în memoriile sale că aceste acuze sunt total neîntemeiate şi că „guvernul din Bucureşti a fost perfect onest”, fapt dovedit de penuria de muniţii a Turciei.
Anul 1915 aduce noi evenimente, printre care de maximă importanţă a fost intrarea în război a Italiei de partea Antantei, şi ea legată la fel ca şi România de un tratat cu Puterile Centrale. Ciudat rămâne faptul că unii şi alţii vorbesc de trădarea României faţă de centrali, dar nu şi de trădarea Italiei faţă de aceiaşi! Se mai petrec lucruri importante pe teatrele de luptă, pentru România esenţială a fost înfrângerea rusească de pe frontul de est, părăsirea Galiţiei, astfel că frontul de est se dă în spate mult, făcând intervenţia României nu numai riscantă, ci chiar o aventură nebunească. Fără o linie de front cu care să se lege, România ar fi fost anihilată de la începutul intrării sale în război. Totuşi, în primul rând ruşii, dar nu numai ei continuă cu presiunile, deşi intrarea României nu ar fi adus nici un câştig strategic, dar pentru ei era necesară orice diversiune pentru a scădea presiunea asupra lor, chiar şi numai pe moment. Chiar marele duce Nicolae caracteriza aceste eforturi ca şi „o nebunie furioasă”, iar Anglia caracterizează cel mai bine insistenţele: „o nebunie şi o imoralitate, însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”. Franţa era deprimată de înfrângerile Rusiei şi de tocmelile ei când e vorba de câştigat o alianţă atât de preţioasă ca cea a României: „În astfel de împrejurări consideraţiile militare trebuie să treacă pe primul plan şi concursul României trebuie să fie cumpărat cu orice preţ”.
Exasperat, Sazonov spune că România ezită din cauza situaţiei de pe front (parţial adevărat) şi propune Antantei să se îndrepte spre bulgari, deşi aceştia făcuseră o alianţă cu Puterile Centrale. La Paris, Clemenceau (pe atunci în opoziţie), care n-are încredere în România, duce o campanie furibundă împotriva ei prin ziarul său L’homme echaîne (vedem de aici o explicaţie a ostilităţii sale cu care Brătianu se va lovi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919). În sfârşit, Sazonov pare să cedeze, dar numai pe jumătate, acceptând să dea în Bucovina şi Cernăuţii până la Prut, dar în Banatul să rămână în suspensie până la conferinţa păcii. După câteva zile se răzgândeşte şi revine cerând ca România să intre în război în maxim cinci săptămâni şi Brătianu să dea o declaraţie scrisă în acest sens. Miniştrii de externe englez şi francez găsesc nelalocul ei o asemenea pretenţie absurdă mirosind a ultimatum, din moment ce chestiunile militare oricum vor trebui să fie reglate prin convenţii între Statele Majore. Dar asta era personalitatea lui Sazonov, ne putem întreba cum de un astfel de personaj era ministru de externe al Rusiei tocmai în această perioadă atât de delicată, totuşi, nu era singurul incapabil în funcţii de răspundere nu numai în Rusia, ci în cadrul tuturor marilor puteri la acea vreme.
O lună de discuţii şi tărăgăneli i-au trebuit lui Sazonov să-i dea răspuns lui Brătianu la propunerile precise pe care acesta i le făcuse la 23 iunie 1915. Chiar cei trei miniştri de externe occidentali (Delcasse, Grey şi Sonnino) făceau presiuni asupra Rusiei să accepte încheierea convenţiei militare fără a impune o dată a intrării în acţiune a României, aceasta urmând să fie stabilită în urma dezvoltării operaţiunilor militare. Sazonov, după ce acceptă unele chestiuni, victimă a temperamentului său agitat şi schimbător (zilnic venea cu câte o idee pe care o abandona ulterior), dominat de neîncrederea şi aversiunea sa contra României, ministrul rus de externe dărâmă cu o mână ceea ce clădise cu cealaltă. După un răspuns insuficient şi inabil dat României, ca şi speriat de pasul făcut, Sazonov declară colegilor de la Paris şi Londra (31 iulie) că a făcut concesii României contre coeur (împotriva dorinţei).
Dar era oricum prea târziu, momentul prielnic trecuse demult, condiţiile startegice erau mult schimbate, Rusia era bătută şi dată înapoi cu peste o sută de kilometri, evacuase Galiţia şi Bucovina. Retragerea ruşilor spre est descoperise aripa noastră dreaptă, ei nu ar fi fost în stare să ia o ofensivă pe Nistru cu aripa lor stângă pentru a putea acoperi flancul nostru drept în momentul intrării noastre în război. mai mult, noi comandasem armament, muniţii şi material de război indispensabil intrării noastre în acţiune din Franţa, dar circulaţia dezorganizată a trenurilor în spatele frontului rusesc nu ne putea asigura sosirea acestora. De acest impediment ne vom lovi şi după intrarea noastră în război şi încă rău de tot.
După ce i-au învins pe ruşi, centralii s-au întors împotriva Serbiei. Era logic şi normal, numai aşa se putea aproviziona Turcia, din moment ce căile prin România erau tăiate în urma neutralităţii binevoitoare. Serbia respinsese ofensiva austro-ungară la începutul războiului, dar acum o nouă ofensivă, cumulată cu intrarea în război la 15 octombrie 1915 a Bulgariei împotriva lor, îi dau peste cap. În ciuda rezistenţei înverşunate, sunt înfrânţi şi nevoiţi să-şi evacueze ţara. O tragedie cumplită pentru eroicul popor sârb. România nu a putut face nimic, decât să asiste cu braţele încrucişate la sacrificarea sârbilor, datorată în primul rând obtuzităţii ruşilor. Dacă ar fi acceptat tratativele cu Brătianu şi condiţiile sale juste şi logice, inclusiv cele militare, poate lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Dar vom vedea mai departe, chiar cu ele acceptate şi parafate, ruşii nu le-au respectat ulterior, ajungând să fim trădaţi pe front chiar de aliaţii noştri, dar să nu anticipăm, problema e aşa de vastă şi complexă încât e nevoie de mai multe articole, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul.
În această perioadă de regres militar tratativele au stagnat, mai ales prin prisma noii ecuaţii strategice, intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale complicând şi mai mult lucrurile, mai ales că ruşii erau siguri că Bulgaria nu va lupta contra lor, a fratelui slav mai mare, a binefăcătorului care le-a acordat statul la 1877-1878. Şi noi am făcut acelaşi lucru, i-am ajutat, sprijinit, am luptat în războiul care le-a adus independenţa, şi uite cum am fost răsplătiţi (vezi Noi şi bulgarii).
Foarte ciudat, referitor la trădare şi nerespectare de angajamente. Am zis-o de nenumărate ori şi o voi mai spune-o, noi suntem acuzaţi că nu ne-am respectat angajamentele din tratatul cu Germania din 1883. Italia nu este acuzată de acelaşi păcat. Dar să vedem cazul Greciei, care avea un tratat de alianţă cu Serbia, şi nimeni nu o acuză că nu l-a respectat. Cu toate că premierul Venizelos ar fi vrut să intervină, regele Constantin era un germanofil declarat, aşa că ţara a rămas în expectativă. Clauzele din tratat au fost interpretate astfel: tratatul se referea la un război balcanic şi nu la unul general, Grecia trebuia să ajute Serbia împotriva unui adversar, nu împotriva a patru, iar Serbia trebuia să participe cu 150000 de soldaţi şi Grecia cu 80000 pe frontul vizat. De unde să trimită Serbia 150000 de soldaţi când ea lupta contra tuturor? Venizelos găsi soluţia cerând ca ceea ce nu pot face sârbii să facă Antanta, trimiţând la Salonic un corp expediţionar. Antanta acceptă în ideea de a-l convinge pe Brătianu şi de a-i îndeplini una dintre cereri pentru a facilita intervenţia română. Astfel s-a ajuns la deschiderea frontului de la Salonic.

Planul ocupaţiei militare a României de către germani

În inabilitatea deja dovedită, Rusia mai face o greşeală care îi scoate din sărite pe aliaţii occidentali şi exacerbează temerile românilor, trimiţând demonstrativ trupe în sudul Basarabiei. Rusia dă înapoi, retrăgându-le, dar impresia defavorabilă de ameninţare directă rămâne. Şi Austro-Ungaria a trimis trupe demonstrativ în Transilvania pentru a presa România, efectul a fost faptul că noi ne-am întărit trupele de pe graniţă şi am trecut la efectuarea de fortificaţii care se vor dovedi folositoare ulterior. În Grecia lucrurile s-au complicat prin căderea lui Venizelos de la putere, regele Constantin şi-a aruncat masca anunţând că ţara sa va interna orice trupă franceză, engleză sau sârbă care va călca teritoriul elen. Doar ameninţarea cu forţa a reuşit să-l liniştească temporar. În aceste condiţii, frontul de la Salonic se dovedea insuficient ca factor militar important, lucru dovedit şi mai târziu, după intrarea României în război.
În Franţa, eşecul încercării de a atrage România în război la momentul oportun provoacă vie agitaţie. I se impută îndărătniciei Rusiei acest eşec, dar şi conducerii franceze faptul că i-a lăsat pe ruşi să conducă negocierile cu românii, în loc ca Franţa să ia problema direct în mână. În schimb, iritaţia Puterilor Centrale, acum pe cai mari după împingerea ruşilor înapoi şi ocuparea Serbiei, atinge cote nemaiîntâlnite. România era singură şi izolată, chiar să fi vrut, nimeni nu i-ar fi putut sări în ajutor. Bulgaria intrase în război de partea Puterilor Centrale dând o lovitură decisivă prin spate Serbiei. Ruşii erau mult în spate, nici nu aveam legătură cu ei decât prin Basarabia, pe dreapta, în Bucovina, erau austro-ungarii şi germanii, la fel ca şi pe crestele Carpaţilor. Chiar această idee, a neutralităţii binevoitoare faţă de Antanta, le repugna teribil, deoarece erau nevoiţi să menţină trupe de acoperire pe graniţa României, atât austro-ungarii, cât şi bulgarii, în timp ce ruşii, asiguraţi din partea noastră, îşi puteau folosi forţele în alte locuri.
Era normal ca presiunile centralilor să crească la maxim. Se adăuga acum şi componenta economică, Germania şi aliaţii săi începeau să sufere din cauza blocadelor navale şi începeau să ducă lipsă de alimente şi petrol. România nu avea cum să-şi exporte recoltele pe ultimii doi ani, cu Daradanelele blocate, iar Rusia chiar nu avea nevoie de cereale. A trebuit să cedăm, cu acceptul Antantei, şi să acceptăm un acord privind vânzarea către centrali a 50000 de vagoane de cereale. Concomitent, am făcut acelaşi acord şi cu Anglia, pentru aceeaşi cantitate, dar neputând fi transportată, urma să fie achitată şi să rămână pe loc. Anglia a achitat doar ceva mai mult de jumătate din suma stabilită, iar Franţa ne trimitea îndemnuri să rezistăm presiunilor dar fără să-i irităm prea tare pe germani, pentru a nu provoca vreo reacţie militară a acestora, până în trei luni când Antanta va porni o ofensivă generală.
Această reacţie militară era pe cale să se înfăptuiască în primăvara lui 1916. Armata lui Mackensen, în urma ocupării Serbiei, devenise disponibilă şi a fost reţinută în Banat, deoarece deja se cocea planul invadării României. Momentul era prielnic, România separată geografic de toţi aliaţii, urma să fie prinsă într-un cleşte din trei părţi, de germani, austro-ungari şi bulgari pe la sud. Nu era o problemă pentru Puterile Centrale să atace o ţară neutră, aşa procedaseră şi cu Belgia la începutul războiului în 1914, manevra prognozată de Schliefen. Iar tentaţia era mare şi recompensa pe măsură, scoaterea din luptă a unui potenţial adversar, plus marele premiu, cerealele şi petrolul atât de necesare centralilor.
Armata mobilizată a României trece la întărirea fortificaţiilor de pe Carpaţi (unele vor fi de folos mai târziu). La cartierul general german de la Pless (Pszczynia) se făceau planuri şi chiar se redacta un ultimatum pentru România, în deplină înţelegere cu generalissimul bulgar Jekov. Motivaţia oficială, Germania nu putea să aibă în flanc o armată nesigură, poate duşmană, tocmai în preziua unor viitoare operaţii cruciale. Cercuri politice importante din Germania susţin atacarea României acum, până nu este prea târziu. Ministrul Hellferich declara: „numai când vom ţine strâns strâns pe donna Romania cu braţul de talie, se va decide să joace cu noi”.
Totuşi, proiectul va fi abandonat din mai multe motive. Unul era neîncrederea germanilor în capacitatea de luptă a trupelor bulgare, apoi aprovizionarea, aşa cum era ea, cu chiu, cu vai, cu ameninţări, satisfăcea necesităţile imediate ale Germaniei şi Turciei de cereale şi petrol, iar o acţiune militară chiar numai întârziată, urmată de sabotaje sau politica de pârjolire a teritoriului (folosită de români din vremuri imemoriale), ar fi periclitat această aprovizionare. Pe de altă parte, factorul hotărâtor, o acţiune majoră proiectată pe teritoriul Franţei ce trebuia să înceapă cât de curând. Influenţa în acest sens a şefului de Stat Major al Germaniei, generalul Falkenhayn a fost hotărâtoare. Tocmai de aceea, la intrarea României în război, Falkenhayn va fi înlocuit din post cu Hindemburg, iar el va primi tocmai comanda armatei ce va avea de luptat în Transilvania împotriva românilor, cei care l-au făcut să-şi piardă postul de comandă superioară.

Brătianu fixează condiţiile României

Primăvara lui 1916 se deschide sub perspective favorabile Antantei, mai ales prin faptul că alianţa a încercat să-şi coordoneze eforturile în urma conferinţei de la Chanilly. O ofensivă coordonată a fost hotărâtă atunci, dar germanii au luat-o înainte prin atacarea Verdunului (21 februarie), dar totuşi s-au produs ofensivele aliate de pe Somme (1 iulie) şi cea a lui Brusilov (4 iunie). Ceasul deciziei se apropie din nou de România, trebuia luată o decizie. Dar cum, în ce condiţii? Să ne amintim 1877, când Rusia ne-a implorat să venim în ajutorul lor, i-am salvat cu adevărat, iar drept mulţumire ne-au luat sudul Basarabiei? Ne-au ameninţat atunci cu ocuparea şi desfiinţarea armatei române dacă nu ne mulţumeam cu compensaţia Dobrogei, oricum ruşii nu dădeau de la ei, dar luau de la noi, ei nu au stăpânit niciodată Dobrogea, ci doar românii şi turcii? Cum să nu apreciem răspunsul regelui Carol I care spunea că armata care s-a acoperit de glorie la Griviţa şi Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată?
Dar să mergem mai departe. La 25 februarie 1916, generalul Alexeev, şeful Statului Major rus declară generalului francez Pau: „Dacă România se decide să dea concurs adversarilor noştri, aceasta ar însemna moartea oricărei ofensive ruseşti”. Totuşi, Rusia încă ezita, dădea când înainte, când înapoi, spre exasperarea aliaţilor.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/alexeev1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Generalul Mikhail Alexeev, şeful Statului Major rus (STAVKA) 1915-1917

Tocmai de aceea Brătianu ţinea atât de mult la o clarificare a raporturilor şi condiţiilor privitoare la intrarea României în război alături de Rusia. Era păţit, era fiul lui Ion Brătianu, primul ministru al României care a mers la război alături de Rusia împotriva Turciei în 1877, şi ştia ce s-a întâmplat după acest război. Păţit, el şi-a exprimat clar opţiunile, dar şi condiţiile care trebuiau garantate de puterile occidentale.
În decursul lungilor tratative din 1915, guvernul român ajunsese să-şi exprime cu claritate punctul său de vedere. Hotărârea sa era limpede şi trevocabilă în ce privşte sensul intrării: România nu va participa la război decât alături de ţările Antantei, luptând laolaltă pentru triumful comun care va aduce realizarea idealului său naţional. Tot aşa de hotărât însă, guvernul român condiţionase această intrare de realizarea unui program de acţiune, care să asigure cooperării sale militare o cât mai deplină punere în valoare a forţelor sale, atât spre folosul cauzei generale, cât şi pentru al său propriu. De aceea Brătianu refuza să ia propriul angajament fără garanţiile politice şi militare, pe care le socotea indispensabile. Experienţa dureroasă a propriei noastre ţări în 1878 şi cea cu totul recentă a Serbiei în cursul războiului actual, obligau pe bărbatul de stat român la o mare prudenţă. Mai ales că el era tocmai fiul lui I. C. Brătianu care experimentase metodele ruseşti în 1877-1878.
Condiţiile cooperării fuseseră definitiv fixate şi comunicate miniştrilor Antantei la 4 noiembrie 1915.
România era lipsită de muniţii. La această dată ea nu dispunea decât de un stoc de 1500 de lovituri de fiecare tun; faţă de marea consumaţie cerută de războiul mondial, această provizie nu ajungea decât pentru 15 zile. De aceea, prima condiţie pentru a face războiul posibil era să i se furnizeze pe calea Arhanghelsk armamentul şi muniţiile cumpărate de ea din ţările aliate, precum şi organizarea unui serviciu regulat de aprovizionări, prin teritoriul rusesc.
În al doilea rând venea chestiunea planului strategic al operaţiunilor române.  Ele erau în strânsă legătură cu ţelurile noastre de război. Acestea erau peste Carpaţi. Pentru a le atinge nu trebuia să avem la Dunăre preocupări care să reţină acolo forţele indispensabile în Ardeal. Pentru a da acţiunii române toată eficacitatea cuvenită, trebuia ca intrarea în acţiune să se facă în acelaşi timp cu o ofensivă generală pe toate fronturile şi una specială împotriva Bulgariei. Acest stat trebuia să fie făcut inofensiv printr-o acţiune militară pornită în acelaşi timp pe frontul de la Salonic de o armată franco-engleză, în putere de circa 500 000 de oameni, şi de la frontiera dobrogeană de o armată rusă în putere de circa 200 000 de oameni. Se punea o deosebită greutate pe această operaţiune, care pe lângă scopul militar, avea şi unul politic: a face definitivă, ireparabilă, ruptura între aliaţi – în special ruşii – si bulgari, şi a curma astfel echivocul care rezulta din neînţeleasa politică de menajamente a ruşilor faţă de bulgari.
Condiţiile militare erau întregite de cele politice. România cerea, în caz de izbândă, îndeplinirea integrală a revendicărilor sale naţionale peste Carpaţi: alipirea Transilvaniei propriu-zise, Banatul şi Bucovinei întregi şi a părţilor româneşti din Crişana şi Maramureş. Iar ca garanţie că România nu va mai fi nesocotită şi maltratată ca la Congresul din Berlin, ea va fi reprezentată la masa verde a Conferinţei de pace cu drepturi egale cu celelalte popoare aliate. Aici era punctul nevralgic al relaţiilor noastre cu Rusia. Spre a avea siguranţa dinspre vecinul imediat şi aliatul nesigur, Brătianu cerea ca obligaţiile luate de Rusia să aibă girul celorlalte puteri aliate, „a acelor state care au respectul istoric al semnăturii lor şi care, chiar războiul mondial îl dezlănţuiseră pentru că voiau, o dată pentru totdeauna, şi cu jertfele pe care le comportă, să împiedice ca de aci înainte tratatele între state să fie zdrenţe de hârtie sau hrisoave fără drepturi.” Ca o semnificativă dovadă de neîncredere faţă de Rusia, chiar în convenţia din 1914 se introdusese garanţia statu-quo-ului  teritorial al României în frontierele ei actuale, împotriva unor încălcări din partea aliatului suspect, iar Rusia se obliga să facă să se ratifice de cabinetele din Paris şi Londra angajamentele luate.
Dar, totuşi, ruşii nu sunt mulţumiţi şi fac nazuri. Pare că este doar un film SF, dar ceea ce vă spun este cruda realitate. Ruşii sunt mult mai calmi, criza trecuse, chiar dacă Serbia fusese îngenuncheată şi dispăruse de pe hartă. Chiar dacă protejaţii lor, bulgarii, au intrat în război contra lor, fraţii mai mari, aşa cum le plăcea să li se spună şi dăduseră lovitura de graţie Serbiei atacând-o pe la spate. Cu toate astea, Rusia supravieţuise, chiar dacă frontul a dat înapoi zeci de kilometri. Iar acum Rusia avea pretenţii mult mai mari, în sensul că i se părea că cedase prea multe României. Şeful Statului Major rus, generalul Alexeev, intervine şi el, cu temperamentul său impulsiv şi nehotărât, declarând că intrarea României în război, datorită intrândului care îl face ţara noastră spre vest (Muntenia şi Oltenia) ar complica situaţia militară. În memoriile sale, scrise mult după terminarea războiului, când concluziile erau clare, scria că el s-a opus tot timpul intrării României, susţinând că pentru Rusia ar fi fost mai bine dacă România rămânea neutră. Chiar aşa să fie? A uitat generalul Alexeev cererile stăruitoare pentru intervenţia României încă de la începutul războiului? Mai mult, Alexeev răstoarnă toate negocierile politice şi militare, spunând că din cauza dificultăţilor de transport pe calea ferată nu poate trimite forţe ruseşti la Dunăre, ca şi asigurare împotriva bulgarilor. Ori, cam toţi liderii ruşi, fie politici, fie militari, erau bolnavi de bulgarofilie. Îi considerau pe frăţiorii lor slavi ca nişte rebeli care nu trebuiau loviţi, doar certaţi, după care aceştia se vor întoarce la fratele lor mai mare, Rusia. Cu toate astea, bulgarii nu au avut complexe când i-au atacat chiar şi pe ruşi în Dobrogea, nu numai pe noi. Mai mult, Alexeev propunea ca armata română să stea în defensivă pe graniţe: o frontieră de 750 km pe Carpaţi şi una de 600 km în sud făcea ca frontul român să fie mai întins decât între frontul de vest (800 km) sau de est (1200 km). Această împărţire ciudată de roluri, în caz de succes militar, ar fi făcut ca armatele ruse să dispună de teritoriile ocupate, România trebuind să stea la mila ruşilor din nou, ca şi în trecut.
Franţa este sleită în urma ofensivei germane de la Verdun, rezistă eroic, dar are nevoie de slăbirea presiunii. Ruşii încep o ofensivă la ariăa nordică a frontului, în regiunea lacului Naroc, cu toate pierderile mari de oameni, a trebuit oprită după două săptămâni. În aceste condiţii, numai intervenţia României mai poate face ceva. Dar ruşii se codesc, dau înapoi încercând să se eschiveze de la îndeplinirea obligaţiilor asumate, în primul rând privind permiterea şi facilitarea transportului muniţiilor şi armamentului cumpărate deja din Occident pe teritoriul ei şi asupra contingentului rusesc din Dobrogea. Preşedintele francez cere intervenţia ţarului în sprijinul satisfacerii doleanţelor româneşti printr-o telegramă la 2 martie 1916. Ţarul dă un răspuns în doi peri, punându-se chezaş bunelor intenţii ale guvernului rus şi făcând aluzii conform cărora românii erau vinovaţi de tergiversări.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/sergey-sazonov-5001-300x225.png - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Serghei Sazonov, ministru de externe al Rusiei (1910-1916)

La consfătuirea de la Stavka rusă, Filipescu, deşi în opoziţie cu Brătianu faţă de care avea o ostilitate declarată, îi susţine punctul de vedere în privinţa contingentului rus din Dobrogea. Alexeev s-a mulţumit la declaraţii vagi şi îndemnuri la mai multă încredere reciprocă. Tratativele continuă cu aceeaşi încăpăţânare rusească a lui Alexeev, care şi în luna aprilie susţine că este o aventură militară să scoată 200000 de soldaţi ruşi şi să-i expedieze în sudul Basarabiei pentru a putea trece la nevoie în Dobrogea. Dar se văd adevăratele sale sentimente în instrucţiunile care le dă colonelului Tatarinov trimis la Bucureşti pentru negocieri: acţiunea României „nu este atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o pretinde fără doar şi poate”. La presiunile Franţei către Rusia, lui Sazonov îi scapă că nu are încredere în Brătianu. Dar noi puteam avea încredere în Rusia?

Acum ori niciodată

Se produce ofensiva Brusilov, începută la 4 iunie, după pierderi imense, dar şi succese majore, cu sute de mii de prizonieri austro-ungari, în urmă acestei ofensive ruşii reuşind să pătrundă din nou în Bucovina şi Galiţia. Momentul era copt pentru intervenţia României, dar ruşii se purtau acum de parcă nu ar mai fi avut nevoie de această intervenţie. Iarăşi erau pe cai mari, credeau că pot rezolva problema singuri.
Dar conjunctura de pe fronturi, deşi favorabilă aliaţilor, începea încet să se liniştească, iar după asta ar fi urmat inevitabil reacţia centralilor. Ofensiva Brusilov a reuşit să-i salveze pe italieni, ofensiva pregătită de Conrad von Hotzendorf de la Arsieno şi Asiago a trebuit anulată, austro-ungarii fiind nevoiţi să transporte trupe şi artileria grea pe frontul rusesc pentru a-i face faţă lui Brusilov. Italienii vor avea posibilitatea să înceapă o nouă ofensivă la Isonzo ulterior. În Franţa, deşi apogeul ofensivei germane de la Verdun trecuse, presiunea încă era mare, iar ofensiva franco-engleză de pe Somme, destinată printre altele să scadă presiunea asupra Verdunului, putea fi anulată în cazul în care germanii ar fi reuşit prin alocarea de trupe suplimentare să provoace căderea Verdunului. Franţa căuta o diversiune, şi ţinând cont de faptul că frontul de la Salonic încă nu era închegat, posibilităţile de acţiuni importante contra bulgarilor fiind doar de perspectivă, mai rămânea o singură posibilitate: România. Dar şi aici considerentele strategice ale ruşilor erau divergente faţă de cele franceze. Ruşii îşi supraestimau posibilităţile, cu toate că francezii le atrăgeau atenţia repetat să nu o mai facă, având de fiecare dată o mai bună perspectivă asupra posibilităţilor şi potenţialului armatei ruse. Un incident de la Conferinţa interaliată de la Chantilly, decembrie 1915, arată ce preţ se putea pune pe declaraţiile oficialităţilor ruse: pe când generalul rus Gilinski pretindea că efectivele ruseşti de pe frontul de luptă ating cifra de 2700000 de oameni, generalul Joffre (viitor mareşal) făcu dovada că nu erau decât 1300000 de oameni dintre care 160000 fără puşti!

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/11/Brusilov-offensive1-300x232.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Ofensiva Brusilov

Dar ofensiva Brusilov s-a topit în jurul datei de 12 august, de la această dată având loc doar acţiuni locale, fără importanţă pentru situaţia generală, deşi data oficială a stopării ofensivei Brusilov apare astăzi ca fiind 20 septembrie. Desigur, o confuzie, este vorba de stoparea ofensivei româneşti peste Carpaţi, de la sudul frontului lui Brusilov, care nu a fost sprijinită de vreo acţiune ofensivă a ruşilor, tocmai asta fiind una din cauzele stopării acesteia!
Mai mult, în zona de sud a frontului ofensivei Brusilov se concentrau trupe austru-ungare şi germane cu scopul unei puternice contralovituri căreia ruşii nu aveau cum să-i facă faţă. Abia când au conştientizat pericolul au aplecat urechea la cererile franceze aprobând transportul muniţiilor româneşti pe teritoriul lor, astfel, primul dintre cele trei vapoare româneşti ce navigau încărcate cu muniţii, nava „Bucureşti” a putut acosta la Arhangelsk ca să descarce armamentul şi muniţiile. Vor urma peste o mie de kilometri pe căile aglomerate ruseşti până când vor putea ajunge în România.
Franţa este hotărâtă, Briand îl cheamă pe ministrul Lahovary şi îi spune: „Ora României a sosit!” (16 iunie). România nu va mai putea prelungi neutralitatea, Franţa va interveni direct la ruşi pentru satisfacerea cererilor româneşti. Mai mult, Franţa îl schimbă pe ministrul de la Bucureşti, Blonde, prin energicul conte Saint-Aulaire.
Totuşi, ruşii dau asigurări cu jumătate de gură, asta până realizează că propria lor situaţie este periclitată, Alexeev trecând din nou în faza de a presa pentru intervenţia României, cu ameninţarea făţişă: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea ei va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum ori niciodată!”
Răspunsul lui Brătianu arăta, firesc, că aprecierile strategice ale generalului Alexeev nu rezolvau nici regularitatea transporturilor de material, nici trimiterea corpului expediţionar de 200000 de ruşi în Dobrogea, indispensabile pentru hotărârea României. Cedând presiunilor franceze, în cele din urmă guvernul rus dă ordine pentru începerea transporturilor de materiale de război de la Arhangelsk către graniţa română. Cât priveşte apărarea graniţei sud-dobrogene, Alexeev spune că aceasta va putea fi făcută de români, întrebuinţând acolo o parte din forţele proprii; „desigur, la nevoie, am putea să ne sforţăm să trimitem în Dobrogea una sau două divizii (20000 de oameni)”. Exact atâta se va trimite ulterior, trupe de mâna a doua pe care comandantul lor generalul Zaiachovski le numea trupe de strânsură „care nu puteau menţine stindardul Rusiei”, el cerând să fie eliberat de la comanda acestora, cerere refuzată. A avut dreptate, singurii care se vor bate cu adevărat vor fi doar soldaţii din Divizia sârbă, formată, după cum îi spunea numele, din soldaţi sârbi, nu ruşi.

De ce?

Dar de ce această atitudine a Rusiei faţă de un potenţial viitor aliat? În primul rând se văd de departe considerentele strategice, calculele geopolitice ruseşti: Rusia nu dorea naşterea unei Românii puternice care să-i bareze accesul spre Constantinopole, aspiraţie recunoscută de Antanta de la începutul războiului ca preţ al continuării luptei Rusiei alături de englezi şi francezi. Rusia, ca de fiecare dată în istoria sa expansionistă, a calculat şi a manevrat în aşa fel încât să câştige cât mai mult, chiar dacă posibilităţile sale militare erau inferioare ambiţiilor sale teritoriale. În urma înfrângerilor de pe frontul de est din primii doi ani, devenise clar că Rusia nu avea cum să-şi menţină teritoriul în Europa de Est, nicidecum să mai emită pretenţii asupra Constantinopolului, conform testamentului lui Petru cel Mare.
Mai era şi problema internă stringentă, în cazul unei prelungiri a războiului sau al unei înfrângeri, Rusia se putea confrunta cu o nouă revoluţie, la fel cum s-a întâmplat în 1906 în urma înfrângerii contra japonezilor în războiul din 1904-1905. Iar de data asta, imperiul era mult mai fragil ca şi în urmă cu opt ani. De aceea, factori responsabili ruşi căutau încă din 1915 o posibilitate de a ieşi din război printr-o pace separată cu Germania, dar în aşa fel încât să pară o victorie pentru imperiul rus. O posibilitate era înţelegerea pe front cu concesiuni teritoriale avantajoase de ambele părţi, una din victime fiind chiar România. O împărţire a României între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia luând Moldova până la Carpaţi şi Austro-Ungaria Muntenia şi Oltenia era o soluţie agreată. Mai rămânea problema Dobrogei şi a navigaţiei pe Dunăre. Dar să vedem faptele pe scurt.
Ţarul era un om foarte slab, aflat sub influenţa ţarinei Alexandra Feodorovna, fostă Alice de Hessa, de origine germană (la fel ca şi primul ministru şi ministru de externe Sturmer) şi aflată sub influenţa misticului călugăr Rasputin, care făcea şi desfăcea la curtea ţarului. ţarul a preluat comanda supremă a trupelor de pe front din mâna unchiului său, marele duce Mihail (mult mai capabil militar), dar pentru a le lăsa pe mâna generalului Alexeev, despre care am vorbit mult mai devreme.
În martie 1915, prinţese Vasilcikov, domnişoară de onoare a ţarinei, aflată la începutul războiului în Austria, îi trimite o scrisoare ţarului după o convorbire cu von Jagow: „Anglia a declarat aceasta, în ciuda tuturor făgăduielilor, nu va îngădui niciodată Rusiei să ia Constantinopolul. Germania are nevoie de o Rusie puternică şi monarhică iar cele două Case vecine şi domnitoare trebuie să susţină vechile tradiţii monarhice. Prelungirea războiului este considerată ca un pericol pentru dinastie. Dacă Majestatea voastră decide, de la înaltul său tron, să rostească cuvântul Pace, înseamnă că va hotărî destinul popoarelor din întreg universul…” Se vede că germanii cunoşteau fragilitatea Romanovilor la acea vreme.  Prinţesa se întoarce în Rusia cu scrisori de la fratele şi sora ţarinei, marele duce şi prinţesa de Hesse, dar ţarul reacţionează imediat şi îi retrage prinţesei Vasilcikov titlul de domnişoară de onoare a ţarinei, iar pe ţarină o exilează pentru un timp la Sankt Petersburg (de la Ţarskoie Selo). Ţarul nu era pregătit, iar partizanii păcii separate, cei care îl înconjurau pe ţar şi se aflau inclusiv în posturile de răspundere, nu au reuşit să-l influenţeze, dar acest curent era puternic, mai ales cu un ţar slab, prea puţin preocupat de problemele imperiului.
În iulie 1916, o delegaţie de parlamentari ruşi vizitează Franţa şi frontul francez, unde iau la cunoştinţă decizia Franţei de a lupta până la capăt. Pe drumul de întoarcere prin Suedia, şeful delegaţiei ruse, vicepreşedintele Dumei Protopopov, se întâlneşte cu agentul german Warburg care l-a asigurat că în caz de pace separată, Rusia va obţine Constantinopolul şi Dardanelele. Un mare scandal a ieşit în cercurile conducătoare ruseşti, dar în loc să fie exclus, Protopopov este numit ministru de interne în guvernul Sturmer, cel de origine germană şi perceput ca şi filogerman. Cum spunea mai târziu după ce bolşevici vor publica o parte din arhivele ruseşti din primul război mondial „împăratul a rămas credincios angajamentelor faţă de aliaţi. El a rămas neclintit în atitudinea sa. Nu-i mai puţin adevărat însă, după convingerile opiniei publice în 1916-1918, că mersul evenimentelor ar fi putut conduce Rusia, în timpul guvernării lui Sturmer şi a lui Protopopov, la încheierea unei păci separate”. (Pavel Miliukov, istoria Rusiei).
Germanii nu au renunţat la ideea scoaterii din război a Rusiei şi au reuşit mai târziu, când l-au trimis pe Lenin în Rusia într-un vagon blindat. Dar în aceste condiţii a fost nevoită să intre România în război pentru a-şi realiza aspiraţiile naţionale, înconjurată de trădări şi negocieri pe la spate în defavoarea ei. România a intrat în război la 14-27 august 1916, după ce toate cererile i-au fost recunoscute de către aliaţi, prin tratat, inclusiv cele militare, printr-o convenţie semnată în acest sens. Dar trădarea s-a manifestat mai apoi în cel mai înalt grad, chiar pe câmpul de luptă, ceea ce am întrevăzut aici din partea Rusiei, trădarea perfidă, se va petrece în momentele cele mai dificile din punct de vedere militar, pe front, atunci când aveam nevoia cea mai mare de ajutorul unui aliat. Dar despre asta într-un articol următor.
Bibliografie:
Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991


Trădarea rusească. Intrarea în război (1916)

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/DSC05785-412149_200x200.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

MOTTO:

“Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Contele de Saint-Aulaire

Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!”
Trădarea României din vârful guvernului rus
Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!
[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Shturmer-270748-90917-180x300.gif - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917)

Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917:
“Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată!
Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului.
Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?
Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei?
Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.”
Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin:
“De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs.
Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.
Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.
Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova.
După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:
Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului.
Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător.
Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.
Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.”
Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist.
[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Pavel_Milyukov-150159-310343-212x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943)

Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917!
Trupele ruse în războiul mondial
Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.
[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/Denikin1_1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947)

Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:
“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile…
Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”
Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor!
Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului:
“După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere.
Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…
În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ”
Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:
“În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ”
Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.
Trădați de toți
Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat.
Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc.
Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”
Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.
[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/DSC057831-225x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României

în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail

De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.
[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2012/12/DSC05785-225x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov,

atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României

Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține?
În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000  sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.
Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele  rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!
Dovezile trădării rusești
Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva.
Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .”
Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.
Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul  Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”.
La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?”
Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute.

Bibliografie:
Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991


Trădarea rusească. Alte dovezi (1916)

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/et_temp/harta-ww1-224931_200x200.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

MOTTO: “Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria.

Generalul Erich Ludendorff, Șeful Statului  Major German

Ultimul articol al meu Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) a stârnit multe reacții de neîncredere, era și normal. Mare parte dintre cititori a reacționat, pe bună dreptate, nevenindu-le să creadă faptul că Rusia ne-a putut trăda în asemenea grad, chiar înainte de a trage un foc de armă să se înțeleagă pentru împărțirea României între ruși și austro-unguri, doar pentru a ieși onorabil din război. Un alt articol (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) a descris modul în care s-a copt această trădare a cărei victime urma să fim noi, românii.
Dar dacă privim la rece, din perspectivă și experiență istorică, observăm că acest curs nu era oarecum în ordinea lucrurilor, dacă ne putem exprima așa. În cei două sute de ani premergători faptelor descrise, românii s-au aflat la confluența a trei mari imperii ajunse la granițele noastre, fiecare mult mai puternic decât noi, împărțiți în state românești, poziționați în calea tuturor răutăților, vorba lui Nicolae Iorga. Imperiul Otoman, cel Rus și cel Habsburgic înconjurau teritoriile românești și smulseră câte o bucată fiecare. Problema lor, un accident istoric fericit până la urmă, a fost că nu s-au putut înțelege concomitent. Dacă eram la limita unui singur mare imperiu, probabil în timp ne-ar fi ocupat, dacă erau două, poate ne-ar fi împărțit, dar trei?
Problema la începutul secolului XX era că unul dintre cele trei imperii, cel otoman, era muribund, în decădere. Războaiele balcanice practic l-au alungat din Europa. Rămăseseră doar două care ne puteau împărți cu ușurință, dar au intervenit doi factori. Primul a fost interesul și intervenția tot mai masivă a imperiilor occidentale în problemele orientului, implicarea lor uneori deschisă (ca și în cazul Războiului Crimeii 1853-1856) pentru păstrarea unui echilibru în estul Europei. Al doilea a fost renașterea românilor într-un stat care devenea din ce în ce mai puternic, mai implicat în problemele regionale și diplomația europeană, o nucă tot mai greu de spart în cursul unor înțelegeri de culise. Încă de la 1878 imperiului rus i s-a tras un semnal că nu mai poate să ocupe și să dispună cum vrea de teritoriul românesc fără să aibă parte de o confruntare militară care s-ar fi putut dovedi destul de problematică și cu rezultat incert, după cum răspundea atunci principele Carol I la amenințările rusești cu desființare armatei române: „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”. Deci, grijă mare!
Dar în momentul în care cei doi factori ar fi anihilați? În cazul unui război mondial, când puterile occidentale erau incapabile să facă ceva în Orient, prinși de un război cumplit chiar pe teritoriul lor (cum s-a dovedit la Gallipolli și în armata lui Sarail de la Salonic), iar armata română bătută și zdrobită, mai funcționau cei doi factori menționați mai sus? Veți înteba pe bună dreptate, care factori, din moment ce amândoi ar fi fost anihilați cu desăvârșire? Ce putea sta în calea împărțirii României între ruși și austrieci, din moment ce occidentalii nu mai făceau față puternicei mașini de război germane, iar armata română, prin complicitatea Rusiei, ar fi fost practic desființată de tăvălugul de oțel al armatelor a patru state, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia?
În acest caz, nu este logică și normală mișcarea rusă de a obține pacea separată printr-o împărțire a României, împușcând doi iepuri dintr-o dată? În primul rând, ieșea cu fața curată din război pe plan intern, în al doilea rând obținea câștiguri teritoriale mult visate, cum ar fi granița pe Carpați și poate și acces prin Dobrogea spre Constantinopol, visul multisecular al țarilor ruși. Războiul dacă continua pe frontul occidental, englezii, francezii, germanii, austriecii, turcii ar fi sângerat încă la nesfârșit, iar Rusia și-ar fi conservat forțele ca în final să facă mișcarea decisivă spre Constantinopol și nimeni nu i-ar fi putut sta în cale. E simplu, era doar o problemă de geopolitică a acelor vremuri.
Spuneam că este greu de crezut pentru cititorul secolului XXI un asemenea grad de trădare. Unii au apreciat pe bună dreptate faptul că în 1916, la intrarea noastră în război, am fost trădați de toți, inclusiv de francezi. Perfect adevărat, și ei ne-au împins în război promițându-ne ofensive pe frontul de vest și ofensiva lui Sarail, lucruri care nu s-au întâmplat, atât francezii, cât și englezii, știau că nici nu avea cum să se întâmple. Ne-au folosit ca paratrăznet și atât. Perfect adevărat. Dar diferența este că ei au recunoscut (e drept, cu jumătate de gură) că ne-au făcut-o și ne-au trădat, iar după ce am dovedit că nu am fost zdrobiți, ci doar învinși, și-au dat toată silința să ne readucă ca o forță puternică în regiune. Efortul lor de a ne trimite material militar și muniții, efortul lor de a ne echipa și instrui, un rol de seamă jucându-l Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot a fost decisv în evenimentele grave viitoare.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/harta-ww1-258x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Evoluția frontului de est în primul război mondial

În schimb, rușii au fost perfizi de la început până la sfârșit, fie că vorbim de Rusia țaristă sau de cea bolșevică. În acest sens, voi mai aduce ca dovezi unele documente mai puțin cunoscute publicului larg, tot așa, ale celor participanți direct în evenimentele de acum aproape un secol. Unele suplimentare față de cele prezentate în articolele mai sus menționate, după care veți putea judeca dumneavoastră despre ce grad de trădare putem vorbi. Este greu de crezut, dar în perioada interbelică aceste lucruri erau publicate și cunoscute, dar după 45 de ani de comunism, care a ascuns aceste lucruri, și 23 de ani de democrație, care a ignorat aceleași lucruri deși le putea cerceta, poate acest articol ar putea îndemna și pe alții să cerceteze aceste evenimente negate sau ignorate cu bună știință de istoriografia rusă. Oricum, nu sunt primele și nici cele mai importante evenimente pe care istoricii ruși, în concepția lor unică asupra istoriei, le denaturează cu bună știință. Dar pentru noi sunt importante, cel puțin așa cred. Sau mai sper.
Ședința secretă a Parlamentului francez din 28 noiembrie 1916
Înainte de a trece la acestă interesantă ședință a cărei stenogramă s-a publicat abia în 1920, aș aduce încă un citat, de data asta al generalului Petin, fost Șef de Stat Major al Misiunii Militare Franceze din România conduse de generalul Berthelot. Iată ce spune acesta după campania anului 1916:

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/petin-003-300x162.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Colonelul Petin inspectând frontul român, primăvara lui 1917

“Ca piesa să fi putut fi jucată (planul de campanie) condiția era ca factorul rus să-și joace rolul. Absența rușilor a fost prea flagrantă pentru ca motivele să nu fie cercetate intens. A fost pronunțat chiar cuvântul trădare. Nu se poate aplica, desigur, aceasta, decât comandamentului superior și înseamnă că, în mod deliberat, a refuzat să-și ajute aliații în momentul cel mai critic… Trebuie remarcat, de asemenea, că fără doar și poate, că începând cu momentul sosirii lor, toate unitățile rusești de geniu au fost dirijate de la începutul lui octombrie pe linia Siretului pentru a stabili, între Focșani și Brăila, o puternică linie defensivă care să apere numai Moldova, lăsând Valahia… ”
Generalul Petin continuă seria argumentelor celor care îi acuzau pe ruși de trădare, amintind inclusiv de Sturmer, dar în final generalul nu achiesează la această teză, deși lasă multe semne de întrebare. Pentru el principala cauză era armata rusă și morbul revoluției care se va manifesta șase luni mai târziu. Dar această explicație nu lămurește înșiruirea lăsată chiar de autor.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/petin-300x230.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Colonelul Petin pe frontul român, 16 martie 1917

Dar să revin asupra dezbaterilor secrete al parlamentului francez, când premierul Aristide Briand și miniștrii săi au avut de răspuns la multe întrebări și dat multe explicații referitoare la evenimentele anului 1916 care au precedat și succedat intrarea României în război și ce a făcut sau nu a făcut Franța, sau dacă a făcut destul. Au fost multe interpelări către membrii guvernului, în special către primul ministru, și toate au fost întrebări dure și grele. Din discursuri și răspunsuri ne putem da seama de multe. Ședința secretă a ținut două zile și a început la 28 noiembrie 1916 (înainte de căderea Bucureștiului de la 6 decembrie) și a fost publicată în Jurnalul Republicii Franceze abia patru ani mai târziu, la 10 noiembrie 1920.
O mare parte din discuții au fost purtate în jurul corpului expediționar de la Salonic condus de generalul Sarail. Foarte instructive și interesante pentru noi aceste discuții, din păcate prea ample pentru a putea fi încadrate într-un singur articol. Pentru cei interesați voi da sursa la sfârșitul articolului. Deosebit de interesante din perspectiva noastră sunt aceste interpelări ale parlamentarilor de opoziție și răspunsuri ale guvernului referitoare la acest subiect de mare impportanță pentru noi. De exemplu, interpelarea domnului Menier-Sourcouf care acuza guvernul că în presă se scria că expediția generalului Sarail dispunea de 400000 de oameni dintre care 300000 de combatanți, de fapt erau abia 140000 de baionete, alții au interpelat aducând argumente ale parlamentarilor care au fost acolo și descriau situația tragică a expediției Sarail, mare parte din oameni bolnavi fără a fi capabili de vreo acțiune militară. Și mai interesantă este interpelarea lui Emile Constant, care aruncă vorbe grele contra guvernului. Dau aici numai un scurt citat din discursul său:
“Cu privire la ajutorul rusesc ați pronunțat o cifră foarte tulburătoare, ați vorbit de 50000 de oameni. Ce? Cu 50000 de ruși pretindeați să țineți pe loc un plan așa de întins, la o organizare atât de formidabilă ca și organizarea germană? Cu privire la concursul nostru prin Salonic ce indicii ați dat României? Nu ne-ați spus-o. S-a pronunțat cifra de 400000 de baionete. Sper că nu le-ați spus-o fiindcă nu era conformă cu realitatea. În aceste condițiuni, mă întreb care putea fi situația acestor aliați, al căror curaj este mai presus de orice bănuială, care au meritat atestația germanilor înșiși care declarau că românii se bat cu un curaj admirabil, dar n-au mijloace materiale pentru a le rezista.”
Premierul a fost interpelat și întrebat dacă a promis românilor 400000 de combatanți în armata condusă de Sarail, pentru a intra în război, deși aceasta avea doar 140000 de luptători. Premierul Briand a evitat într-un stil tipic politicianist răspunsul la această întrebare.

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/briand.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Premierul francez Aristide Briand

O altă parte a dezbaterii a avut loc asupra direcției în care ar fi trebuit să acționeze România, asupra Bulgariei sau asupra Austro-Ungariei în Transilvania. Guvernul francez a susținut ideea că Brătianu nu dorea să atace Bulgaria, dar nici rușii nu doreau asta. O dezbatere interesantă asupra acestui aspect, cu concluzia că atât românii, cât și rușii, sperau la o înțelegere cu bulgarii. Bineînțeles că această nu a avut loc, cu deznodământul pe care îl știm cu toții. Bulgarii au atacat în Dobrogea fără declarație de război (au trimis-o doar a doua zi), rușii au dat înapoi în contact cu bulgarii (voi dezvolta într-un articol viitor).
Dar să revenim la ce ne interesează, respectiv războiul nostru. Andre Tardieu face o interpelare foarte critică la adresa guvernului acuzându-l de subestimarea capacității inamicului de a întreprinde acțiuni ofensive, fapt pentru care nu a sprijinit suficent România. Au fost aduse anterior și citate din presa germană referitoare la misiunea militară franceză trimisă în România. Generalul Ludendorff ar fi declarat în presă referitor la misiunea generalului Berthelot: Foarte bine, dar atâta timp cât nu aduc și 500 de tunuri grele asta nu schimbă cu nimic situația. Și avea dreptate, trupele române erau prea prost echipate, conduse și înzestrate pentru un astfel de război contra unui astfel de inamic, superior numeric și tehnic la toate capitolele. Singurul lucru care nu le lipsea românilor era bravura, recunoscută chiar de către adversari.
Revenind la ședința parlamentului francez, trebuie să menționez faptul că premierul a subliniat faptul că atât el a trimis nenumărate telegrame și apeluri rușilor pentru a-i sprijini pe români în luptele lor, toate fără rezultat. Mai mult, a insistat pe lângă aliații englezi și italieni să facă același lucru, cu același rezultat. Un exemplu relevat de premierul francez petrecut la 2 septembrie 1916, când generalul Joffre trimite o telegramă direct genralului Alexeev, șeful STAVKA rus, telegramă cu privire la refuzul opus de acesta din urmă la cererea franco-engleză de a trimite 200000 de oameni în Dobrogea. Urmează considerentele strategice ale unei astfel de întreprinderi, iar concluzia este dar tot ceea ce știu asupra stării militare a Rusiei și asupra intențiilor marelui comandament rus , mă face să mă îndoiesc că generalul Alexeev să primească a propune împăratului trimiterea a 200000 de oameni pe frontiera bulgară.
Trebuie să spun și faptul că aceste dezvăluiri din parlamentul francez au avut ca rezultat reacția lui Brizon care în mai multe rânduri a strigat Rusia a trădat Franța! sau Trăiască Franța! Jos Rusia! printre alte protestări ale parlamentarilor, făcându-l pe președintele parlamentului să-l atenționeze serios.
Citate din cuvântările premierului francez: Vedem deja că de la începutul campaniei, soldații români, care sunt excelenți soldați, și-au îmbunătățit situația încetul cu încetul sub focul mitralierei, în așa fel încât au făcut față în multe puncte atacurilor îndreptate contra lor.
Sunt multe de descoperit referitor la subiect în stenograma acestei ședințe, am pus-o la bibliografie și poate fi găsită pe internet în format PDF, pentru cei interesați. Concluzia o puteți trage singuri. Merg mai departe cu alte dovezi.
Raportul Polivanof
După preluarea puterii de căre bolșevici, aceștia, pentru a arăta lumii cât de rău și ingrat fusese regimul trecut, au publicat în presă o serie de rapoarte și documente secrete ale acestui regim, dar au renunțat și ei foarte curând, deorece deveniseră mai răi și mai ingrați, întrecând cu mult vechiul regim. Între aceste documente publicate de o mare importanță pentru noi îl reprezintă așa numitul raport Polivanof după numele autorului său, general și fost ministru de război până în martie 1916. A fost publicat în ziarul Pravda cu nr 240 și are data îmntocmirii 7 (20 după stil nou) noiembrie 1916 și dă o ilustrare a politicii constante a regimului rus față de România. După ce citiți fragmentele din acest raport, gândiți-vă că nu este cu nimic ieșit din contextul epocii, doar cu patru ani înainte, la 1912, savantul rus de origine română Leon Casso publica cartea Rusia la Dunăre, chiar la 100 de ani de la anexarea Basarabiei. În această carte este descrisă politica rusă de expansiune  în Balcani, către Constantinopol și Marea Egee. Iar această expansiune întâlnea în cale un singur obstacol care nu aparținea blocului slav și se dovedise imposibil de asimilat chiar și după un secol de ocupație în Basarabia, anume poporul român. Deci nimic schimbat în politica Rusiei față de România. Această atitudine era comună întregii clase politice rusești, după cum ne spune istoricul Seton-Watson citându-l pe Miliukov, liderul liberalilor ruși (cadeți) și ministru de externe în 1917. “Dacă întind cât pot brațul drept, pot să-l ating pe Pureșkievici, dacă întind cât pot brațul stâng, nu pot da decât de Lenin. Dar în problema Basarabiei, Pureșkievici, Lenin și eu însumi ne dăm mâna”.
Iată și fragmente din celebrul raport Polivanof. După o introducere în care este prezentat istoricul negocierilor ruso-române din perspectivă rusească, finalizate cu tratatul de alianță și convenția militară, raportul precizează că teritoriile promise României “nu sunt proporționale cu participarea României la operațiunile militare”. Mai departe raportul devine și mai explicit, partea interesantă fiind fragmentul de final, în care se trag concluziile: “… Din punct de vedere al intereselor rusești, considerațiunile următoare trebuie să ne conducă în prețuirea situației de acum din România:
Dacă lucrurile s-ar fi dezvoltat în așa chip încât înțelegerea politică și militară din 1916 cu România să fie cu totul îndeplinită un stat foarte puternic ar fi fost creat în Balcani, compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România de acum) din Transilvania, Banat și Bucovina (câștiguri în virtutea tratatului din 1916), un stat cu o populație de aproape 13 milioane. În viitor acest stat cu greu ar fi hrănit simțăminte amicale față de Rusia și ar fi avut drept ambiție să îndeplinească visurile naționale în Basarabia și Balcani. Prin urmare, prăbușirea planurilor de mare putere ale României în proporțiile arătate nu se opune în chip particular intereselor politice ale Rusiei. Această împrejurare trebuie să fie folosită de către noi în vederea consolidărei acestor legături forțate cari unesc Rusia și România pentru cât mai lung timp cu putință.
Succesele noastre pe frontul român au pentru noi o importanță extraordinară cu o posibilitate unică de a sfârși, o dată pentru totdeauna, chestiunea privitoare la Constantinopole și strâmtori. Evenimentele de acum din România au modificat, de sus până jos, condițiunile tratatului din 1916. În loc de sprijinul relativ modest pe care Rusia era ținută să-l dea în Dobrogea, ea a trebuit să încredințeze apărarea teritoriului român peste tot aproape numai trupelor rusești. Acest ajutor militar al Rusiei a luat acum așa proporții încât făgăduiala de despăgubire teritorială a Rusiei pentru intrarea sa în război, prevăzută în acordul menționat mai sus, trebuie fără îndoială să fie supus unei revizuiri.”
Bine, dar cum s-a ajuns aici?  Cum a fost posibil așa ceva? A cui este vina, a românilor care s-au bătut pentru fiecare metru sau a rușilor care au refuzat să le dea concursul în Dobrogea sau pe Neajlov? A românilor care luptau fără tunuri și mitraliere contra unui dușman mult mai numeros, experimentat și dotat cu tot ce e necesar războiului modern sau a rușilor care ne blocau munițiile și armamentul necesar pe teritoriul lor? Nu contest faptul că și noi am fost nepregătiți și am făcut multe greșeli, dar mare parte din ele nu puteau fi corectate și nodământul schimbat printr-o bună cooperare militară cu rușii, exact cum era scris în convenția semnată și asumată de toți aliații?
Am redat până acum din mărturiile rușilor, francezilor și ale noastre, dar să vedem ce spun inamicii, și nu oricare, ci chiar generalul Erich Ludendorff, mâna dreaptă a generalului Paul von Hindemburg, noul Șef de Stat Major în locul generalului Erich von Falkenhayn, înlocuit din funcție în urma intrării României în război, se spune fiindcă nu a prevăzut acest lucru. Falkenhayn a fost trimis în fruntea Armatei 9 în Transilvania chiar împotriva României pentru a-și plăti astfel polițele. Interesant este ceea ce spune Ludendorff în memoriile sale (Memorii despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei) despre comportamentul rușilor. Foarte important este și modul în care sunt scrise aceste memorii, cu unele exagerări vizibile de partea germană, în sensul că generalul, pentru a-și evidenția și mai mult meritele, expunea faptul că trupele germane erau epuizate, adversarii mai bine dotați etc, fie pentru a justifica o înfrângere (nici nu prea folosește termenul înfrângere ci mai mult repliere) fie pentru a-și însuși mai multe merite în caz de victorie. Dar iată ce zice despre ruși și români imediat după bătălia de pe Argeș din toamna lui 1916:

[ http://www.cristiannegrea.ro/wp-content/uploads/2013/01/Ludendorff-218x300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Generalul Erich Ludendorff (1865 – 1937)

“Rușii nu interveniseră până atunci în chip serios în luptele care se dăduseră până atunci. O înaintare a lor la 5 decembrie la sud-estul Bucureștilor rămăsese fără nicio urmare. Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria. Din acel moment rușii primiră întăriri, se pare că începuseră să le fie teamă de soarta propriului lor flanc. Și de aceea își luară o parte din forțele de care dispuneau în Dobrogea, slăbindu-și frontul în acea regiune ca să se întărească în Muntenia”.
Sunt mult mai multe date și mărturii despre acest episod al primului război mondial, atât de multe încât nu am cum să le enumăr pe toate într-un articol sau două. Un lucru rămâne cert și deschis discuției și cercetării istorice, poate de căre străini din moment ce istoricii noștri nu prea au treabă cu istoria noastră. Acest lucru este recunoscut și trecut de istoricii occidentali în categoria marilor mistere ale primului război mondial, respectiv atitudinea Rusiei față de aliata lor România. Poate pentru ei este un mister, pentru noi este obișnuință.
Bibliografie:
Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Pamfil Şeicaru – România în marele război, Editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, Editura Globus, 1991
Dumitru Preda, Neculai Moghior,  Tiberiu Velter – Berthelot și Romania, editura Univers Enciclopedic, 1997
General Erich von Ludendorff – Memorii
General Petin – Le Drame Roumanin (1916 – 1918),ed. Payot, Paris, 1932
*** – Războiul României. Trădarea Rusiei țariste. Documente oficiale, editura Cartea Românească, București, ''

Sursele:

http://www.cristiann...tive-1914-1916/
http://www.cristiann...te-dovezi-1916/

Edited by fredy2007, 16 December 2013 - 17:33.

Baga si un rezumat, ceva....

Interesant, dar mai bine il faceai pe bucati, ca e ceva de citit.

O lovitura puternica data bulgariilor, ca in 1913 , near fi dat mana libera apoi in Transilvania astfel nu am fi fost inconjurati, dar am iesit bine , numa de oamenii aia imi pare rau care au murit datorita infrangeriilor de la inceput Turtucaia , apoi pierderea Olteniei si Munteniei , poate daca am fi facut planul mai rational nu mureau atatea oameni .

":Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989"
O recomand calduros. E scrisa intr-un stil placut si remarcabil.. Si acopera atat perioada ante belica, de ex cu istoria piederilor si recuperarii Basarabiei si Bucovinei, pregatirea intrarii in razboi, luptele propriu zise, cu armistitiul, apoi reluarea, cat si mai ales campania din Ungaria, si tratatul de pace final..

Per total Austria si Prusia nu s-au bagat peste rusi timp de cateva secole intregi, asa ca Rusia actiona in consecinta, in plus Turcia statea inca la panda, mai existau inca amintiri despre puternica Suedie, asa ca ne-au tradat este prea mult spus.

Edited by andromedaX, 27 December 2013 - 20:07.

andromedaX, on 27 decembrie 2013 - 20:06, said:

Amenintarea suedeza la inceputul secolului 20 era deja de domeniului trecutului.Suedia deja era o tara pacifista si neutra, asa cum este si azi.La inceputul secolului 20, Turcia se afla doar in defensiva, imperiul sau aflandu-se in proces de descompunere.
Secole la rand pentru austrieci obiectivul principal nu era Rusia ci otomanii de la care vroia sa inglobeze cat mai multe teritorii.Prusia avea probleme cu Austria si Franta asa ca nu mai era dispusa sa se ia la tranta cu Rusia.
Adevarul este ca rusii au dat dovada de multa nemernicie, incercand sa ocupe regiuni ale Romaniei, asa cum au vrut si la sfarsitul razboiului de independenta insa vroiau sa actioneze intrun moment cat mai favorabil lor.De-a lungul timpului liderii rusi au dovedit ca nu poti sa te increzi in cuvantul lor.

Edited by fredy2007, 27 December 2013 - 22:50.

bai nene, ce tradare?!
rusii nu stiu ce-i aia tradare!
ei stiu ce vor.
ca noi ii spunem tradare, jaf, cotropire, supunere, feudalism, comunism, kgb-ism... la ei e acelasi lucru.
pentru ei e chintesenta testamentul lui petru majorantu.
despre ce vorbim?!

pentru mama rusie, tot ce e pe langa ea trebuie sa fie supusa sau spionata.
si pentru asta isi da mana, ca un pod de flori peste tari, cu oricine trebuie.
cu germania, cu anglia, cu america, cu cine dracu doreste ea.

deci, nu e tradare, e consecventa.
ceea ce noi n-avem!

casuta_papusilor, on 27 decembrie 2013 - 23:17, said:

De-a lungul timpului rusii au dovedit si dovedesc si azi, in mod constant, ca pentru ei cuvant dat nu reprezinta absolut nimic, mai ales cand este vorba de tari ca si Romania.Pentru ei conteaza doar sa isi atinga anumite scopuri.Cine a invatat ceva din istorie evita sa se bazeze pe rusi.Este ok doar daca interesul lor coincide cu interesul tau in proportie de 100%.
Avem si noi consecventa.Sa ne batem joc unii de altii si de tara asta atat de frumoasa.Cele mai multe mizerii in Romania se datoreaza exclusiv factorilor interni insa da foarte bine sa ne victimizam si sa aruncam vina pe altii.
Daca in anul 1914,  Romania ar fi  avut o armata moderna, puternica , bazata pe un popor cult, educat si prosper, situatia ar fi fost alta.Toata stima pentru regele Carol I insa tara nu a fost condusa de el ci de politicienii romani care din punct de vedere moral erau toti la fel.Aceasta stare de fapt s-a reflectat si atunci inclusiv in modul cum s-au facut achizitiile militare, respectiv modul cum se faceau promovarile in armata romana care erau ca si azi, doar pe criterii PCR, adica pile , cunostinte, relatii, profesionalismul nefiind un factor determinant de luat in considerare.
An Nou Fericit.La Multi Ani.

Edited by fredy2007, 03 January 2014 - 10:54.

Fredy @ Ai dreptate, ca dotare si mai ales ca instructie eram la pamant desii, daca priveau putin politica din ultimii 10 ani inainte de razboi se puteau lamuri ca mult va tine pacea. Apoi intre 1914-1916 mai erau 2 ani in care se puteau pregati. Dar din pacate nu prea sau facut multe. Asta este dezamagitor si pentru ca in 1917 cand a fost dotata asa cum trebuie armata romana a facut fata armatei germane.

Cine crede in relatii foarte bune cu Rusia sa citeasca acest topic.Mai exact stufosul articol de deschidere al acestui topic.

Edited by max_01, 16 May 2018 - 16:34.

Un articol foarte-foarte lung.
Romania a ales bine pana la urma - Franta, Anglia si Rusia; daca alegeam Austria si Germania, ar fi fost un front mai mic (cam ca in WW2), dar, dezdonamantul putea fi mai urat.
Nu stiu ce asteptau rusii de la alianta cu Romania ? Idealist, puteau spera ca sincronizarea tutror ofensivelor va produce caderea brusca a germanilor. Mai realist, era evident ca frontul devenea imens; probabil sperau ca vreme de cateva luni o sa le producem pierderi germanilor, ca sa mai respire si ei un pic. Si ca dupa ce castiga razboiul, oricum nu mai conteaza ce au promis, mai ales daca au trupe pe la noi. Sau si mai idealist, ca apara muntii cu trupe putine si se concentreaza pe bulgari si Constantinopol.

romanasu, on 21 mai 2018 - 12:01, said:

Daca Romania ar fi luptat alaturi de Puterile Centrale, nu ar mai fi primit Transilvania, Banatul si Nordul Bucovinei.Intrucat Rusia tarista nu mai exista, locul ei fiind luat de URSS iar cel al clasei sociale tariste, de bolsevici, probabil ca cei din Antanta ar fi acceptat ca Basarabia sa se realipeasca la patria mama.

romanasu, on 21 mai 2018 - 12:01, said:

Prin implicarea Romaniei in conflict, o parte din trupele germane si austrice care ar fi luptat impotriva rusilor au fost redirectionate spre frontul romanesc.Da, miza rusilor a fost sa beneficieze de un moment de respiro.
Iti impartasesc opinia.

Articolul e foarte lung, nu știu cine a avut răbdare să-l citească tot. Dar chiar din titlu e o aberație: „trădarea rusească din anii 1914-1916”.
Ca să trădezi pe cineva trebuie să ai o înțelegere cu acel cineva, pe care s-o încalci.
Între 1914 și 1916 România nu avea nici o înțelegere cu Rusia, deci Rusia nu putea să trădeze România.
Abia în 1916 România și Rusia au devenit aliați prin intrarea României în război.
După revoluția bolșevică, când armata rusă era în descompunere și nu avea chef să lupte, putem discuta dacă lipsa de chef a rușilor să lupte e o trădare.
Dar până în 1916 nu a existat alianță România-Rusia, deci nici trădare nu putea să existe.

In my opinion you commit an error. I can defend the position. Write to me in PM, we will communicate.