Influenta viciilor asupra psihicului uman

C

Click pe C.Enjoy and thanks.

F*cking done .

Edited by Sempiternal, 16 June 2013 - 18:50.

Nu-i asa ca v-ati gandit la Josef_Mengele ?

Done, dar la intrebarea 3:
"Caror vicii le esti subjugat? "
acolo nu merge numai o singura optiune. Daca sunt mai multe, nu pot alege!

si "natura machiavelica?" tre` sa caut in dex ce inseamna? Ce nu vorbiti limba romana standard?

loveparade, on 16 iunie 2013 - 19:05, said:

Natura machiavelica adica sentimente cu caracter malefic (sentimente rele, rautate).Multumesc, orice critica cu caracter constructiv e bine venita.
EDIT: L-am editat adaugand checkboxes la mai multe intrebari.Daca doresti il poti relua.

Edited by ianusalexandru, 16 June 2013 - 19:18.

Asa si?
Mai departe?

facut
poate imi trimiti la sfarsit rezultatele si interpretarea lor

Edited by Quantum, 17 June 2013 - 05:18.

Avand in vedere aria pe care ne aflam, ma asteptam sa fie un chestionar despre cum influenteaza viciile muzica pe care o ascultam, de ex. ce muzica merge cu consumul de alcool. tutun, droage etc. Cand colo, ma trezesc cu un chestionar despre pacatele capitale, de parca o persoana care e constiena de viciul sau nu se invinovateste destul...

Quantum, on 17 iunie 2013 - 05:17, said:

În primul rând vom reda în liniile ei generale o analiză tipică pentru cercetătorii care preferă „macroperspectiva.
Vorbim asadar despre cercetarea „ştiinţifică” a structurii sociale care  s-a impus pe măsura efortului de a cunoaşte condiţia umană colectivă refuzând învăluirea ei în „mistere”. Într-un sens larg, structura socială este o reţea de componente creată prin interacţiuni sociale repetate, şablonate. Dar într-un limbaj sociologic mai precizat, în loc de „inşi” vom spune „indivizi”.Putem analiza structura socială plecând de la următoarele „componente”: acţiune, comportament, activitate, normă socială, interacţiune, status, rol, relaţii interpersonale, instituţii sociale.
Să examinăm câteva moduri prin care faptele noastre capătă structură şi formă sociala.
Despre Vicii putem asadar sa afirmam ca  reprezintă cel mai mare duşman al omenirii, reuşind să distrugă încetul cu încetul aproape orice persoană, orice suflet. Cu toate că sunt dăunătoare, viciile reprezintă criteriul ce ne desparte de roboţi, reuşind a ne forma un obicei clar din a încerca ceva nou şi a ne opri, sau din a ne distruge încet, încet. Toate atracţiile înşelătoare, toate viciile se pot transforma în o moarte sigură, sau în prieteni imaginari care reuşesc a-ţi satisface toate dorinţele, fără a-i plăti nimic în schimb. Se poate porni de la distincţia dintre acţiune (action) şi comportament (behavior); ceea ce le va deosebi este conceptul de sens.
În societatea contemporană oamenii caută cu disperare plăcerea în care să evadeze pentru a uita de problemele conjuncturale și inevitabile cu care viața te pune față-n față.Astfel amploarea lor pare a devansa la o treaptă inferioară și crezi că le poți subordona.Atunci când plăcerea devine o instanță necesară a existenței de zi cu zi, ce te faci când necesitatea ta devine viciul care te domină? Ce simți când ești dominat de o aparentă plăcere care trece mai presus de puterea ta de stăpânire?
Vicul tău tinde să devină instrumentul cu care crezi că îți dirijezi întreaga existent ,însă aparentă acestei supremații umane pe care o simți este subjugată și consacrată  a fi un eșec care te îndreaptă spre degradarea întregii finite anulându-ți activitatea socială .Viața individului devine astfel monitorizată  de dependentă ,ea este acum principalul factor  care îi invadează propria viață  și acționează în locul său.
Viciile sunt pasiuni duse la extrem, pasiuni transformate in necesitate.Acest lucru este căutat de toţi, o bucurie, o stare de fericire pentru care sacrificiul este minim (pe moment) şi astfel majoritatea cad în aceste patimi. Odată pătruns în această lume, calea de scăpare o reprezintă doar voinţa şi setea de a reveni înapoi, la acea stare banală care totuşi este raiul atins de cei ce au reuşit a scăpa. Într-o astfel de lume percepţiile sunt diferite. Concepi noi fiinţe, noi iubiri, toate acestea fiind false şi creeate de ceea ce tu numeşti “sursa de fericire” sau “prietenul” care niciodată nu te va dezamăgi.
Nu exista nici un viciu  care sa nu se poata rasturna in contrariul lui.
  Însă prin acceptarea viciului acesta  individual dă dovadă de slăbiciune și acceptarea  coexistentei duale a propriului sine.Această expresie este puţin barbară, dar pare a fi necesară pentru o demarcaţie faţă de un social care a făcut ceea ce a făcut ca să se înjosească şi care (poate) este cam epuizat”.
Ca viciu alcoolul este un drog în stare lichidă, al cărui consum conduce în timp la dependență fizică și psihică.
Consecințele nefaste sunt problemele legate de alcool sau pierderile suferite in diferite domenii cum ar fi sănătatea fizică (ex., sindromul retragerii, boli de ficat, gastrită, anemie, disfuncții neurologice) ; activitatea psihologică (ex. pierderea cunoștinței, modificări de comportament și dispoziție) ; activitatea relațională (ex. probleme in căsnicie și abuz asupra copilului, afectarea relațiilor sociale) ; activitatea ocupaționala (ex. probleme legate de școală sau serviciu) ; și probleme legale, financiare sau spirituale. Negarea este folosită aici nu doar in sensul psihanalitic al unui mecanism unic de apărare și de negare a semnificației evenimentelor, ci intr-un sens lărgit ce include o serie de manevre create pentru a reduce conștiința faptului că mai degrabă consumul de alcool constituie cauza problemelor unui individ, și nu rezolvarea acestor probleme. Negarea devine parte integrantă a bolii și un obstacol major in calea recuperării.
Iar o țigară este  genul perfect de plăcere perfectă.este delicioasă și te lasă nesatisfăcut  e ca și a venenum” (actualul venin al nostru).
Dacă un om afirmă că el nu are vicii, avem de-a face, fără dubii, cu o afirmație falsă. Începând cu a nevinovatul calculator” lângă care petrecem sute de ore în fiecare an (fără rost uneori, doar de dragul tehnologiei) și terminând cu cele mai țări droguri, care ucid mii, viciile sunt prezente în viața fiecăruia. Ori, prin definiție, orice viciu are un impact negativ. Ceea ce, judecat prin prisma faptului că fiecare își dorește un trend ascendent în evoluție, nu impune o altă concluzie decât aceea că trebuie să luptăm împotriva lor. Acesta este deasemenea ca  o imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului ideal sau destinației sale, este o obișnuință anormală nedirijata de voință și de rațiune, este o patimă.
  Suma viciilor nu poate fi constantă dintr-un motiv simplu: Nu ne naștem cu vicii, ci mai degrabă le dobândim în timp datorită slăbiciunilor noastre, a absenței rațiunii, a voinței.
Viciile nu se pot aduna. Efectul viciilor poate fi cumulativ dar viciu ca o dependență psihologică nu se poate aduna. După ce îți satisfaci o nevoie te apucă altă. Nu poate să-ți fie și foame și somn în același timp, ori ție foame și nu te lasă să dormi ori ești prea obosit și nu te lasă să mănânci.Domeniile a ceea ce se desemnează a fi vicii nu au legătură între ele, ci doar tendința omului de a încerca și frecventa diverse experiențe, mai mult sau mai puțin creatoare de dependență, mai mult sau mai puțin nocive sieși și celor din jur... Întrebarea care se ridică, în mod firesc, într-un astfel de caz, este dacă o lume de sfinți lipsiți de vicii ar fi una plicticoasă, ori ar fi de dorit? Lumea e împînzită de tentații și dirijată de posibilitatea de a-ți satisface imediat fantasmele secrete. Efortul e minim. Aproape că ești obligat să devii un om leneș și mofturos. Nu mai trebuie să cauți tu. Ai oricînd la dispoziție motoare de căutare, reclame enorme care acoperă fațadele blocurilor, reviste de promovare, posibilități nelimitate de informare. Dorește și ți se va da! Sună acum! Nu ezita să intri în competiția aproprierii instantanee! Fast food. Cafea instant. împrumuturi pe loc. Oferte imediate și irezistibile, care-ți celebrează impulsurile achizitive. Preliminariile actului de alegere au fost suspendate. Ești pus în situația de a face comparații între alegerile posibile. Te informezi pentru a nu fi luat pe nepregătite. Drumul spre obiect nu mai există, spiritul tău a fost scutit de efortul și obligația de a construi acest drum.
Dispare astfel una dintre facultățile esențiale ale umanului: facultatea constructivă. Viața oricărui individ e o construcție rezultată din proiecte, izbînzi și eșecuri. în lumea postmodernă nu mai există eșecuri, ci doar proaste alegeri. Aparent, responsabilitatea ta crește. Trăiești într-o lume a binelui programat, în care intimplarea, hazardul au devenit amintiri urîte. Peste scena înfruntărilor reale s-a tras cortina.

Rămîne psihologia înfruntării care, pentru a fi satisfăcută, poate fi transferată în spațiul jocurilor pe calculator și al scenariilor filmice, pe stadioane și în romanele de consum. Postmodernitatea își arogă astfel rolul de inamic al asperităților vieții. Transformat într-un individ care trăiește în virtual, în musafirul unei lumi asistențiale, simți că încercările vieții dispar, își pierd timpul lor propriu de existența. în lumea jocurilor electronice, totul e repede și violent. Jocurile sînt niște concentrate de conflicte vitale.

Cînd ai la dispoziție surogate de conflict, stări general-umane, ca suferința, răbdarea, îndoiala de sine, speranța, sînt puse sub semnul întrebării. Filmul, televiziunea, competițiile sportive,inamplarile cu subiect cotidian substituie viața, o reduc la o bidimensionalitate liniștitoare. Scenele vieții reale sînt înlocuite de scheme. Succesul e garantat 100%. Concretul vieții se ritualizează. Fiecare cu stereotipiile lui. În concluzie, Da, am putea spune că unul din viciile lumii 'post'moderne este și comoditatea. Comoditatea de a lua ce ți se oferă, fără să mai stai sacauti tu, să te informezi tu. Informația vine întradevăr nepoftită și în casă, și în cutia poștală, și pe stradă și în magazin. De ce nu mai poate rămîne omul postmodern singur cu sine? Nu din cauza zgomotelor, sunetelor, imaginilor, vitezelor de existență în care se scaldă. Nu datorită vidului de informație produs tocmai de avalanșa informațiilor. Ci datorită lipsei de structură a propriei sale subiectivitati. Structurile interne sînt rezultatul unor convingeri ale spiritului. De regulă, aceste structuri sînt conservatoare. Lumea de astăzi refuză să mai conserve vechea idee de om. Ea și-a pierdut unitatea conceptuală, dar nu s-a pulverizat fizic. A făcut posibilă apariția unei multitudini de universuri egomane paralele. Umanismul tradițional e centripet și unitar. în postmodernitate, unicitatea ontologică a omului e brusc dublată, pentru prima dată în istorie, de posibilitatea unor comportamente și habitudini cotidiene unice. Sîntem tot timpul invitați să selectăm și să combinăm, să testăm și să nu rămînem înscriși într-o formulă. Combinațiile posibile sînt infinite. Experiența personală de viață constă în însumarea unor prefabricate. Comportamentele se estetizează. Mergem pe stradă cu manechinul din vitrină în minte. Dupa luarea la cunostintaƒa problemei  ramane in continuare nedumerit: care ar fi soluția pentru a obține eventualul echilibru atat in interiorul individului cat și in exterior, prin raportarea lui corecta/concreta la ceea ce reprezintaƒviciul și ceea ce reprezintaƒ  stăpânirea de sine și rațiunea.
Cred că orice dezbatere a subiectului trebuie să pornească de la nevoie, nevoi primare, nevoi secundare, false nevoi, nevoi specifice, nevoi artificiale etc...unele "nevoi" fundamentale sunt de fapt niște interese obiectivizate, și treaba noastră în lumea asta este de a le internaliza corect și de a acționa în conformitate cu stimului matricei. Adică pe lângă faptul că suntem permanent sub presiunea unei  tentații din ce în ce mai mari, pe care nu mai reușim să lecontroloam bine, se mai suprapun permanent "asalturile" din jurul individului .
  Cercetarea socială are ca ax central metodologia sociologică în virtutea faptului că această disciplină își realizează într-un mod tot mai complex (și uzând de modele alternative!) următoarele roluri constitutive:
- Mijloc de a diagnostica noile forme ale „răului social “ şi de a contribui la proiectarea funcţionalităţii unor instituţii şi organizaţii (de ex., pe filiera cercetătorilor americani se va introduce ideea că sociologia trebuie să fie un soi de inginerie socială).
-Demers teoretic şi empiric care să permită descrierea şi elucidarea relaţiilor funcţionale ale societăţii globale;
- Vocaţie epistemologică având rol incitator al unei sensibilităţi critice faţă de corpus-ul cunoaşterii din diferite domenii: filosofia, psihologia, antropolgia, economia, ştiinţele juridice, politologia, istoria, disciplinele filologice, teoria artei, teologia . Conceperea cercetării este procesul de focusare a unei perspective pentru scopurile unui anumit studiu. Aceasta implică un set de decizii referitoare la subiectul care va fi studiat, populaţia analizată, metoda utilizată şi scopul.
Unităţile de analiză sunt oamenii sau lucrurile ale căror caracteristici sunt observate, descrise şi explicate. De obicei, unitatea de analiză din cercetarea socială este individul, dar poate fi şi un grup social, o organizaţie formală, o interacţiune socială, un artefact social (un document, un gen literar, un sistem de semne) sau un alt fenomen, precum stilul de viaţă sau un tip de interacţiune socială.
• Eroarea ecologică - concluzii trase din analiza grupurilor (de exemplu, corporaţiile) care sunt apoi considerate ca aplicându-se indivizilor (de exemplu, angajaţii corporaţiilor).
• Reducţionismul - încercarea de a înţelege un fenomen complex din perspectiva unui set limitat de concepte, precum explicația unei revoluţii numai în termeni economici (sau idealism politic ori exaltare psiho-culturală).
DE aceea INSTITUŢIILE SOCIALE sunt „amprente” larg acceptate în organizarea de activităţi sociale pe care oamenii le considera vitale pentru buna lor viaţă.
Cele 5 instituţii sociale majore sunt: familia, educaţia, religia, sistemul politic si sistemul economic. Ele corespund nevoile umane de bază şi furnizează soluţii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viaţă(scaparea de vicii, educarea copiilor ). Instituţiile îşi menţin continuitatea din generaţie în generaţie. Dar instituţiile joacă, de asemenea, un rol in schimbările sociale. Socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de interiorizare a unui set de modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii îşi formează deprinderi şi dispoziţii care-i fac apţi să se comporte ca membri ai societăţii şi diverselor grupuri sociale. Această imagine desprinsă din viziunea holistă a lui Durkheim despre societate (închisoare) ar trebui completată cu ideea că oamenii care au o structură a personalităţii dată de societate lucrează ei înşişi activ la menţinerea în perfectă stare a „zidurilor închisorii”64. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea65.
Mai întâi este vorba despre integrarea psihică progresivă şi cumulativă a socialului în sistemul personal. Astfel, individul „învaţă viaţa” : valorile, normele, codurile, rolurile, ritualurile, cutumele, convenţiile şi modurile specifice de a gândi ale propriei societăţi.
Dar socializarea nu se limitează la această interiorizarea a socialităţii. Ea implică şi integrarea socială a copiilor şi adolescenţilor în reţelele instituţionale : familie, şcoală, grup de prieteni, relaţii de altă natură cu alţi indivizi sau grupuri.
Există trei dimensiuni mai importante ale socializării:
1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice persistente;
2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii aptitudinale, de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-
deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor comportamente.

EDIT : Mentionez ca nu e inca finisat, deci lasati la o parte incercarea de corectare a eventualelor greseli gramaticale.Aceasta a fost o tema/proiect pentru o materie numita "Metode de cercetare in stiintele sociale", deci are si anumite fragmente luate din carti de specialitate.Am pus acest eseu la cererea lui "Quantum"

Edited by ianusalexandru, 19 June 2013 - 10:31.

Nu inteleg de ce nu mai pot edita postul de mai sus, aici aveti o varianta putin mai finisata.


În primul rând vom reda în liniile ei generale o analiză tipică pentru cercetătorii care preferă „macroperspectiva”.
Vorbim asadar despre cercetarea „ştiinţifică” a structurii sociale care  s-a impus pe măsura efortului de a cunoaşte condiţia umană colectivă refuzând învăluirea ei în „mistere”. Într-un sens larg, structura socială este o reţea de componente creată prin interacţiuni sociale repetate, şablonate. Dar într-un limbaj sociologic mai precizat, în loc de „inşi” vom spune „indivizi”.Putem analiza structura socială plecând de la următoarele „componente”: acţiune, comportament, activitate, normă socială, interacţiune, status, rol, relaţii interpersonale, instituţii sociale.
Să examinăm câteva moduri prin care faptele noastre capătă structură şi formă sociala.
Despre vicii putem asadar sa afirmam ca reprezintă cel mai mare duşman al omenirii, reuşind să distrugă încetul cu încetul aproape orice persoană, orice suflet. Cu toate că sunt dăunătoare, viciile reprezintă criteriul ce ne desparte de roboţi, reuşind a ne forma un obicei clar din a încerca ceva nou şi a ne opri, sau din a ne distruge încet, încet. Toate atracţiile înşelătoare, toate viciile se pot transforma în o moarte sigură, sau în prieteni imaginari care reuşesc a-ţi satisface toate dorinţele, fără a-i plăti nimic în schimb. Se poate porni de la distincţia dintre acţiune (action) şi comportament (behavior); ceea ce le va deosebi este conceptul de sens.
În societatea contemporană oamenii caută cu disperare plăcerea în care să evadeze pentru a uita de problemele conjuncturale și inevitabile cu care viața te pune față-n față.Astfel amploarea lor pare a devansa la o treaptă inferioară și crezi că le poți subordona.Atunci când plăcerea devine o instanță necesară a existenței de zi cu zi, ce te faci când necesitatea ta devine viciul care te domină? Ce simți când ești dominat de o aparentă plăcere care trece mai presus de puterea ta de stăpânire?
Vicul tău tinde să devină instrumentul cu care crezi că îți dirijezi întreaga existenta,însă aparenta acestei supremații umane pe care o simți este subjugată și consacrată a fi un eșec care te îndreaptă spre degradarea întregirii finite anulându-ți activitatea socială .Viața individului devine astfel monitorizată  de dependentă ,ea este acum principalul factor care îi invadează propria viață și acționează în locul său.
Viciile sunt pasiuni duse la extrem, pasiuni transformate in necesitate.Acest lucru este căutat de toţi, o bucurie, o stare de fericire pentru care sacrificiul este minim (pe moment) şi astfel majoritatea cad în aceste patimi. Odată pătruns în această lume, calea de scăpare o reprezintă doar voinţa şi setea de a reveni înapoi, la acea stare banală care totuşi este raiul atins de cei ce au reuşit a scăpa. Într-o astfel de lume percepţiile sunt diferite. Concepi noi fiinţe, noi iubiri, toate acestea fiind false şi creeate de ceea ce tu numeşti “sursa de fericire” sau “prietenul” care niciodată nu te va dezamăgi.
Nu exista nici un viciu  care sa nu se poata rasturna in contrariul lui.
  Însă prin acceptarea viciului acesta individul dă dovadă de slăbiciune și acceptarea  coexistentei duale a propriului sine.Această expresie este puţin barbară, dar pare a fi necesară pentru o demarcaţie faţă de un social care a făcut ceea ce a făcut ca să se înjosească şi care (poate) este cam epuizat.
Ca viciu alcoolul este un drog în stare lichidă, al cărui consum conduce în timp la dependență fizică și psihică.
Consecințele nefaste sunt problemele legate de alcool sau pierderile suferite in diferite domenii cum ar fi sănătatea fizică (ex., sindromul retragerii, boli de ficat, gastrită, anemie, disfuncții neurologice) ; activitatea psihologică (ex. pierderea cunoștinței, modificări de comportament și dispoziție) ; activitatea relațională (ex. probleme in căsnicie și abuz asupra copilului, afectarea relațiilor sociale) ; activitatea ocupaționala (ex. probleme legate de școală sau serviciu) ; și probleme legale, financiare sau spirituale. Negarea este folosită aici nu doar in sensul psihanalitic al unui mecanism unic de apărare și de negare a semnificației evenimentelor, ci intr-un sens lărgit ce include o serie de manevre create pentru a reduce conștiința faptului că mai degrabă consumul de alcool constituie cauza problemelor unui individ, și nu rezolvarea acestor probleme. Negarea devine parte integrantă a bolii și un obstacol major in calea recuperării.
Iar o țigară este genul perfect de plăcere perfectă.este delicioasă și te lasă nesatisfăcut  e ca și « a venenum »  (actualul venin al nostru).
Dacă un om afirmă că el nu are vicii, avem de-a face, fără dubii, cu o afirmație falsă. Începând cu a nevinovatului calculator lângă care petrecem sute de ore în fiecare an (fără rost uneori, doar de dragul tehnologiei) și terminând cu cele mai tari droguri, care ucid mii de oameni, viciile sunt prezente în viața fiecăruia. Ori, prin definiție, orice viciu are un impact negativ. Ceea ce, judecat prin prisma faptului că fiecare își dorește un trend ascendent în evoluție, nu impune o altă concluzie decât aceea că trebuie să luptăm împotriva lor. Acesta este de asemenea ca o imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului ideal sau destinației sale, este o obișnuință anormală nedirijata de voință și de rațiune, este o patimă.
  Suma viciilor nu poate fi constantă dintr-un motiv simplu: Nu ne naștem cu vicii, ci mai degrabă le dobândim în timp datorită slăbiciunilor noastre, a absenței rațiunii, a voinței.
Viciile nu se pot aduna. Efectul viciilor poate fi cumulativ dar viciu ca o dependență psihologică nu se poate aduna. După ce îți satisfaci o nevoie te apucă altă. Nu poate să-ți fie și foame și somn în același timp, ori ție foame și nu te lasă să dormi ori ești prea obosit și nu te lasă să mănânci.Domeniile a ceea ce se desemnează a fi vicii nu au legătură între ele, ci doar tendința omului de a încerca și frecventa diverse experiențe, mai mult sau mai puțin creatoare de dependență, mai mult sau mai puțin nocive sieși și celor din jur... Întrebarea care se ridică, în mod firesc, într-un astfel de caz, este dacă o lume de sfinți lipsiți de vicii ar fi una plicticoasă, ori ar fi de dorit? Lumea e împînzită de tentații și dirijată de posibilitatea de a-ți satisface imediat fantasmele secrete. Efortul e minim. Aproape că ești obligat să devii un om leneș și mofturos. Nu mai trebuie să cauți tu. Ai oricînd la dispoziție motoare de căutare, reclame enorme care acoperă fațadele blocurilor, reviste de promovare, posibilități nelimitate de informare. Dorește și ți se va da! Sună acum! Nu ezita să intri în competiția aproprierii instantanee! Fast food, cafea instant,împrumuturi pe loc. Oferte imediate și irezistibile, care-ți celebrează impulsurile achizitive. Preliminariile actului de alegere au fost suspendate. Ești pus în situația de a face comparații între alegerile posibile. Te informezi pentru a nu fi luat pe nepregătite. Drumul spre obiect nu mai există, spiritul tău a fost scutit de efortul și obligația de a construi acest drum.
Dispare astfel una dintre facultățile esențiale ale umanului: facultatea constructivă. Viața oricărui individ e o construcție rezultată din proiecte, izbînzi și eșecuri. în lumea postmodernista nu mai există eșecuri, ci doar proaste alegeri. Aparent, responsabilitatea ta crește. Trăiești într-o lume a binelui programat, în care intamplarea, hazardul au devenit amintiri urîte. Peste scena înfruntărilor reale s-a tras cortina.

Rămîne psihologia înfruntării care, pentru a fi satisfăcută, poate fi transferată în spațiul jocurilor pe calculator și al scenariilor filmice, pe stadioane și în romanele de consum. Postmodernismul își arogă astfel rolul de inamic al asperităților vieții. Transformat într-un individ care trăiește în virtual, în musafirul unei lumi asistențiale, simți că încercările vieții dispar, își pierd timpul lor propriu de existența. în lumea jocurilor electronice, totul e repede și violent. Jocurile sînt niște concentrate de conflicte vitale.

Cînd ai la dispoziție surogate de conflict, stări general-umane, ca suferința, răbdarea, îndoiala de sine, speranța, sînt puse sub semnul întrebării. Filmul, televiziunea, competițiile sportive,inamplarile cu subiect cotidian substituie viața, o reduc la o bidimensionalitate liniștitoare. Scenele vieții reale sînt înlocuite de scheme. Succesul e garantat 100%. Concretul vieții se ritualizează. Fiecare cu stereotipiile lui. În concluzie, da, am putea spune că unul din viciile lumii postmoderniste este și comoditatea. Comoditatea de a lua ce ți se oferă, fără să mai stai sa cauti tu, să te informezi tu. Informația vine întradevăr nepoftită și în casă, și în cutia poștală, și pe stradă și în magazin. De ce nu mai poate rămîne omul postmodern singur cu sine? Nu din cauza zgomotelor, sunetelor, imaginilor, vitezelor de existență în care se scaldă. Nu datorită vidului de informație produs tocmai de avalanșa informațiilor. Ci datorită lipsei de structură a propriei sale subiectivitati. Structurile interne sînt rezultatul unor convingeri ale spiritului. De regulă, aceste structuri sînt conservatoare. Lumea de astăzi refuză să mai conserve vechea idee de om. Ea și-a pierdut unitatea conceptuală, dar nu s-a pulverizat fizic. A făcut posibilă apariția unei multitudini de universuri egomane paralele. Umanismul tradițional e centripet și unitar. în postmodernism, unicitatea ontologică a omului e brusc dublată, pentru prima dată în istorie, de posibilitatea unor comportamente și habitudini cotidiene unice. Sîntem tot timpul invitați să selectăm și să combinăm, să testăm și să nu rămînem înscriși într-o formulă. Combinațiile posibile sînt infinite. Experiența personală de viață constă în însumarea unor prefabricate. Comportamentele se estetizează. Mergem pe stradă cu manechinul din vitrină în minte. Dupa luarea la cunostinta a problemei  ramanem in continuare nedumeriti: care ar fi soluția pentru a obține eventualul echilibru atat in interiorul individului cat și in exterior, prin raportarea lui corecta si concreta la ceea ce reprezinta viciul și ceea ce reprezinta stăpânirea de sine și rațiunea.
Cred că orice dezbatere a subiectului trebuie să pornească de la nevoie, nevoi primare, nevoi secundare, false nevoi, nevoi specifice, nevoi artificiale etc...unele "nevoi" fundamentale sunt de fapt niște interese obiectivizate, și treaba noastră în lumea asta este de a le internaliza corect și de a acționa în conformitate cu stimul matricei. Adică pe lângă faptul că suntem permanent sub presiunea unei  tentații din ce în ce mai mari, pe care nu mai reușim să le controlam bine, se mai suprapun permanent si "asalturile" din jurul individului .
  Cercetarea socială are ca ax central metodologia sociologică în virtutea faptului că această disciplină își realizează într-un mod tot mai complex (și uzând de modele alternative!) următoarele roluri constitutive:
- Mijloc de a diagnostica noile forme ale „răului social “ şi de a contribui la proiectarea funcţionalităţii unor instituţii şi organizaţii (de ex., pe filiera cercetătorilor americani se va introduce ideea că sociologia trebuie să fie un soi de inginerie socială).
-Demers teoretic şi empiric care să permită descrierea şi elucidarea relaţiilor funcţionale ale societăţii globale;
- Vocaţie epistemologică având rol incitator al unei sensibilităţi critice faţă de corpus-ul cunoaşterii din diferite domenii: filosofia, psihologia, antropolgia, economia, ştiinţele juridice, politologia, istoria, disciplinele filologice, teoria artei, teologia . Conceperea cercetării este procesul de focusare a unei perspective pentru scopurile unui anumit studiu. Aceasta implică un set de decizii referitoare la subiectul care va fi studiat, populaţia analizată, metoda utilizată şi scopul.
Unităţile de analiză sunt oamenii sau lucrurile ale căror caracteristici sunt observate, descrise şi explicate. De obicei, unitatea de analiză din cercetarea socială este individul, dar poate fi şi un grup social, o organizaţie formală, o interacţiune socială, un artefact social (un document, un gen literar, un sistem de semne) sau un alt fenomen, precum stilul de viaţă sau un tip de interacţiune socială.
• Eroarea ecologică - concluzii trase din analiza grupurilor (de exemplu, corporaţiile) care sunt apoi considerate ca aplicându-se indivizilor (de exemplu, angajaţii corporaţiilor).
• Reducţionismul - încercarea de a înţelege un fenomen complex din perspectiva unui set limitat de concepte, precum explicația unei revoluţii numai în termeni economici (sau idealism politic ori exaltare psiho-culturală).
DE aceea INSTITUŢIILE SOCIALE sunt „amprente” larg acceptate în organizarea de activităţi sociale pe care oamenii le considera vitale pentru buna lor viaţă.
Cele 5 instituţii sociale majore sunt: familia, educaţia, religia, sistemul politic si sistemul economic. Ele corespund nevoile umane de bază şi furnizează soluţii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viaţă(scaparea de vicii, educarea copiilor ). Instituţiile îşi menţin continuitatea din generaţie în generaţie. Dar instituţiile joacă, de asemenea, un rol in schimbările sociale. Socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de interiorizare a unui set de modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii îşi formează deprinderi şi dispoziţii care-i fac apţi să se comporte ca membri ai societăţii şi diverselor grupuri sociale. Această imagine desprinsă din viziunea holistă a lui Durkheim despre societate (închisoare) ar trebui completată cu ideea că oamenii care au o structură a personalităţii dată de societate lucrează ei înşişi activ la menţinerea în perfectă stare a „zidurilor închisorii”64. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea65.
Mai întâi este vorba despre integrarea psihică progresivă şi cumulativă a socialului în sistemul personal. Astfel, individul „învaţă viaţa” : valorile, normele, codurile, rolurile, ritualurile, cutumele, convenţiile şi modurile specifice de a gândi ale propriei societăţi.
Dar socializarea nu se limitează la această interiorizarea a socialităţii. Ea implică şi integrarea socială a copiilor şi adolescenţilor în reţelele instituţionale : familie, şcoală, grup de prieteni, relaţii de altă natură cu alţi indivizi sau grupuri.
Există trei dimensiuni mai importante ale socializării:
1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice persistente;
2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii aptitudinale, de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-
deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor comportamente
corespunzătoare status-urilor. Acesta este un proces cu dublu sens: socializarea individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea produce personalităţi sociale are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a unei categorii sociale
In concluzie societatea este instanta necesara prin care individual isi  poate contura in mod individual un caracter puternic care sa reziste tentatiilor moderniste care pervertesc fiinta umana transformand individual intr-o existenta mercantile si maculata.
O concluzie per-total a acestei cercetări este că omul deși conștientizează aspectele negative ale utilizării viciilor el este cuprins de aceste patime și transpus într-o lume în care consideră că nu mai are scăpare.Efectele generate de consum nu îl interesează în așa fel încât să aibă puterea de a le trece pe plan second și astfel el este subjugat și acceptă (chiar dacă nevoit) dominația viciilor asupra propriei persoane atât din punct de vedere fizic cât și din punct de vedere psihic.
BIBLIOGRAFIE :
Nicolae Perpelea: “Cercetarea sociala contemporana”
Friedrich Nietzsche: “Binele si raul”
David Emile Durkheim : “Despre diviziune muncii sociale”
www.wikipedia.com