Distrugerea increderii in fortele proprii ale copilului

adadoi, on 26th October 2011, 14:58, said:

aia e calea de mijloc, pe care ai scris-o tu putin mai sus. am si scris ca e chiar buna

Edited by red-rose, 26 October 2011 - 14:16.

mă, ce-am scris io mai sus nu înseamnă deloc că-i iau apărarea în fața altora, ca să-l cert acasă, și nici că-l las să facă ce crede el că poate.
Întotdeauna am fost de acord cu vorba "un șut în fund, un pas înainte"

adadoi, on 26th October 2011, 15:16, said:

suturile-n fund sa le ia de la altii, nu de la proprii parinti

red-rose, on 26th October 2011, 15:17, said:

de ce?
din ce știu eu, părinții dau mai cu milă

E singura interventie de pe topic ca sa nu incurc.

Cred ca ce vrea red-rose sa spuna e nu ca nu trebuie educat copilul ci ca este util sa o faci fara a-l leza. Si cand se refera la lezare se refera la abuz emotional, exemplele date de ea se incadreaza acolo.

Nu-i de dorit sa ai in casa un copil si mai incolo un adult care se centreaza doar asupra lui insusi, un egocentric, dar nici un copil caruia ii este frica sa aprinda aragazul fiindca i-ai repetat zilnic si cu orice ocazie (si stim ocazii sunt nenumarate) ca e prost, e incapabil, nu poate etc.

Prima reflectare, si dupa foarte multi autori din domeniu, cea mai importanta a personalitatii noastre o dau parintii nostri. Ei sunt oglinda in care ne privim, daca reflectarea e una de neincredere, de subminare a individualitatii nu vom putea sa ne privim la randul nostru altfel si nici lumea in care traim, handicap pe care-l consider cel mai devastator pentru ca repercurisunile sunt majore, personale, profesionale, sociale.

Edited by roua, 26 October 2011 - 14:45.

roua, on 26th October 2011, 15:26, said:

noah multam c-ai facut un rezumat. si nu, nu incurci pe nimeni  

red-rose, on 26th October 2011, 15:33, said:

nu era rezumat, era traducerea ideilor
Din ce-ai scris tu, rezulta că dacă purdi sparge un geam, vecinu' face scandal, mama tre' să zică "ești tu prost, nu vezi că-i copil" și abia acasă să-l pună pe purdi la regim fără dulciuri.

cu acordul autorului, am sa postez urmatoarea poveste:

"Viata este un dar.Este unul dintre cele mai vechi clisee,care pe mine ma irita pur si simplu.Eu consider ca viata mea este un chin si mi-ar fi placut sa am posibilitatea de a alege atat la venirea pe lume ,cat si la parasirea ei.De ce e viata mea un chin?Pentru ca am loc de munca,familie si sunt sanatos tun(cu exceptia capului).Am o povara pe suflet pe care o port din copilarie si rabdarea mea s-a mistuit.Ma urasc cel mai mult pe lumea asta.De vreo douazeci de ani ma rog sa-mi fie luata viata,dar se pare ca nu am indurat destul.Asta e ultima mea speranta:ca o sa mor cat mai repede.Suna ciudat,nu-i asa?Asa sunt eu:ciudat si prost,bautor si fumator inrait.Cum am ajuns asa?Asa a vrut soarta.

    [/indent]M-am nascut intr-o familie obisnuita,care din punct de vedere teoretic ar fi trebuit sa ma iubeasca.De fapt am inteles acum la "batranete" din comportamentul lor,studiat pe o perioada mare de timp, ca ei chiar m-au iubit si ma iubesc si acum dar nu au stiut sa mi-o arate.De ce spun asta?Pentru ca de fiecare data cand greseam ceva sau faceam vreo prostioara imi aplicau corectii fizice.Lucrul asta mi-a afectat psihicul irecuperabil, in cardasie cu o soarta nefavorabila.Dar sa revin la firul povestii.Pana pe la cinci ani am fost un copil normal :vorbaret si impulsiv.Primul moment penibil din viata mea a fost acela in care in cadrul unui spectacol avand de recitat niste versuri,pe fondul emotiilor,m-am inrosit ca racul.Cum am devenit emotiv?Fiind oprit de catre parinti din orice activitate mai indrazneata,frica de a fi batut daca nu fac ceva bine,repetarea obsesiva a expresiei:"nu esti bun de nimic".Aviz tuturor parintilor:feriti-va sa-i repetati copilului vostru expresii de acest gen,sau sa-i scoateti in evidenta defectele pe care le are,ori sa-i dati exemple pe alti copii care fac anumite lucruri mai bine decat ai vostri.

    Dupa acel moment oameni" binevoitori" au avut grija sa-mi aminteasca destul de des despre faptul ca m-am inrosit.Mi s-a intiparit in memorie si a ramas ca o fobie permanenta fata de vorbitul in public...[indent=1]
[...]"

ca dovada ca, parintii pentru asta sunt in viata noastra: sa ne sustina, sa ne ridice moralul.

Mai sunt si  parintii care considera ca daca suplinesc partea emotionala a copilului cu niste bani, gata...ei si-au facut datoria.

Edited by red-rose, 31 October 2011 - 19:23.

aeon, on 26th October 2011, 11:05, said:

Mai pe sleau: numai al meu are OO si-i cel mai tare din parcare.

O astfel de atitudine vezi in special la tigani si taranii de oras. Boracul lui iti poate sparge chiar si capul ... e copil, ba!... dar sa dea dracul ca alt copil sa deranjeje cortul tiganului.
Sa vezi urlete pe prost.

Rodul unei astfel de educatii il vezi si la scheletii umblatori plini de fitze sau la fufele de 100 kile ce nu-si mai incap in piele de sic ce se cred sunt.

red-rose, on 26th October 2011, 10:59, said:

Io am avut parinti normali, prin urmare, sunt o exceptie la cele de mai sus.

red-rose, on 26th October 2011, 10:59, said:

Sunt de acord ca nu trebuie sa-l umilesti de fata cu prietenii , dar asta nu inseamna ca daca a gresit ii dai dreptate.
Daca au facut o nazbatie, poti sa le faci morala la toti ,acuzind fapta, nu pe cineva anume.
Spargi gasca, chemi pruncul acasa daca-i nasol, si-i faci morala sau il pedepsesti acasa, nu de fata cu altii.

Mai mult decit atit, intai e bine sa auzi si alte variante, ca sa poti distinge cam ce s-a intimplat si citi au fost implicati, ca nu-i intotdeauna cum pare.
De asta e bine sa-i mustruluiesti putin in grup, ca fiecare incepe sa comenteze, sa se disculpe, si macar afli cum sta treaba.

Cu pretentiile, e de discutat. Nu intotdeauna motivul pt care parintele preseaza si vrea performanta e ca sa faca copilul ce n-a facut el.
Sunt si din astia, cum sunt si parinti care au facut si tot preseaza ,tocmai pt ca si odrasla sa fie in primul rind, sa nu-i faca de ris.
Sunt si cei care au copii silitori si tot preseaza pt ca sa-i motiveze , zic ei, sa nu se lase pe tinjeala.
Genul celor pt care orice ai face niciodata nu esti suficient de bun, se poate si mai mult.

Ca efect poti sa te dezumfli si sa nu mai faci nimic, pt ca nu esti apreciat, sau te poate ambitiona si mai tare ca sa le dovedesti ca n-au dreptate.
Astea sunt metode nepotrivite de a-i stimula, sa zicem, chiar cu efect contrar.

Insa sunt si parinti care nu pot fi realisti cu aptitudinile sau posibilitatile copilului , si-l indruma prost.
Asta mi se pare cel mai distructiv pt copil, sa fie prost orientat si fortat si aleaga ce le place lor.

red-rose, on 26th October 2011, 11:08, said:

da, dar e copil ,poate gresi.
nu ai voie sa-i dai dreptate daca e gresit.

isi ia nasul la purtare ca orice face, mama tine cu el.

Edited by yasmi, 01 November 2011 - 08:27.

yasmi, on 1st November 2011, 08:20, said:

eu numai la asta m-am referit

yasmi, on 1st November 2011, 08:20, said:

si noi, ca adulti gresim. nici n-am zis ca tre sa-i dai dreptate. prefer un copil ce-si ia nasul la purtare stiind ca ma-sa-i mereu acolo cand are nevoie

acuma si daca copilul e bun si dai in el tot timpul ca sa -l motivezi, s-ar putea sa se sature.
trebuie sa existe un echilibru .
si incurajarea poate fi constructiva, nu moralizatoare, si mai trebuie recunoscute si meritele, nu doar presat sa obtina si mai mult.

yasmi, on 4th November 2011, 13:12, said:

un exemplu simplu: cand luam cate-un 10 la scoala, eram deja motivata sa-l iau si pe-al doilea si pe-al treilea. aveam insa si un profesor, care desi ii stiai lectia de 10, el iti trantea un 9 (in cel mai fericit caz). in momentul ala, in gandul meu deja lua nastere ura. il uram cu pasiune si nu mai invatam deloc la materia aia (desi eram constienta ca tot mie-mi fac rau), dar pur si simplu nu-l mai puteam inghiti sub nici o forma

red-rose, on 4th November 2011, 13:10, said:

io zic ca se poate si fara

adica daca a facut o nazbatiie , in primul rind le spui ce n-au facut bine, nu te axezi pe cine e de vina.
asa nu lezezi pe nimeni, dar nici nu le dai dreptate.

iar in casa, morala de rigoare.

si adultii gresesc, da, si e bine sa o recunoastem chiar si  in fata copiilor, fara rezerve.
fac ochii mari daca vad ca le spunem c-am gresit, dar capata mai multa incredere in tine si incredere sa-ti spuna si cind gresesc mai ales.

red-rose, on 4th November 2011, 23:41, said:

stiu senzatia asta.

io am intrat prima la treapta a doua , am fost tare mindra de mine, asteptam felicitari in fata frontului de la ai mei.
in schimb mi s-a spus ca puteam si mai bine, adica cu o nota mai mare (eventual cu 10 curat) si a mai fost o tipa cu aceeasi medie, deci nu-s singura.

in concluzie "nu esti asa buna precum te crezi, mai poti munci".
asta a fost stilul lor de motivare.

nu i-am urit, insa m-au dezamagit si din acel moment nu m-a mai interesat parerea lor in ce priveste scoala.
i-am considerat pe dinafara problemei.

păi da, înghițiți nedreptățile și încurajați-vă copii să facă la fel.

ce mama naibii, mă, pe mine m-a învățat tata să nu-mi țin gura dacă nu-s tratată corect, indiferent cine e ăla care aplică tratamentul!

nu stiu la ce te referi

eu una ii incurajez sa-si spuna parerea si exact asta fac.
dar daca au spart un geam jucind fotbal afara, n-o sa-l felicit, ca-i copilul meu si tre sa fie de vina doar cel al vecinului.

de vina-s toti ca au ales sa se joace intr-un loc nepotrivit si-i valabil pt toata gasca.

in rest, mi se pare ca un copil trebuie si sustinut , trebuie apostrofat cind greseste si trebuie sa i se recunoasca meritele atunci cind obtine ceva .
si toate astea sa fie foarte clar delimitate , nu o facem dupa cum bate vintul si dupa dispozitia proprie.

ca parinte trebuie sa fii consecvent ca sa aiba efect actiunile tale, altfel doar il derutezi.

Edited by yasmi, 07 November 2011 - 08:39.

mă refer la "meritam 10 dar mi-a dat nouă", "am luat treapta prima da' tot au cometat" urmate de "nu zic nimic, doar îl urăsc pe ăla" și de "m-au dezamăgit, dar tac". Nu faci decât să aduni frustrări, și frustrările astea duc la "lasă că lu' fiu-meu o să-i dau întotdeauna dreptate" sau "n-o să-i spun copilului că poate mai mult pentru că o să fie dezamăgit". De ce n-ai putea să-l feliciți și în același timp să-i spui că șii că poate mai mult, nu înțeleg.