Secrete in Istorie

Stiati ca atunci cand Tara Romaneasca s-a unit cu Moldova la Iasi si in mare parte din Moldova au fost revolte, a intervenit armata, au murit oameni, etc. De ce nu ne invata nimeni asta la istorie? Oare cate asemenea secrete mai sunt?

mars0212, on Nov 28 2005, 11:10, said:

da.
intra pe topicul cu originea romanilor si vei vedea ca multe din ce inveti la istoria oficiala nu sunt reale.

Depinde ce istorie ai invatat la scoala. Nu stiu cum e acum dar inainte de 89 se invata ca Mihai Viteazu a pornit in 1599 la unirea romanilor. Nimic mai fals! Si mai sunt si alte chestii.

Gheorghe Dracu, on Nov 30 2005, 17:40, said:

Marturisesc faptul ca si eu am invatat istoria pe vremea regimului comunist.
cred ca demersurile de dezvaluire a faptelor reale din trecutul nostru sunt absolut necesare.
Cred ca trebuie sa ne asumam acest trecut, cu bune si cu rele...
multe din meajele postate mai ales la Originea Romanilor, dovedesc, din cate am citit, o reala dorinta de cunoastere.
Pacat ca anumiti useri depasesc prea greu bariera prejudecatilor.
Cred ca astazi, astazi mai ales, este necesar sa discutam putin despre ce nu se cunoaste, ori se cunoaste prea putin, - in legatura cu unirea.
putem posta textul Declaratiei si sa-l comentam, daca doriti.

In prezent, nici moldovenii din republica moldova nu vor sa se uneasca cu romania. Nici romanii nu vor. Poate politicienii vor. Politicienii hotararasc soarta unei tari, din pacate...  

La 1 Decembrie 1918, pe Platoul Romanilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia, cei peste o sută de mii de participanți, constituiți în Marea Adunare Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească "adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți... decretează Unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România..." Declarația de Unire a fost citită Marii Adunări de către Episcopul greco-catolic de Gherla, Dr. Iuliu Hossu, ales cu această ocazie între cei patru vicepreședinți ai Marelui Sfat Național Român. Înainte de a citi Declarația de Unire a rostit o cuvântare prin care și-a exprimat bucuria personală ce i-a prilejuit-o acest mare eveniment din viața neamului: "Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara Mamă România! Vă amintiți când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că "va învinge dreptatea", vă arătam că vine ceasul când toți factorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferințele veacurilor, purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui". Reluând cuvântarea după citirea Declarației Unirii, Episcopul a mai spus printre altele: "De acum o Românie Mare întemeiată pe Dreptatea lui Dumnezeu și pe credința poporului său. Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului, pe calea lungă și grea a veacurilor. "Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac, și cuvântul Tău adevărul"î. După citirea Declarației Unirii și după discurs, îmbrățișându-se în fața Adunării cu Episcopul ortodox Miron Cristea, pe atunci Episcop de Caransebeș, viitorul patriarh al României, Episcopul Iuliu Hossu a spus: "Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!"

Putini mai stiu azi aceste lucruri, mai ales despre cei care efectiv au facut unirea.
Si mai putini stiu despre unirea Basarabiei si Bucovinei.
discutam?

La 2 decembrie 1918, Episcopul Iuliu Hossu a fost ales de Marele Sfat Național Român în delegația celor patru, împreună cu Episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida Voievod și Vasile Goldiș, doi greco-catolici (Hossu și Vaida Voievod) și doi ortodocși, pentru a prezenta Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la București



despre Cardinalul Hossu:

Printre ierarhii care au onorat scaunele episcopale ale Bisericii Române Unite cu Roma, un loc de frunte l-a ocupat Episcopul Cardinal Iuliu Hossu, chiriarh al Diecezei de Gherla între anii 1917-1930 și al celei de Cluj-Gherla, cu reședința la Cluj, din 1930 până la 28 octombrie 1948, când a fost arestat de comuniști, iar Biserica Română Unită scoasă în afara legii, prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948.

Iuliu Hossu descinde dintr-un neam cu adânci rădăcini în istoria Transilvaniei. Doi dintre străbunii după tată, Petru și Toma Hossu, la 1525 erau voievozi în Țara Chioarului, primul stingându-se din viață în lupta de la Mohács, la 1526, contra turcilor, care, învingători, au ocupat cetatea Buda și au ajuns până sub zidurile Vienei. Eliberarea Hosseștilor din iobăgie este atestată la 1530 prin Toma Hossu, iar primul preot cunoscut în familie este Grigore Hossu, consemnat la Mesteacăn, județul Sălaj, la 1700, anul unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei, urmat apoi de alți preoți, toți fiii ai Bisericii Române Unite. La Milaș, județul Bistrița-Năsăud, satul de naștere a Episcopului, întâiul ascendent cunoscut este străbunicul Iosif Hossu-Nyulași, sau de Milaș, așezat acolo ca preot începător, în anul 1822. După mamă coboară dintr-o familie românească fruntașă. Bunicul Simion Măriuțiu a fost la 1848 tribun de glotași, comandant al Tribunatului III din Legiunea a XIII-a de pe Câmpie, comandată de prefectul lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduțiu, preot greco-catolic în Bogata, Județul Mureș.

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, ca al treilea copil din cei șase băieți ce i-a avut preotul Ioan Hossu din Milaș cu soția Victoria Măriuțiu. A fost botezat și miruit la 19 martie același an de către protopopii Cosma și Gabriel Chețan. Naș de botez l-a avut pe Vasile Hossu, protopop de Târgu Mureș, tatăl viitorului Episcop Vasile Hossu de la Lugoj (1903-1912) și Gherla (1912-1916). Protopopul Vasile Hossu era fiul lui Iosif Nyulași și fratele lui Ioan Hossu, Bunicul Episcopului Iuliu. Acest Ioan Hossu, fost și el preot la Milaș, în 1880 a plecat ca paroh și protopop la Cojocna, județul Cluj și l-a lăsat la Milaș pe fiul său preot nou hirotonit, și el cu numele de Ioan, și tatăl Episcopului Iuliu.

Studiile:

Școala primară a urmat-o între anii 1892-1896 în satul natal, la Școala poporală confesională greco-catolică, studiile gimnaziale, primele trei clase între anii 1896-1899 la Gimnaziul luteran german din Reghin, iar clasa a IV-a, în anul școlar 1899-1900 la Gimnaziul Romano-Catolic maghiar din Târgu-Mureș, iar clasele liceale, V-VIII (azi IX-XII) la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj, unde l-a avut coleg de clasă pe distinsul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul Iuliu Hațieganu, ambii elevi excepționali ai clasei, legați printr-o prietenie care a durat până la sfârșitul vieții lor.

În primăvara anului 1904, tânărul Iuliu Hossu a promovat examenul de maturitate și a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului, atunci sub arhipăstorirea Episcopului Vasile Hossu, care, în toamna anului 1904 l-a trimis la studii teologice superioare la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Aici, după doi ani de studii, în 1906, a fost promovat doctor în Filosofie, iar după alți patru ani de studii a obținut doctoratul în Sfânta Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de către Episcopul Lugojului, Vasile Hossu, care se găsea în Cetatea Eternă în vizită Ad limina Apostolorum, la mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Tot în ultimul an de Teologie a fost numit Primo Prefetto, prim-prefect sau prim-ductorul studenților în Teologie adunați la Colegiul De Propaganda Fide din toate neamurile lumii. Numele său a fost înscris în ca-mera primului prefect alături de cei ce l-au precedat, și apoi al celor ce lau urmat în această onorantă funcțiune. De altfel, încă de pe atunci, lăsa să se întrevadă calitatea de viitor conducător, ajutat și de un fizic agreabil, o statuie vie, apărută cu totul aparte din darul Providenței.

Revenit în țară a fost integrat în oficiul diecezan al Lugojului, îndeplinind între anii 1910-1912 funcțiile de protocolist, arhivar și bibliotecar, avansat după un timp vicar-notar consistorial și secretar episcopesc. În 1912 a fost promovat de către noul Episcop al Lugojului, Valeriu Traian Frențiu, director de cancelarie, distins cu brâu roșu - protopop onorar - și numit asesor consistorial sau participant la ședințele de conducere ale eparhiei. În anul 1913 a fost numit profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită, nou înființată la Lugoj. În vara anului 1914 a întreprins o călătorie de studii în Germania și Franța și a participat ca delegat al Episcopatului Român Unit la Congresul Euharistic Internațional de la Lourdes. În timpul acestei călătorii l-a surprins izbucnirea primului război mondial (1914-1918). Întors la Lugaj a fost mobilizat și repartizat ca preot militar pentru păstorirea bolnavilor, răniților, cu deosebire a celor români, din spitalele militare ale Austriei, Boemiei și Moraviei. Pe toți bolnavii și răniții îi încuraja și îi asigura de biruință, exprimându-și cu tărie nădejdea că "va învinge dreptatea".

sa continuam:
Revenit la Gherla abia după alungarea bandelor înarmate care terorizau orașul, Episcopul a dat la 20 februarie 1919 circulara-pastorală către cler și credincioși - Nr. 608, publicată în Unirea din Blaj nr. 50-51 din 8 și 9 martie -, prin care arăta că "aceste bande sălbatice s-au retras dinaintea armatei glorioase a fraților noștri, lăsând în urmă omor și pustiire... Noi... suntem un popor cinstit, element de ordine și pașnic; bande pierdute, însă, cutreieră pământul nostru, jefuind și omorând cu cruzime sălbatică oameni pașnici și nevinovați, care nimic nu le-au greșit decât că voiesc să trăiască liberi și să fie români. Să nu ni se ia dar în nume de rău dacă ne apărăm viața și cercăm să mântuim pe frații noștri din gura morții". Îndeamnă apoi pe cei chemați sub arme să se prezinte la unități: "Să urmeze, deci, cu toții, cu însuflețire chemarea Consiliului Dirigent!"
Câtă deosebire între atitudinea Episcopului Iuliu Hossu și cea a Episcopatului ortodox din Transilvania, care a emis circulara pastorală nr. 2602 din 8/21 septembrie 1916, semnată de Mitropolitul Vasile Mangra și Episcopii Ioan Papp de la Arad și Miron Cristea de la Caransebeș, împotriva oștirii române care a trecut Carpații pentru dezrobirea fraților din Transilvania: "Față de noul dușman (România, n.n.), care râvnește în chip atât de păcătos la știrbirea și la stricarea hotarelor patriei noastre (austro-maghiare, n.n.), veți ști să luptați!"
Activitatea națională a Episcopului Iuliu Hossu trebuie considerată, în contextul întregii istorii a Bisericii Române Unite, ca o încoronare a luptei pentru dezrobirea neamului, inițiată de Episcopul Inochentie Micu Klein - precursorul Școlii Ardelene - și continuată de ceilalți ierarhi, clerici și fii ai Bisericii, prezenți la toate protestele și revoltele declarate împotriva opresiunii. Nu există memoriu, plângere sau revoltă, luptă politică sau socială, la care, în ultimii două sute de ani, de la Unirea religioasă cu Roma (1700) și până la Unirea cea Mare din 1918 să nu fi avut protagoniști pe fiii Bisericii Unite.
Adevărul acesta este, chiar dacă unii îl contestă dintr-un interes meschin, pentru a legitima crimele împotriva umanității, genocidul săvârșit împotriva Bisericii Române Unite în peste 40 de ani de teroare totalitaristă.

ce ziceti? cate secrete nu are istoria!

Edited by Eugen von Savoia, 01 December 2005 - 10:36.

H725, on Dec 1 2005, 10:14, said:

Nici românii nu mai vor să se unească cu România? FVM!  

sa continui despre Cardinalul Hossu:

...Dar, eliberarea a adus în tara comunismul. Pentru Stalin, care câstigase razboiul, a ramas un adversar neînvins: Biserica Catolica, în frunte cu Papa de la Roma
. Ortodoxia româneasca, ierarhia confesionalista, a sesizat intentiile comunismului de a porni lupta împotriva Catolicismului în tarile satelite si a pornit atacul. Nu ajunsese bine Armata Rosie la Sibiu si Mitropolitul Nicolae Balan îi scrie Mitropolitului Alexei al Leningradului, mai târziu patriarh, ca românii au atacat Uniunea Sovietica fiindca sunt divizati, existând între ei o Biserica "în comuniune cu Papa de la Roma". În 1946 are loc integrarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina în Biserica Ortodoxa Rusa, un balon de oxigen pentru ierarhia pro-comunista a Ortodoxiei românesti. Între 30 mai si 12 iunie 1947, Alexei, acum Patriarh al Moscovei, face o vizita în România. La Cluj sunt invitati sa-l întâmpine toti conducatorii confesiunilor, cu exceptia Episcopului Iuliu Hossu, desi avea cel mai mare numar de credinciosi. În martie 1948 are loc la Moscova Congresul pan-ortodox. Comunicarea Episcopului "Frate" de la Cluj, Nicolae Colan, este Agresiunea Papei în România în ultimii 50 de ani. La acest congres s-a hotarât desfiintarea Bisericii Române Unite. La 15 mai 1948 are loc pe "Câmpia Libertatii" de la Blaj Centenarul Adunarii de la 3/15 mai 1848. Orator festiv - Mitropolitul Nicolae Balan - face apel la unirea tuturor românilor în "Biserica stramosilor". Episcopul Român Unit Ioan Suciu, neîngaduindu-i-se sa vorbeasca, a parasit adunarea. Noul patriarh Justinian Marina, omul Puterii comuniste, atât la alegere în parlament cât si la instalare, (mai-iunie 1948), se angajeaza sa "stearga" dintre români "dureroasa despartire ce dureaza de 250 de ani". Campania ierarhiei ortodoxe e secondata de una si mai dura, a presei oficiale guvernamentale, care ataca cu vehementa, cu deosebire Vaticanul si pe Papa. La 19 iulie 1948 Guvernul Român denunta Concordatul cu Sfântul Scaun. La 2 august apare noua Lege a Cultelor, care opreste orice legatura cu institutii sau persoane straine din afara hotarelor tarii cu cultele din România (evident Papa).
La 3 septembrie e depus Episcopul Ioan Suciu. La 13 septembrie, ultimul atac al Patriarhului Justinian la Caransebes: "Daca acei pastori mincinosi si români tradatori mai cauta sa tina oile sub amagire, ne vom duce noi sa ne aducem oile". Între 24 septembrie si 4 octombrie Episcopul Iuliu Hossu a fost fixat în resedinta. Oricine intra sau iesea de la el era arestat. Biserica Româna Unita nu s-a putut apara, fiindu-i suspendate toate publicatiile oficiale si neoficiale de presa.

În aceste conditiuni au fost recrutati si adusi la Cluj cei 38 de preoti, dintre care doi au fugit, iar cei 36 au "hotarât revenirea" Bisericii Române Unite la Biserica Ortodoxa Româna. Iuliu Hossu, în calitate de Episcop al locului, a emis Decretul de excomunicare a preotilor participanti si semnatari ai actelor de "revenire". Memoriile înaintate de Episcopatul catolic din România Guvernului n-au adus nici un rezultat. La 27 octombrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu, împreuna cu Episcopul romano-catolic Márton "ron de la Alba-Iulia, au prezentat Ministerului Cultelor Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean si rutean. Statutul n-a fost acceptat, iar Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în 28 octombrie 1948 de la locuinta din Bucuresti a fratelui sau, ing. Traian Hossu, unde era gazduit. A fost dus la Dragoslavele si depus în Palatul de vara al Patriarhiei, transformat în lagar, împrejmuit cu sârma ghimpata si asigurat cu paza. Aici erau depusi si ceilalti episcopi greco-catolici, Valeriu Traian Frentiu, Alexandru Rusu, Ioan Balan, Vasile Aftenie si Ioan Suciu. În februarie 1949 au fost transferati cu totii la Manastirea Caldarusani, transformata si ea în lagar, unde au mai fost adusi si cei 25 preoti superiori, canonici, protopopi si profesori de Teologie, arestati în aceeasi zi de 28 octombrie 1948 si depusi la Manastirea Neamt, transformata si ea în lagar. În mai 1950 vor fi transferati cu totii la Penitenciarul din Sighetu Marmatiei si supusi unui regim de exterminare. Aici a fost contactat de Securitate si i s-a oferit un scaun mitropolitan, ortodox. L-a refuzat. Tot aici a fost palmuit, fiindca i sa gasit la perchezitie o lopatica din lemn ca o lingura, cu care mânca mamaliga. A fost supus la corvezi extrem de extenuante. În 1955, trei dintre episcopii supravietuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu si Ioan Balan au fost transferati si fixati cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Arges. Chemati la Presedintele Consiliului de Ministri, Dr. Petru Groza, Episcopului Iuliu Hossu i s-a oferit Mitropolia ortodoxa a Moldovei. A refuzat din nou, afirmând ca el este greco-catolic. Datorita memoriilor redactate si expediate guvernului si difuzate, concomitent, în tara si strainatate, în 1956 au fost mutati de la Curtea de Arges la Manastirea de maici Ciorogârla, din apropierea Bucurestilor, iar de acolo, dupa putin timp, dispersati: Iuliu Hossu a fost readus la Manastirea Caldarusani, Ioan Balan a ramas la Ciorogârla, unde, la 14 august 1959 a decedat, iar Alexandru Rusu a fost transferat la Manastirea Cocos, judetul Tulcea, de unde apoi a fost ridicat si, în 1957, judecat si condamnat la 25 ani închisoare si depus la Penitenciarul Gherla, unde a decedat la 9 mai 1963. Episcopul Iuliu Hossu si-a continuat viata în izolare la Manastirea Caldarusani pâna la sfârsitul vietii. Celebra zilnic Sfânta Liturghie si primea vizite, dar nu putea parasi manastirea. Aici a primit vizita emisarului papal Giuseppe Chelli, care i-a adus vestea promovarii, Cardinal "in pectore", de catre Papa Paul al VI-lea. Invitat sa plece la Roma a refuzat sa-si paraseasca tara fara posibilitatea de a reveni. Presedintele Departamentului Cultelor, George Nenciu, astepta afara, curios sa afle hotarârea Episcopului. Când s-a deschis usa l-a întrebat:
- Înalt Preasfintite, v-ati înteles?
- Da. Ne-am înteles, raspunse Episcopul dârz si hotarât. Ramân aici.
- Noi nu avem ce face în tara cu un Cardinal, replica presedintele.
- Treaba Dumneavoastra, raspunse Episcopul, ramân aici în tara mea, în mijlocul poporului meu, sa împartasesc soarta fratilor mei, a preotilor si credinciosilor mei. Nu-i pot parasi.

Numirea de Cardinal "in pectore" a Episcopului dr. Iuliu Hossu si a înca unui înalt prelat dintr-o tara comunista din Europa, s-a facut în Consistoriul Papal din 28 aprilie 1969.

Episcopul Iuliu Hossu a fost primul Cardinal român provenit dintr-o Biserica româneasca. A mai fost si Stefan Vancea din Oncestii Maramuresului, Mitropolit Primat al Bisericii Romano-Catolice Maghiare, numit Cardinal de catre Papa Inocentiu al IV-lea, la 7 iulie 1243, ca ierarh romano-catolic maghiar.

Ce ingrat destin cu acest brav barbat, care a trebuit sa sufere atât de mult pentru credinta în Dumnezeu, dragostea de Neam si fidelitate fata de Sfântul Scaun Apostolic al Romei! Episcop si Cardinal, crainicul Unirii de la Alba-Iulia, membru de onoare al Academiei Române din anul 1945, decorat cu ordine si medalii, omul care-si împartea salariul cu saracii, a fost insultat, scuipat, palmuit, chinuit si supus tuturor umilintelor si privatiunilor. Si-a sfârsit viata în izolare. Inima lui a încetat sa mai bata la 28 mai 1970 la Spitalul Colentina din Bucuresti, având la capatâi pe Mitropolitul Alexandru Todea, care l-a pregatit pentru ultimul drum, si caruia i-a încredintat sa comunice tuturor celor ce l-au prigonit ca i-a iertat. Ultimele lui cuvinte au fost: Lupta mea s-a sfârsit, a voastra continua. A fost înhumat a doua zi în Cimitirul Bellu Catolic, într-un mormânt provizoriu. La 5 martie 1973, Papa Paul al VI-lea a dezvaluit în Consistoriul papal numele Cardinalilor "in pectore" de la 28 aprilie 1969: Iuliu Hossu, Episcop Român Unit, greco-catolic, de Cluj-Gherla si Episcopul ucrainian Trahta din Cehoslovacia.

La 7 decembrie 1982 i-au fost exhumate osemintele din mormântul provizoriu si reînhumate într-un mormânt nou din acelasi cimitir.

A trecut la viata cea fara de moarte un martir al Bisericii Române Unite, unul dintre eroii fauritori ai Neamului, un sfânt. Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj.
Daca doriti, sunt nenumarate lucruri care se stiu prea putin. Putem sa discutam.

Interesante postari, Eugene de Savoie. Savoia e o provincie franceza, deci nu i se poate murdari numele cu o scriere germana, cu atat mai putin maghiara.  

Vive la France!

P.S. Unde o fi Tomaso?  

P.S.2: Software tampit de forum: nu pot sa scriu "e" cu accent grav, ca mi-l transforma intr-o litera cehoslovaca. Cine a pus setarile pe  Central European?

Edited by mariuspetru, 01 December 2005 - 11:19.

Eugen von Savoia, on Dec 1 2005, 10:54, said:

bine ai venit pe forum! interesanta tema.
eu ca si greco catolic nu pot decat sa aprecies contributia!

sosok, on Dec 1 2005, 11:22, said:

Multumesc.

mariuspetru, on Dec 1 2005, 11:17, said:

Am subliniat o propozitie care pare cam intoleranta.
Imi pare rau. Eugeniu de Savoia a avut cateva castele si palate superbe in Austria si chiar in Ungaria. Cel de la Budapesta este o bijuterie arhitectonica.
Stiati ca Eugen von Savoyen a cucerit Campulungul in timpul voievodului Mavrocordat?


Si daca tot am vorbit de Alba-Iulia, este ceva interesant in legatura cu Eugen de Savoia:


Cetatea bastionara din Alba Iulia a fost ridicata între anii 1714-1738, fiind considerata cea mai reprezentativa fortificatie bastionara de tip Vauban din tara noastra. Planul cetatii a fost întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, sub conducerea generalului Istvan de Steinville, completata apoi de generalul Weiss.

Lucrarile propriu-zise la fortificatia de la Alba Iulia au început la 4 noiembrie 1715, când s-a pus piatra de temelie a bastionului Carol, dedicat împaratului, situat pe latura de nord a cetatii.
    

Fortificatia a fost denumita în proiectul lui Weiss "Fortificatia capitala de la Alba Iulia din Principatul Transilvaniei".
Între secolele XVIII-XIX cetate a îndeplinit rolul de centru militar al Transilvaniei si de depozit general pentru armament. Perimetrul zidurilor este de aproximativ 12 kilometri.
Cetatea este alcatuita din 7 bastioane (Eugeniu de Savoia, Sf.Stefan, Trinitatea, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Capistrano, Sf. Elisabeta) configurându-i imaginea stelata caracteristica cetatilor de acest tip.
Interesant.






Cea mai importanta si mai impunatoare dintre portile cetatii, Poarta a III-a, care asigura intrarea în fortareata propriu-zisa.
Monumentala, poarta principala de intrare in fort reprezinta cel mai important ansamblu sculptural al cetatii. Edificiul prismatic poarta un bogat decor figurativ, antropomorf, zoomorf si vegetal alcatuit din scene de lupta, arme, steaguri, trofee, blazoane, mascheron si care imbraca antablamente si cimpuri, subliniind prin relieful plat al redarilor, volumul trupurilor tensionate ale Atlantilor. Cele patru panouri principale infatisind: Investirea lui Eugeniu de Savoia comandant al ostirii, Zeita Victoria preda lui Eugeniu de Savoia macheta cetatii, la exterior, Sarja cavaleriei crestine si Atacul infanteriei imperiale asupra artileriei otomane, la interior sunt inspirate de ambianta politico-militara a epocii in care s-a construit cetatea. Spre est, poarta este incoronata de statuia ecvestra a imparatului Carol al VI-lea, în timpul caruia s-a construit cetatea.
Ea este asezata în mijlocul curtinei formate de bastioanele Sf. Eugen si Sf. Capistrano, având 4 piloni si 8 pilastri care sustin boltile si arcadele celor trei intrari. Bogat ornamentata, ea este considerata ca reprezentativa pentru sculptura baroca din Transilvania. Soclul statuii este încadrat de imaginile unor prizonieri turci ce cad îngroziti sub copitele calului împaratului triumfator. Pe cornisa apare reprezentata stema Austriei vulturul bicefal având pe piept stema Transilvaniei. Basoreliefurile din stânga reprezinta alegoria întoarcerii generalului biruitor asupra turcilor primind macheta cetatii Alba Iulia.

Edited by Eugen von Savoia, 01 December 2005 - 11:49.

Eugen von Savoia, on Dec 1 2005, 10:34, said:

Categoric ca stiam si nu l-a cucerit de la romani, ci de la turci. Asta e viata. Atunci umblau (a se citi "poluau cu prezenta lor") respectivii colorati   prin regiune, ca sa faca razboi cu Austria.

Cateodata imi vine sa-l pun pe Brancoveanu in avatar. A facut bine ca a acceptat mai bine sa i se taie capul, decat sa devina musulman. In fine, nu-l pun ca e prea plicticos.

In rest, am eu slabiciunea fata de Franta, asta este... ce sa facem?  

Edited by mariuspetru, 01 December 2005 - 11:47.

Si daca tot vorbim de unire, sa amintim inca un lucru.
Acest Eugeniu a avut un rol important in evolutia moderna a Transilvaniei si Banatului:



După biruința de la Petrovaradin, prințul Eugeniu de Savoia decide, în august 1716, să îndrepte forțele militare austriece spre Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție strategică. O armată puternică este concentrată sub fortificațiile Cetății spre sfârșitul lunii august. Istoriograful oficial al Porții otomane prezintă astfel asediul: ”Dușmanii credinței, care asediau Cetatea Timișoara, în număr de peste 150.000 de afurisiți”1, au săpat șanțuri și gropi adânci și largi și au așezat tunuri.2 Dramatismul încleștării militare a fost considerabil. La 12 octombrie 1716, Mehmed – pașa, ultimul comandant otoman al Timișoarei, acceptă capitularea și garnizoana turcă părăsește definitiv orașul. S-a încheiat o etapă din frământata istorie a Timișoarei.
La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia își făcea intrarea triumfală într-o Cetate grav răvășită de violentul asediu.
Evoluția Timișoarei cunoaște de acum un curs cu totul nou, așezat pe coordonatele unei dezvoltări moderne, de factură europeană. Ieșită din chingile unei administrații otomane, axată pe chestiunile de ordin militar, societatea timișoreană se rupe de influențele și mentalitățile balcano – asiatice, asimilează rapid valorile și structurile din Europa Centrală. Schimbarea a fost profundă și a cuprins toate segmentele vieții urbane. Așezarea masivă a coloniștilor, aduși din părțile vestice și centrale ale Imperiului Habsburgic, accelerează acest fenomen de europenizare. Pe temeliile orașului medieval, în parte modificate de stăpânirea otomană și influența orientală, se va naște o civilizație nouă, cu structură etnică parțial schimbată, dar cu preocupări și aspirații care vădesc, cu certitudine, o vocație spre modernitate.3 Încă de la 21 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoia adresează împăratului habsburg, Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat și guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale și să fie spre binele celor guvernați. În 12 iulie 1717 generalul – conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timișoarei”. După aprobarea proiectului s-a întocmit „Comisia de organizare a Banatului”, care va funcționa sub conducerea contelui Mercy.
4 În sfârșit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administrația Banatului și stabilea sediul acesteia la Timișoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice și reședința principalelor structuri administrative

Edited by Eugen von Savoia, 01 December 2005 - 11:55.

Timisoara a fost complet demolata, fiind inainte de Eugeniu de Savoia, probabil organizata in stil otoman       si a fost apoi reconstruita in stilul Vienei. Desigur, nu era permis ca si cladirile sa fie la fel de inalte ca in Viena, dar stilul a fost acelasi.

Daca tot am vorbit de cucerirea orasului Campulung de catre Eugen, sa amintim inca unele aspecte interesante:

pe acel loc s-a aflat limesul roman fortificat , fiind limita stapanirii romane.
apoi....
Ca toate celelalte orașe, Câmpulungul a trecut în evoluția sa prin fazele de sat, târg, pentru ca la începutul sec. XIV să devină oraș. Această evoluție a fost determinată de sporirea numărului de locuitori, de creșterea continuă și intensă a producției meșteșugărești și a schimbului de mărfuri.

În primele decenii ale sec. XIII, în Câmpulung încep să pătrundă și să se stabilească meseriași și negustori sași. Comunitatea săsească care se forma aici era condusă de un greav (comes), ultimul dintre ei fiind Laurencius de Longo Campo, piatra lui funerară se află astăzi în Biserica Bărăției și constituie cel mai vechi document epigrafic medieval din Țara Românească și în același timp, prima mențiune scrisă a orașului. Inscripția este datată în anul 1300 si are următorul text:

"Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memerie, anno Domini MCCC." ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300.").

Din cauza "cumplitelor vremi" nu aflăm documente sigure care să fixeze cu exactitate în timp întemeierea orașului Câmpulung-Muscel. Sunt istorici care susțin că orașul Câmpulung a fost înființat de cavalerii teutoni în prima jumatate a sec. XIII, iar alți cercetători, bazați pe tradiție si mitologie, susțin localizarea orașului către sfârșitul sec. XIII, în relație cu descălecatul lui Negru Vodă (Radu Negru).

Poate ca userul Diogene ne-ar putea spune ceva despre aceste intemeieri.
Stiu ca el are mesaje foarte interesante despre Originea romanilor.

mariuspetru, on Dec 1 2005, 11:56, said:

ok.
totusi as fi mai atent in a "demoniza" Imperiul Otoman si turcii, in general....

Fara a dori sa monopolizez discutia, un ultim link despre Marele General:

http://www.roth37.it/COINS/Eugen/

sa ne indreptam atentia, daca doriti, asupra altor aspecte "neclare" ale istoriei acestor locuri.

Imi pare rau ca observ ca prezenta turca in zona nu a adus decat necazuri romanilor. Nu vad nici un efect pozitiv. Poate ca e unul, anume ca in vremurile Reformei, in Ardeal, au putut coexista toate bisericile, fara sa existe o prigoana contra bisericilor protestante, cum a existat in alte parti ale Europei. Asta probabil se datoreaza turcilor care aveau in suzeranitate principatul in acele timpuri si nu au vrut sa intre in disputele crestine. Probabil obiectivul lor era altul...

mariuspetru, on Dec 1 2005, 11:44, said:

Din nefericire Brancoveanu a murit , nu pentru ca dorea sa ramana ortodox, ci pentru ca  a semnat tratatul cu habsburgii din 1689  prin care recunostea  o dominatie austriaca formala asupara tarii romanesti.  S-a rasucit in pb asta si atunci generalul Donat Heissler  a ocupat mai multe orase din T romaneasca. Brancoveanu cu sprijinul tatarilor infrange pe Heisseler la Zarnesti.
Cert este ca Franta a incercat sa il discrediteze trimitand misiuni diplomatice la Poarta ( Pentru a limita influienta austriaca in spatiul roamnesc) in persoanele   lui Chateneuf, si Ferriol. Franta dorea sa ill impuna ca domn al T romanesti pe Emeric Thokoly nobil maghiar aliat  al regelui soare pentru a face din T romaneasca un bastion impotriva habsburgilor. IUar politica pungilor cu galbeni il vor pastara pe tron  cateva decenii

Edited by xannt_x, 01 December 2005 - 16:12.

xannt_x, on Dec 1 2005, 16:08, said:

duplicitatea fata de suzeran si desele schimbari de "tabara" sunt caracteristice acelor vremuri.

vezi, uite cum se spune despre Brancoveanu ca a murit pentru crestinatate, asa se spune si despre altii. un exemplu:



Imre Thököly
born Sept. 25, 1657, Késmárk, Slovakia
died Sept. 13, 1705, Izmit, Ottoman Empire [now in Turkey]


Great Hungarian patriot, a leader of the Hungarian Protestants in their struggle against Austrian Habsburg rule.

The scion of a rich Protestant family, Thököly moved to Transylvania after his father was executed for having had a role in the Hungarian magnates' conspiracy against the Habsburg emperor Leopold…etc
--------------------
Encouraged by promises of help from Louis XIV of France, the anti-Habsburg rebels now rose "pro libertate et justilia", and chose the youthful Thököly as their leader. The war began in 1678. Eastern Slovakia and the central Slovak mining towns were soon in Thököly's possession. In 1681, reinforced by 10,000 Transylvanians and a Turkish army under the pasha of Oradea (in Hungarian: Nagyvárad, now in Romania), he compelled the emperor to grant an armistice. In June 1682 he married the countess Jelena Zrinski (in Hungarian: Zrínyi Ilona), the widow of Prince Francis I Rákóczi. Thököly's distrust of the emperor now induced him to turn for help to sultan Mehmed IV, who recognized him as King of "Upper Hungary" (Turkish: Orta Madjar; i.e. eastern Slovakia and parts of northeastern present-day Hungary) on condition that he paid an annual tribute of 40,000 tallers. In the course of the same year Thököly captured fortress after fortress from the emperor and extended his dominions to the Váh river. At the two Diets held by him, at Kočice (Hungarian: Kassa) and Tállya, in 1683, the estates, though not uninfluenced by his personal charm, showed some want of confidence in him, fearing lest he might sacrifice the national independence to the Turkish alliance. They refused therefore to grant him either subsidies or a levy en masse, and he had to take what he wanted by force.

Thököly materially assisted the Turks in the Vienna campaign of 1683, and shared the fate of the gigantic Turkish army. The Turkish grand vizier nevertheless laid the blame of the Turkish defeat in Vienna on Thököly, who thereupon hastened to Edirne to defend himself before the Turkish sultan. Shortly afterwards, perceiving that the Turkish cause was now lost, he sought the mediation of the Polish king John III Sobieski to reconcile him with the emperor, offering to lay down his arms if the emperor would confirm the religious rights of the Protestants in Hungary and grant him, Thököly, Upper Hungary (more exactly: 13 north-eastern counties of Royal Hungary) with the title of prince. Leopold refused these terms and demanded an unconditional surrender. Thököly then renewed the war. But the campaign of 1685 was a series of disasters, and when he sought help from the Turks at Oradea they seized and sent him in chains to Edirne (possibly because of his previous negotiations with Leopold), whereupon most of his followers made their peace with the emperor.

In 1686 Thököly was released from his dungeon and sent with a small army into Transylvania, but both this expedition and a similar one in 1688 ended in failure. The Turks then again grew suspicious of him and imprisoned him a second time. In 1690, however, the Turks dispatched him into Transylvania a third time with 16,000 men, and in September he routed the united forces of General Heister and Count Mihály Teleki at Zernyest. After this great victory Thököly was elected prince of Transylvania by the Keresztenymez Diet, but could only maintain his position against the imperial armies with the utmost difficulty. In 1691 he quitted Transylvania altogether. He led the Turkish cavalry at the Battle of Slankamen, and in fact served valiantly but vainly against Austria during the remainder of the war, especially distinguishing himself at Zenta (1697).

He was excluded by name from the amnesty promised to the Hungarian rebels by the Treaty of Karlowitz (Jan. 26, 1699). After one more unsuccessful attempt, in 1700, to recover his principality, he settled down at Galata (near Constantinople) with his wife. From sultan Mustafa II he received large estates and the title of count of Widdin.

He died in 1705 in Nicomedia.
--------------
dupa cum se vede, numai crestinatatea nu aparau astia.... asta e o propaganda din zilele noastre si se practica de catre toti "istoricii". Feudalii acelor timpuri, in cea mai mare parte, aparau propriul interes.

Eugen von Savoia, on Dec 1 2005, 11:54, said: