Credinta Ortodoxa

Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?

Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „redu­cere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul. Dar, atâta timp cât trăim în temporal şi între luminile astea exterioare, nu dispreţuim vreo realitate şi, dacă trăim esenţial în Dumnezeu, dacă trăim corect, dacă trăim ca-n Biserica Ortodoxă dreapta slăvire a lui Dumnezeu, nu putem să-l dispreţuim pe om, nici să-l negli­jăm, fiindcă omul, aproapele, este pentru noi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare om este mai im­portant decât tot universul, pe de o parte. Pe de altă parte, înţelegând ce este omul în sinea lui, trebuie să trăim în duh şi în adevăr.
PS Serafim: Eu aş adăuga aici, ceea ce spune Sfântul Pavel, că cel ce-şi neglijează familia, de exemplu, pe motiv de evlavie, acela a căzut din credinţă şi este mai rău decât un păgân”. Adică, faptul de a trăi duhovniceşte, nu înseam­nă că te rupi de viaţă şi nu te mai ocupi de familie, de copii, ci înseamnă că încerci să le transfigurezi, să le pă­trunzi pe toate de credinţă. Bineînţeles că nu este uşor. Este foarte greu, dar toate sunt uşoare şi posibile prin darurile lui Dumnezeu. Deci, creştinul este un om echilibrat, realist. Nu trebuie să ne îmbolnăvim trupul trăind într-o asceză extremistă, ci să facem toate cu măsură, cu dreaptă socoteală. Toate trebuie privite prin prisma unei Ortodoxii care înseamnă stare de mijloc, cale împărătească, care nu respinge nimic, ci integrează totul.
Părintele Rafail Noica

Știți însă ce se întâmplă cu oamenii care încep să vină constant la biserică? Biserica este copacul în care se suie, după cum Zaheu a făcut, cei ce aleg să urmeze calea Ortodoxiei.
Știți că într-un mod firesc, natural, oamenii care intră pe calea aceasta sunt din ce în ce mai răi? De ce? Pentru că trăiesc un fenomen similar, dacă vreți, cu cel pe care îl trăiește omul care acuză mici dureri: se duce la doctor și după câteva investigații mai amănunțite, află că, de fapt, este grav bolnav. Aceasta se întâmplă cu fiecare dintre noi, după ce începem să ne asumăm viețuirea în Biserică: începem să privim în noi din ce în ce mai mult și mai adânc, să ne „investigăm” mai amănunțit și să găsim ceva ce nu am încercat niciodată să observăm…o RĂUTATE nesfârșită. Cu cât se apropie omul mai mult de Biserică și cu cât își dorește mai mult să se apropie de Dumnezeu își dă seama că este foarte rău și când se vede pe sine în atâta urâciune, se naște în el o durere…o sfântă durere/sfântă deznădejde, după cum o numesc Părinții Bisericii. Simți că această răutate crește în tine cu fiecare zi în care te rogi, în care vrei să te apropii din ce în ce mai mult de Dumnezeu și începi să vezi în întunericul tău sufletesc lucruri despre care nici nu știai că există.
Este un proces firesc și adesea aud oameni care după ani de zile de venit la biserică, mărturisesc: „Părinte, nu știu ce e cu mine, dar parcă încep să fiu mai rău decât la început!”. Nu pentru că se schimbă ceva în rău în purtarea lui față de ceilalți oameni, ci pentru că el devine un „medic” din ce în ce mai performant, mai profesionist, un „chirurg” din ce în ce mai iscusit, care începe să „opereze” în cele mai adânci pivnițe întunecate ale existenței sale, pe care altfel nu ar fi îndrăznit să le deschidă.
Pentru un creștin, să-și descopere sinele înseamnă să-și vadă bolile sufletești și odată ce a pășit în biserică, prin spovedanie și împărtășanie, să înceapă vindecarea, tămăduirea. E o lucrare grea, dureroasă, pare că Domnul a îngăduit pentru fiecare o luptă de netrecut, dar să știți că această luptă are un sens adânc de curățire sufletească, de trezire și luminare interioară spre aflarea lui Dumnezeu.
Părintele Visarion Alexa

Dacă aici, la biserică, bifezi tot, iar acasa esti viperă ce-ai făcut? Atâta înțeleg oamenii cât pot să-L vadă pe Iisus în noi, în bunătatea noastră cea bună, cea adevărată. În dragostea adevărată care te înflorește, te îndulcește, te arde. Care te face să îți pese. În răbdarea noastră. Să te facă frumos ca și El. Lumea nu se convinge decât dacă vede că Hristos este VIU în noi. Ce au văzut ucenicii când L-au recunoscut după înviere? Rănile adânci. Atunci li s-au deschis ochii…
Și am început să mă scanez pe mine într-un alt fel decât până acum și vă rog să o faceți și voi. Zice Sfântul Pavel ca „nimeni să nu mă mai necăjească că port rănile Domnului în trupul meu…” Unde? În coastă, pe palme? Nu, nu în sensul ăsta. Sfântul Pavel chiar a mâncat bătaie de nu se poate povesti! Acestea sunt semnele că-i aparțin de-adevăratelea lui Iisus. Sunt certificatul de autenticitate. Iisus a suferit și ne-a lăsat o pildă: să călcăm pe urmele lui. Așa, cei care sunt ai lui, au și ei rănile Domnului pe făptura lor. Din acestea oamenii îl vor recunoaște pe El în noi. Suferința, jertfa conving lumea necredicioasă, din moment ce acel om e dispus să plătească un preț atât de scump. Fiindcă omul nu vrea să sufere, să îl doară, el vrea doar să meargă din comfort în comfort.
Și atunci se pune întrebarea: Ce răni ai tu din cauza faptului ca îl iubești pe Dumnezeu? Poți sfida o lume întreagă pentru iubirea Lui, când toate te strivesc? Ce răni ai în făptura ta? Dacă doar ai spart un ou roșu, ai mai mâncat ceva bun, doar cu atât nu poți avea nicio legatura cu Iisus.
Oamenii nu cred în ceea ce spui până nu văd în tine că ești copil al lui Hristos. Biserica se deschide spre lume prin tine.
Părintele Cristian

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.
Sfântul Ioan Gură de Aur

1 din 3
Aş vrea să zic un cuvânt despre tăierea voii. Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai! Ce este patima? Aşa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.
Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după, când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte. Că asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este adevărul, simţi că te-ai împlinit.
Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii noastre. La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.
Părintele Rafail Noica

2 din 3
Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această noţiune de prim cuvânt, ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu, asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt. Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne…”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial, nu intra în amănunte și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu. Aşa cum la telefon nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt şi să ştii că Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect, ci este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.
Părintele Rafail Noica

3 din 3
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism”, fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu. Şi nu duhovnicul tău îl va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului: „Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.
Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului! Dar leproşii se arătau preotului dacă se însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.
Şi asta este ceva din taina ascultării. Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină, ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele patimilor care vuiesc.
Părintele Rafail Noica

Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mer­gem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara noastră şi „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viaţa noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi, mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul pe­trecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv.
Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastro­fal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenţie, disciplinează mintea şi, în cele din urmă, ne face să câştigăm timp.
„Nefericirea oamenilor provine din­tr-un singur lucru: că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.” (Blaise Pascal)
Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte ‒ aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi efervescente şi foarte pline. Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa Sa.
Sfinţii Părinți spun adesea că rugăciunea născută din linişte trebuie să fie simplă şi sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănătoare aceleia a unei legături dintre tată şi fiu:
„Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului L-a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş).
Credinţa ca de copil trebuie însoţită de un sentiment de adâncă smerenie:
„Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme, şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe).
Ilarion Alfeyev

Facă-se voia Domnului! Să se împlinească şi cu dumneavoastră voinţa Lui cea bună! Aveţi credinţa şi întipăriţi-vă adânc în inimă că nu există nimic fără Dumnezeu, până în cele mai mici amănunte. Toate sunt la El rânduite. Datoria noastră este să le îndreptăm pe toate spre mântuirea sufletului şi să reţinem din toate foloase sufleteşti, în aceasta stă toată înţelepciunea noastră. Dar cum să ne chivernisim pe noi, încă nimeni nu a descoperit cu de la sine putere. Totul este ca un păienjeniş. Sărmanul om împleteşte şi iar împleteşte, dar suflă vântul şi le spulberă pe toate. Dar când ţese Domnul, totul e trainic! Este subţire, dar tare, ca o frânghie.
Fericit sufletul care se odihneşte în mâinile lui Dumnezeu! Ca un prunc la sânul mamei, la fel se odihneşte sufletul sub acoperământul Domnului. Să înţelegi aceasta, ba mai mult, să o simţi, este lucru anevoios. Dumnezeu să vă ajute! Cel ce cade cu durere la Dumnezeu nu este uitat.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Cu Dumnezeu, omului nu-i este totdeauna uşor. Tot aşa, a trăi cu sfinţii nu este totdeauna uşor. Mulţi gândesc naiv că viaţa cu sfinţii este plăcută şi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească vreun sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde şi cu puteri noi, ei trag concluzia că a petrece cu sfinţii întotdeauna înaripează astfel sufletul. Este o înşelare.
Niciun sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăieşte în noi. El poate a împreună-lucra cu rugăciunea, a ajuta prin cuvânt şi povaţă, a îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate a slobozi de trudă şi de nevoinţă. Iar când sfântul ne cheamă şi ne atrage spre a trăi după porunci, el poate apărea ca “aspru”.
Iată că unii au şi spus-o şi până astăzi spun despre Însuşi Hristos că: “Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l auză?” (Io. 6:60). Aşa şi cuvântul sfinţilor, când cer de la noi paza poruncilor în curăţie, devine peste puteri şi “aspru”.
Cuviosul Siluan Athonitul

Scrisoare către PF DANIEL Patriarhul Romaniei 27.05.2019

- Cum putem închega în inima noastră o astfel de legătură, după cum spuneţi, cu Domnul, sau o petrecere necurmată împreună cu El prin rugăciune?

La această întrebare Biserica răspunde cu învăţătura sa despre rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea în inimă. Greşeala toată a noastră a tuturor e că noi nu ne folosim de rugăciune ca de o putere duhovnicească de totdeauna, care îndrumează viaţa noastră duhovnicească. Eu spun acest lucru nu numai despre rugăciunea lui Iisus, ci şi despre oricare rugăciune a noastră. Noi privim rugăciunea numai ca un bir oarecare datorat lui Dumnezeu. Am plătit acest bir, am citit sau am ascultat rugăciunile rânduite, înseamnă că am îndeplinit totul ce se cere de la mine. Acum pot trăi şi lucra, cum îmi place. Va veni postul, mă voi pocăi, şi o iau iarăşi de la capăt. Noi nu privim rugăciunea ca pe o însoţitoare (tovarăşă) şi o sprijinitoare a bunului mers al vieţii noastre creştine, celei dinlăuntru şi celei dinafară; nu o privim astfel, desigur, pentru că n-avem nici o grijă de a neorândui viaţa noastră creştinească. Iar ca viaţa noastră să fie orânduită creştineşte, apoi se cere ca mai întâi de toate inima noastră să fie orânduită creştineşte, căci din ea ţâşnesc toate izvoarele vieţii noastre celei duhovniceşti.
Tocmai ca să ajungi la această dreaptă aşezare sau orânduire a inimii, ne ajută rugăciunea lui Iisus, care prinzând rădăcini în inimă începe să cârmuiască de acolo întreaga noastră viaţă. Aici anume se şi descoperă al treilea fel de rugăciune, ca o lucrare lăuntrică derugăciune necurmată, care are ca scop, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întipărească în inima noastră pomenirea de necurmată rugăciune a Domnului Iisus Hristos, cu ajutorul căruia se înving toate mişcările necurate ale inimii şi se statorniceşte, în inimă, o viaţă duhovnicească creştină adevărată. Această însemnătate a rugăciunii lui Iisus nu este ceva nou - ea totdeauna a fost cunoscută în Biserica Ortodoxă.
Sbornicul

1 din 2
După Răstignire ce a urmat? Învierea. Prin urmare și pentru cel care își va răstigni patimile sale și le va omorî cu omorârea lui Hristos, va urma învierea sufletului său. Știți ce înseamnă înviere? Dacă Hristos va picura în inimă o picătură cât de mică din bucuria învierii, dacă Dumnezeu va da omului să o guste, atunci simte cu adevărat în inima lui Raiul în toată puterea cuvântului. Precum a spus Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”. Și când voi simți aceasta? Când voi învia? Când voi ridica crucea. Când voi pătimi și eu ceea ce a pătimit El, atunci și eu voi cunoaște Învierea Sa. „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat”. Ce spunem, că am văzut Învierea? Dar cum am văzut Învierea? Învierea o poate cunoaște cineva numai în inima sa, când Îl va simți cu adevărat pe Hristos înviat și Împărăția Sa înlăuntrul său. Atunci omul devine cu totul străin față de lume. Cele ale lumii nu-l mai atrag. Pășește pe pământ, dar mintea și inima lui sunt în Cer.
Vedem pe pustnici, care au trecut prin atâtea rele pătimiri, posturi, privegheri, boli, fără să aibă medicamente și medici. Și toată această osteneală a nevoinței, toată această durere, cum au înfruntat-o? Cugetau la Răstignire și prin contemplație se mutau la Cer și spuneau: „Acestea de aici sunt nimic față de cele cerești”. Mulți sfinți Mucenici, mulți ostași ai lui Hristos simțeau multă dragoste dumnezeiască și înfruntau pe tirani, iar apoi se învredniceau de cununa mucenicească. Și Sfinții 40 de Mucenici ce spuneau? „Rece este gheața, dar dulce este Raiul!”.
fragment din cartea “Arta mântuirii”

2 din 2
Chinurile acestei vieți sunt trecătoare, însă bucuria și desfătarea veșnice. Toți avem ispite, toți avem necazuri, supărări, când una, când alta. Nu există cap fără durere și inimă fără supărare. Însă atunci când le răbdăm pe toate acestea pentru dragostea lui Hristos cu răbdare și smerenie, ne învrednicim de Împărăția lui Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele și necazurile, ca să avem cuvânt de îndreptățire și să cerem odihnă în Cer. Vom avea nevoie de această cugetare și acum, dar mai târziu și mai mult. De ce? Fiindcă ne așteaptă multe rele, zile grele și anevoioase. Și atunci va triumfa Hristos Cel Răstignit în cel care Îl va îmbrățișa, care va îmbrățișa Patima Lui cu credință și dragoste. Cum este cu putință ca unul care cugetă la Patima și dragostea lui Hristos să nu-L mărturisească și să nu se jertfească pentru El? Cine se va lepăda de El? Se va lepăda de El cel care va lepăda această cugetare.
După cum spune Apocalipsa și profețiile Sfinților, îl așteptăm pe antihrist. Și e bine să vină. Fiindcă va veni să pună la încercare pe oameni să vadă cât de mult cred în Hristos. Lupta se va da cu privire la credința în Dumnezeirea lui Hristos.
Să ne îngrijim, așadar, să cugetăm la Răstignirea lui Hristos, să trăim înlăuntrul nostru, ca să putem încet-încet să ne izbăvim de mușcăturile păcatului. Și astfel, după ce ne vom vindeca cu Sângele lui Hristos, să ne pregătim, ca să dăm lupta finală, ce ne va duce în Împărăția Sa. Amin.
fragment din cartea “Arta mântuirii”

Silika, on 16 mai 2019 - 07:10, said:

Credinta lui Petru, aceasta este!

Ce a facut Petru? El nu credea in Hristos, dar vine Hristos la Petru, dupa o zi in care acesta fusese la pescuit si nu prinsese nimic, si ii zice: iesi din nou in larg si arunca mreaja. Si prinde Hristos atat de multi pesti, ca nu ii putea urca pe toti in corabioara lui. Si Petru a crezut! Fara propovaduire inteleapta, fara argumentatie logica si stiintifica, fara macar sa ceara sa creada sau sa fie invatat ceva.
Deci, un preot da cu agheasma in ochi, apoi in oamenii aceia se intampla ceva. Daca nu se intampla nimic, sigur nu vor mai veni la un astfel de ritual. Dar, daca se intampla, ca inteleg sau nu despre ce este vorba, vor veni din nou si... vor crede. In Hristos!

Preotul Matei Vulcănescu a iniţiat o petiţie împotriva venirii Papei Francisc în România: ”Papa este eretic şi nu se cuvine ca credincioşii ortodocşi şi ereticii papistaşi să se adune în lăcaşuri de cult împreună,”

Se creează confuzie şi mulţi dintre Ortodocşi vor crede că Biserica Ortodoxă şi papistaşii ar fi o Biserică, în timp ce Biserica Adevărată este Una, şi anume cea Ortodoxă.
Papa este eretic prin acceptarea ereziei Filioque. Aceasta erezie este condamnată de sfinţi şi Sinoade Ecumenice şi Locale. De pildă: Sinodul II Ecumenic (unde se specifică clar că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, Simbolul Credinţei “Cred şi întru Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede” ), Sinodul din vremea Sfântului Patriarh Fotie, numit şi Sinodul al VIII-lea Ecumenic, Sinodul Antiunionist din vremea Sfântului Marcu Eugenicul, Sinoadele Isihaste din vremea Sfântului Grigorie Palama, împreună numite şi Sinodul al IX-lea Ecumenic, după cum confirmă părintele Ioan Romanides, părintele Gheorghe Metalinos, părintele Teodor Zisis, profesorul de dogmatică Dimitrie Telenghidis, mitropoliţii Heroteos Vlahos, Serafim de Pireu, Atanasie de Limasol, Meletie de Katanga, Augustin Kandiotis şi alţi mari teologi ortodocşi contemporani.

Nu se cuvine ca Ortodocşii şi ereticii papistaşi să se adune în lăcaşuri de cult împreună, conform tuturor canoanelor Bisericii Ortodoxe.

Papa ar veni in Romania ca şef al ereziei romano-catolice şi ar putea fi primit de către Patriarhia Română ca episcop canonic al Romei cu Succesiune Apostolică, ceea ce este blasfemie, pentru că papistaşii, de vreme ce au intrat în erezie, au pierdut şi Succesiunea Apostolică, şi Episcopia Romei. (conform Canonului I al Sfântului Vasile cel Mare)
Suntem de acord ca Papa să vină ca simplu vizitator sau ca şef de stat, dar să nu fie primit la Sfintele Slujbe în Bisericile Ortodoxe şi nici vreun Ierarh al Bisericii Ortodoxe să participe la Mesa papistaşă.

Parintele Dumitru Stăniloae afirma în Dogmatica sa faptul că papistaşii se închină la un alt “dumnezeu” decât creştinii ortodocşi, şi anume un “dumnezeu” în sens budist, “dumnezeul” nirvanic impersonal (Teologia Dogmatica Ortodoxă, voumul I, pag 329: “Iubirea deplină dintre Tatăl şi Fiul, ca identică cu Duhul Sfânt, de care face atâta caz teologia romano-catolică, nu e decât scufundarea celor două Persoane în Fiinţa Impersonală, în sensul plotinian sau nirvanic”).
Prin erezia Filioque, catolicii transformă pe Duhul Sfânt din Persoana dumnezeiască necreată în creatură, devenind pnevmatomahi, adică luptători împotriva Duhului Sfânt, (cf. Pr.Prof.Ioan Romanides, Dogmatica Patristică Ortodoxă, pag.35).

Îi numim papistaşi, şi nu romano-catolici, pentru că numai Biserica Ortodoxă, cea UNA, are însuşirea de Catolică (Universală sau Sobornicească sau Ecumenică). Cuvântul papistaş exprimă cel mai bine papocentrismul şi dogma lor despre infaibilitatea papală (papa nu poate greşi) şi titlul de Vicar al lui Hristos (papa fiind pentru ei înlocuitorul lui Hristos pe pământ- Vicarus Christi in Terra) şi “Piatra Credinţei”.

Sfântul Iustin Popovici spune că, în istoria neamului omenesc, exista trei căderi însemnate: Adam, Iuda şi Papa. Papa a dorit să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu omul. Omul “papa” vrea să fie “dumnezeu”, dar fără ajutorul lui Dumnezeu (cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, pag. 112-113).
https://petitieonlin...etitie/66477055

- Este Biserica Mântuitorului Hristos în momentul de faţă, sau a fost vreodată împărţită în mai multe Biserici, unele mai mari, altele mai mici, unele cu har mai puţin, altele cu har mai mult, sau divizată?

Este şi inutil să mai discutăm chestia asta pentru că nu putea să fie împărţită Biserica, Hristos a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", adică: nu e Cale nu e mergere, nu e Adevăr nu-i cunoaştere, şi dacă nu-i Viaţă nu-i vieţuire; şi nu poate să fie alt Adevăr decât numai Hristos, nu poate să fie împărţit acest Adevăr.
S-a dogmatizat în Sinoadele Ecumenice toată învăţătura, s-a stabilit lucrul acesta: Biserica nu poate să fie împărţită; acesta ar putea să fie răspunsul la întrebare: niciodată nu poate să fie împărţită Biserica, dar există erezii.

- Faptul că s-au desprins de-a lungul vremii schisme şi erezii nu înseamnă că Biserica şi-a pierdut unitatea?

Nici vorbă. Unitatea ţine de Adevăr, unitatea nu se referă la un număr de credincioşi ci se referă numaidecât la Adevăr, care nu s-a stricat, rămâne imutabil şi singurul drum mântuitor; nu spun de la mine: "cine va strica una din aceste mici, mic se va chema", s-a dogmatizat tot ce a spus Hristos ca să se poată trăi, să se poată împlini.
Părintele Arsenie Papacioc

Mesajul Patriarhiei Romane cu privire la vizita Papei in Romania:

Quote

Edited by Ayami, 31 May 2019 - 23:05.

Părinte, spuneţi-ne ceva despre nepăsarea cea bună.

Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. In cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri. Ea mai este bună şi pentru acela ce se poate să fie nepăsător în multe, dar într-un anumit lucru să-i fi pricinuit diavolul o sensibilitate exagerata pentru a-l netrebnici. In cazul acesta, pentru o perioadă de timp îl va ajuta nepăsarea cea bună. Insă are nevoie de supraveghere. Trebuie să-şi spună gândurile sale şi să fie supravegheat de duhovnic, căci altfel încet-încet le poate lua pe toate cu grapa şi să ajungă în cealaltă extremă, adică să devină complet nepăsător.
Sfântul Paisie Aghioritul