Credinta Ortodoxa

Mai husand, tu te victimizezi ca la teatru frate, cine te-a bagat sub copitele cailor, te-a sfaramat cineva?
Ia domle o pauza de la studiu si iesi afara, ia o gura de aer curat sa-ti revii, nu te prigoneste nimeni draga, mergi intr-o excursie in Siria daca vrei sa fii prigonit cu adevarat pentru vina de a te declara crestin, vezi acolo prigoana pentru Hristos.
Te joci ca la gradinita, vaaaaai, sunt persecutat pentru ca zic adevarul, ma lovesc caii, sufar!
Pe bune, revino pe Terra.

Edited by Ayami, 13 September 2018 - 07:36.

Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă. Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi, de asemenea. Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.
Fără de Mine nu veţi putea face nimic! Şi din moment ce nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău. Atunci, da, harurile vin din abundenţă.
Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.
Părintele Arsenie Papacioc

Stokkolm, on 12 septembrie 2011 - 21:26, said:

Lol. Isus nu a inventat nici un crestinism. Crestinismul a fost inventat dupa moartea lui Isus.

pai unde ai citit tu ca Iisus Hristos are vreo legatura cu crestinismul?
te-a pacalit vreunul

Quote

Ayami, on 13 septembrie 2018 - 15:15, said:

A da ..cand esti data afara din biserica cea ortodoxa   e chiar minunat..

Tocmai am fost la un preot ..saracu.

Si iau spus sa nu mai tina slujbe  fara autoritatea lor dar  nu s-a last  ,,,

,,,,propovaduieste Cuvantul, staruie asupra lui la timp si nelatimp,  (2Tim.4:2)

Vai de ea ortodoxie ..

Edited by husand, 17 September 2018 - 17:57.

Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună. Toate cele neplăcute care rămân în sufletul vostru și provoacă stres pot să devină un pretext pentru adorarea lui Dumnezeu și să înceteze de a vă istovi. Aveți încredere în Dumnezeu. Nu spune apostolul Pavel: Întru toate suntem necăjiți, dar nu striviți?
Pe toate să le abordați cu dragoste, bunătate, blândețe, răbdare și smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă de voi și, asemenea valurilor, să se întoarcă în larg. Voi să fiți calmi. Dar veți zice: Ei, este posibil acest lucru? Da, cu harul lui Dumnezeu, este întotdeauna posibil. Dacă le privim doar omenește, nu este posibil.
Chiar dacă ești nedreptățit, să nu contrazici, nici să nu te enervezi, ci să rabzi și să taci, preferând să îi înștiințeze Dumnezeu pe alții despre tine. Căci aceasta este spre folosul tău și nu pentru a deveni avocatul și apărătorul tău propriu.
Hristos vrea să ne unim cu El și așteaptă afară, la poarta sufletului nostru. Doar harul divin ne poate shimba. Noi nu putem face nimic singuri. Harul ni le va da pe toate, dar noi trebuie să încercăm să ne micșorăm egoismul și iubirea de sine, să fim smeriți, să ne dăruim lui Hristos, și toate cele contrare pleacă - trupești și sufletești.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Mărturisesc ucenicii lui apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi incuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute, şi le adăuga aceste cuvânte de îmbărbătare:
De câte ori cazi, scoală; mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi crucea mai departe cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem zice că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului, şi acolo să strigăm tare: Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!
Părintele Ioanichie Bălan

Ce este canonul de pocainta?
1 din 5
E medicamentul. Multă lume vede în canon un fel de act de terorism duhovnicesc. Şi am întâlnit chiar şi preoţi care aplică canoanele aşa, cu ghiotura, fără nici cel mai mic efort de discernământ duhovnicesc. Acum avem şi invenţii măreţe la capitolul acesta: călugări care dau 25 de Sfinte Masluri, că ăla e legat, 15 coţi de pânză pentru femeile care au făcut avort... Dacă se poate cumpăra pânza din magazinul unde părintele are o fină care e pusă şefă, atunci canonul e împlinit cu totul!... Nenorociri de genul acesta. Avem prăvilarii noştri, care inventează canoane şi acolo unde nu sunt.
Ei bine, în astfel de situaţii, astea nu pot fî socotite canoane serioase. Canon serios este, în primul rând, unul al restaurării persoanei, un canon al reactivării lui Hristos din om. De exemplu, mulţi preoţi se laudă: „Vai, eu îi opresc de la împărtăşanie!” Asta nu-i canon, asta este un eşec! Când opreşti oamenii de la împărtăşanie nu înseamnă că i-ai canonit. Eşti în plin eşec pastoral. Omul ăsta este exclus din Biserică. Noi nu folosim termeni foarte duri, noi n-avem, spre exemplu, excomunicarea, dar câtă vreme nu e in comunio, câtă vreme nu e în cuminecare, este ex-cuminecare. Nici nu ştiu ce-i mai rău: sa te excoumunice sau sa te ex-cuminece Biserica. Deci scoaterea din cuminecare înseamnă, de fapt, ruperea de vibraţia vie a Bisericii lui Hristos. Unii chiar o fac cu o duritate deosebită şi se dau rotunzi: „Dom’ne, i-am oprit pe ăia, eu nu las aia, nu iert aia...” Nu tu eşti pus să ierţi! Până la urmă Hristos poate ierta, în afara aerelor tale de neiertător. Poate să-l ierte pe unul şi să-l omoare în faţa ochilor tăi şi tu să-ţi dai seama că ai gafat fundamental!
părintele Constantin Necula

Ce este canonul de pocainta?
2 din 5
Acum câţiva ani, împreună cu părinţii de la facultate, analizam cazul unui preot ajuns în spital duhovnic - a şi fost la televizor - şi care îi dădea unuia, săracul, pe fază finală de cancer, să bată metanii la canon. Te-apucâ răul când îţi dai seama că un astfel de preot nu poate pricepe lucrurile acestea, absolut elementare! Revin la acest exemplu pentru că pe mine m-a speriat foarte tare; eram chiar la începutul preoţiei. Stările acestea de boală îndelungată, sau starea de însărcinare a femeilor, de pildă, sunt stări de har. Adică acolo se suspendă pentru o vreme canoanele şi legea aceasta, stricteţea absolută, pentru că întâlnirea cu moartea te face eliberat de canoanele pe care, până la urmă, le-am concrescut în Biserică, şi te pun direct înaintea lui Dumnezeu. Unui om care a fost muribund, care a fost în comă - eu am trăit astfel de momente -, trebuie să îi administrezi cu totul altfel canoanele. M-am dus la unul care era foarte bolnav, în comă, pe care n-am putut să-l împărtăşesc.
Canoanele chiar îmi spun să nu fac asta neapărat, de aceea i-am atins doar împărtăşania de buze; i-am rostit rugăciunea, l-am uns cu untdelemn sfinţit înainte, în Taina Sfântului Maslu, am plâns la capul lui, iar omul, când şi-a revenit, trecut prin moarte, primul lucru pe care şi l-a amintit a fost: „preotul ăla care a plâns că n-a putut să mă împărtăşească...” Dacă nu plângi cu muribundul, nu poţi împărtăşi muribundul! Dumnezeu îţi dă această carismă, de a scoate din limita morţii pe foarte mulţi, numai în momentul când tu împreunâ-pătimeşti cu ei asupra împreună-pătimirii lui Hristos cu ei. Or, lucrurile acestea nu sunt aşa de uşoare cum par la prima vedere. Revin, nu cred că Hristos este pompierul de serviciu! El este însuşi Focul, adică El poate să mistuiască, să aprindă şi să menţină vie o întreagă lucrare duhovnicească legată de om.
părintele Constantin Necula

Ce este canonul de pocainta?
3 din 5
După îndeplinirea acestui canon de pocăinţă, urmează dezlegarea sau iertarea păcatelor. Părinte, ce simţiţi efectiv când daţi această dezlegare de păcate?
Pot să spun ce simt efectiv când primesc această dezlegare de păcate. Eu cred că nu există bucurie mai profundă în viaţa mea decât atunci când sunt dezlegat de păcatele pe care le-am săvârşit. E bucuria de a mă întâlni cu Hristos curat - nu foarte curat, pentru că niciodată nu reuşesc să arunc toată zgura din furnal -- şi de a şti că în momentul în care eu scot din mine zgura, pot să-i ajut şi pe alţii să scoată zgura. Ispita cea mai mare pe care ţi-o conferă preoţia constă în două lucruri. Primul: atunci când eşti duhovnic, să ai senzaţia că de tine depinde iertarea oamenilor (şi nu este întotdeauna aşa). Şi al doilea: să uiţi să te spovedeşti şi tu duhovnicului tău, pentru a-i putea ajuta pe ceilalţi. Niciodată, niciodată, în nicio situaţie, un preot care nu poartă grijă de viaţa lui duhovnicească nu poate să-i ajute pe ceilalţi să poarte grijă de viaţa lor duhovnicească! E cazul şi unor bătrâni de prin Biserică, care dacă nu se curăţă ei, să nu-şi închipuie că vor deveni izvoare curate. Ferească Dumnezeu! Că apa sălcie şi neagră şi grea întotdeauna pândeşte de departe drumeţii pe calea mântuirii. Fântâna cu ghizdurile aurii nu întotdeauna poartă în sine apa cristalină.
părintele Constantin Necula

Ce este canonul de pocainta?
4 din 5
Mie mi se întâmplă, ca preot (ştiţi, acolo, sub epitrahil, nu aşteaptă omul de la tine răspunsuri de genul: stai să văd ce zice cutare sau cutare alineat din manualul meu de nu ştiu care materie; semeni cu medicul curant, că nici medicul nu-şi permite să ia agenda medicală de fiecare dată în mână să vadă: Boala asta ce el Ce medicament merge?), să constat, mai bine ca oricând, că omul n-are timp să stea ca să speculezi tu metafizică, să-i citezi prea des din Scriptură... Noi prea des cităm şi facem uz incorect de Scriptură, de Sfinţii Părinţi, citând din abundenţă, aşa cum face judecătorul, din nu ştiu care cod de procedură, termeni legali, dar prin aceasta nu neapărat morali... Nu-i chiar aşa! Lucrurile acestea trebuie să le ştii tu foarte bine, ca preot, pentru ca să poţi găsi soluţia şi să poţi introduce soluţia între cei doi parametri: evanghelici şi patristici. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ai o bună cunoaştere a penitentului pe care-l ai în faţa ta şi, în primul rând, a sufletului celui pe care-l ai înaintea ta. Altfel Hristos ar fi lăsat un sistem de robotică penitenţială cu tot felul de alcătuiri intelectualiste, cu harduri de programe din care să emane iertarea.
Ei bine, nu este cazul ca mireanul să-şi asume responsabilităţi pe care le are doar duhovnicul. Eu cunosc cazuri în care s-a indicat cine cu cine se căsătoreşte, cine cu cine nu se căsătoreşte, cine-i bun de preoţie, cine nu-i bun de preoţie... Aere de genul acesta, duhovniceşti, nu sunt îngăduite în Biserică. In Biserică, lucrurile sunt un pic altfel construite. Pentru ca să putem face lucruri bune, ne sfătuim împreună, construim împreună, dar cel care trage concluzia finală este Hristos, printr-unul dintre cei pe care îi trimite în astfel de misiuni. Unghia de la degetul mic al piciorului nu poate fi creier, concomitent! Ea are un loc al ei, piciorul se bazează pe ea, creierul stă în picioare pentru că degetul ăla e construit pentru punctul trupesc de acolo.
părintele Constantin Necula

Ce este canonul de pocainta?
5 din 5
Când începi să schimbi funcţiile în Biserică şi începi să te dai cap, când tu eşti genunchi, riscurile sunt foarte grave! Or, dezarticularea spovedaniei vine din această confuzie de lucruri pe care le avem de împlinit, fiecare în punctul nodal în care Hristos ne-a aşezat. Nu este îngăduit nimănui, în niciun caz, să sfătuiască în lucrurile în care nu s-a crescut să sfătuiască. Nu poţi să dai la 80 de ani soluţii unei familii care are 30 de ani, doar pentru că tu, în experienţa ta particulară, ai trăit aşa! Poţi să exemplifici, să Ie spui, să sfatuieşti, dar în niciun caz nu poţi să impui modelul tău celorlalţi. Fiecare familie se zideşte, se construieşte, concreşte în Hristos, în limita pe care Dumnezeu o îngăduie şi, în general, e bine să funcţionăm aşa, în modele alternative. Poate n-ar fi rău să spunem că nici cei tineri n-ar trebui să dea totdeauna soluţii imediat. Tinereţea este grabnică, vălurită, iute de picior, soluţiile tinerilor sunt un pic şchioape de conştiinţa trăită câteodată, dar mie-mi par uneori mult mai fezabile decât celelalte.
părintele Constantin Necula

Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea.
Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate.
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.
Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă - mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.
Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede - mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos.
Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară:
– Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.
Părintele Porfirie

Să nu alergaţi după o biserică pentru că preotul slujeşte frumos - acesta este un dar lumesc - că are o voce frumoasă, o statură frumoasă, o prestanţă nu ştiu cum… Toate acestea sunt adaosuri, frumuseţi pe care Dumnezeu i le dă. Dar harul e acelaşi la toţi. Ca duhovnic fiecare poate să-şi aleagă pe oricine, poate să caute un duhovnic, dar în ceea ce priveşte slujba, să nu spună: „A, nu mă duc la biserica asta, mă duc la cealaltă, că acolo predica este frumoasă”…
Dincolo de predică există această forţă a Duhului care lucrează în omul care vine în biserica lui Dumnezeu cu credinţă. Aş vrea să găsiţi în fiecare preot ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc.
Părintele Gheorghe Calciu

Este important să te liberezi de un păcat, și cu atât mai mult de o patimă, prin angajarea într-o luptă susținută împotriva lor prin toate mijloacele: rugăciune, post sever, metanii, starea în picioare, sobrietatea în toate și mai ales ascultarea, care este mai mare decât rugăciunea și postul, după cum ne învață Părinții ascetici. Un adagio din tradiția ascetică spune: „Dă-ți sângele, ca să primești Duhul”. Aceasta nu înseamnă mântuire prin propriile forțe, pentru că aceiași Părinți știu că „totul este har”. Însă numai prin asceză ființa umană - trup, suflet și duh - devine sensibilă și se deschide la lucrarea harului.
Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnă ca atunci când nu avem un părinte duhovnicesc experimentat să ne adresăm totuși în orice împrejurare unui preot, chiar dacă nu are o experiență duhovnicească foarte mare: „Toate nenorocile noastre provin din aceea că nu cerem sfatul Bătrânilor (stareților) care au fost așezați să ne călăuzească, iar pe de altă parte, Păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să lucreze.
Întreabă-l, chiar dacă părintele tău duhovnicesc n-a trecut el însuși prin experiența rugăciunii, și Domnul Se va milostivi de tine și te va păzi de orice rătăcire. Dar dacă-ți spui: «Acest părinte duhovnicesc trebuie să fie neexperimentat, căci este prea ocupat cu cele lumești; mă voi conduce eu cu ajutorul cărților», ești pe o cale primejdioasă și în amăgire duhovnicească”.
Mitropolitul Serafim (Joantă)

Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să ne rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să-L întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut Raiul. David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine, oare, să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei. Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greşesc”.
Dar sunt şi greşeli fără păcat, care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. În Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii... Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii (Luca 2, 44).
Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm Domnului să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim. Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte (vieţuieşte în isihie) în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul este chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din muncă sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută (Marcu 4, 20). Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.  
Sfântul Siluan Athonitul

Fericitul Augustin scrie undeva că meditaţiile îl preocupau, şi se încurca în discuţii. Vedeţi, aici discuta „omul cel vechi” cu „cel nou”, cu omul cel în Hristos. Discuta. Mie nu-mi place să discut cu omul cel vechi. Adică, mă trage pe la spate de rasă, dar îndată întind mâinile către Hristos şi astfel îl dispreţuiesc prin dumnezeiescul har, nu mă gândesc la el. Precum pruncul deschide mâinile şi se aruncă în braţele mamei sale, aşa fac şi eu. Este o taină, nu ştiu dacă aţi înţeles subţirimea ei.
Când vă străduiţi să fugiţi, în lipsa harului, de omul cel vechi, îl trăiţi. Prin har, însă, nu vă mai preocupă. Există în adânc. Toate rămân înlăuntrul nostru, şi cele urâte; nu se pierd. Prin har, însă, se prefac, se preschimbă. Nu spune rugăciunea Ceasului al nouălea „ca lepădând pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm şi Ţie să vieţuim, Stăpânului nostru”?
Hristos voieşte să ne unim cu El şi aşteaptă afară de uşa sufletului nostru. De noi atârnă să primim harul dumnezeiesc. Numai dumnezeiescul har poate să ne schimbe. Noi, singuri, nu putem nimic. Harul ne va da totul. Noi să ne străduim să împuţinăm egoismul şi iubirea de sine. Să fim smeriţi. Să ne dăruim lui Hristos şi toate cele împotrivitoare, trupeşti şi sufleteşti, vor pleca.
părintele Porfirie