Credinta Ortodoxa

Vreau să le dau un sfat cre­din­cioşilor: să nu-şi aleagă duhovnicul după renu­mele lui, după modă sau după îndemnurile altora. Să mear­gă la Sfânta Liturghie într-o biserică, în alta şi în alta, până vor simţi că se află în comuniune cu preotul de la una dintre ele, că le răs­pun­de la problemele lor, prin predică, fără să-l întrebe.
Şi la acela să se oprească, pen­tru că numai la acel preot se vor putea mărturisi cu ade­vă­rat. De la spovedania to­tală - până la cel mai adânc urât din noi - se por­neşte vindecarea.
Preotul nu este nici procuror, ca să te ches­tioneze, nici judecător, ca să te pedepsească, ci mijlocitor. El este cel prin care îi vor­beşti, de fapt, lui Dumnezeu. E un martor şi un om de ajutor duhov­nicesc. Precum spune Părintele Rafail Noica: la spo­ve­danie, preotul trebuie să asculte ce-i spune Duhul, nu să judece după Pidalion. Şi dacă Duhul îţi spune împărtăşeşte-l, chiar dacă nu ar fi permis după Pida­lion, atunci împărtăşeşte-l. Iar dacă nu auzi nimic dinspre Duh, nu zi nimic, mai chea­mă-l o dată pe cre­dincios. Dacă asculţi de Dumne­zeu, nu greşeşti şi eşti cu conştiinţa împăcată.
Părintele Clement Păunescu, stareţul Mânăstirii Slănic din Argeş

Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepatruns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si copleseste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare.
Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale vointei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se aplica deopotriva in viata personala si in cea sociala. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se raceste repede, aduce in comunitatea crestina mai putin folos decat ostenitorul smerit, care savarseste lucrarea sa nebagat de seama, dar cu perseverenta.
De ce? Fiindca viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteasca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelungate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o crestere a ei tensionata, artificiala - sau, ca sa folosim vocabularul medical, la o hipertrofie. Chiar daca asta nu va omori cu totul tinerii ei vlastari (ceea ce se intampla adeseori), in orice caz va avea urmari foarte daunatoare. Iata de ce indrumatorii incercati interzic de obicei nevointele excesive, de care adeseori se apuca crestinii infierbantati!
…
Ca sa duci o lupta neintrerupta cu ispitele, sa te indreptezi mereu, cu incordare, pe tine insuti si sa nu dai inapoi pana in ultima clipa a vietii tale, sa nu te lasi de lucrul pe care l-ai inceput pana cand nu l-ai dus la capat, trebuie sa fii in stare sa induri barbateste - in primul rand suferintele si lipsurile ce insotesc intotdeauna nevointa crestina, iar in al doilea rand inevitabilele greseli, caderi si nereusite, ce pot cu usurinta sa starneasca descurajarea si sa slabeasca energia crestinului lipsit de experienta duhovniceasca. Diavolul se foloseste intotdeauna de nereusite, straduindu-se sa le exagereze insemnatatea pana la dimensiunile unei autentice catastrofe, ca sa-l aduca pe nevoitor la deznadejde si sa-l sileasca sa inceteze lupta. Tocmai capacitatea de a indura suferintele si de a nu te lasa tulburat de nereusite este forma pe care o imbraca rabdarea crestina.
Sfantul Vasile al Kineşmei

Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă - mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva - la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului.
…
Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fericitul Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă - necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka.
…
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce - poate în mod prea personal şi dezlânat - am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.
Părintele Nicolae Steinhardt

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!
Tu n-ai ajuns să înțelegi rostul suferinţei şi de aceea eşti nefericit şi trist. Nu pricepi că, fie ea cât de grea, povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. N-ai înțeles că preţul vieţii veşnice este tocmai suferinţa de care te temi din toată fiinţa ta. Pentru ce te tulburi în încercări şi necazuri?
Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi. Când vei înțelege rostul suferinţei, când te vei încredința Domnului cu toate problemele vieţii tale, cărora nu le dai de capăt şi iţi vei pune nădejdea nu în om, ci în Dumnezeu, rugându-te: „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta!”, atunci în tine va începe să se lucreze acea schimbare ce-ţi va aduce lumină, pace şi bunătate, atât de necesare sufletului tău şi tuturor.
Părintele martir Constantin Sârbu

Numai prin Biserică se poate face iertarea păcatelor; numai Biserica are putere, prin preoţii şi arhiereii săi, să lege şi să dezlege păcatele lumii. Nu vă înşelaţi de nebunii aceia care vă învaţă că pot ei ierta păcatele afară de preot şi de episcop! Niciodată să nu credeţi minciunile lor!
Hristos a dat putere Apostolilor Săi, şi Apostolii, prin punerea mâinilor, au dat putere la episcopi şi la preoţi. Deci fără preot nu este mântuire, fără preot nu este iertare şi dezlegare! Fără harul preoţiei şi al arhieriei nu este Biserică, că zice Sfântul Ciprian: „Fără arhierei, Biserica nu este Biserică, şi fără preot, creştinul nu se poate numi creştin”.
Părintele Cleopa Ilie

Ţii minte cuvintele Apostolului: "Mai bine nu v-aţi fi botezat"? Sunt cuvinte îngrozitoare, care se referă în mare parte şi la noi. De ce? Pentru că noi acceptăm în exterior ritul ortodox, dar în interior rămânem la fel cum eram înainte de botez sau de întoarcerea la credinţă: invidiem, minţim, urâm pe aproapele, judecăm şi, cel mai important, inima noastră nu s-a dezlipit încă de cele lumeşti şi nu s-a lipit de Dumnezeu. Credem în lăcomia noastră, nu în Dumnezeu; credem în plăcerile noastre, nu în poruncile lui Dumnezeu. Înţelegem ce este trupesc, ce poate fi atins şi văzut cu ochii, iar ceea ce este de la Duhul nu înţelegem, ca şi cum am fi surzi şi orbi. Fără aceasta însă, creştinismul nu are nici un sens.
Ca nişte oameni vicleni, noi încercăm să adaptăm creştinismul acestei lumi, pentru ca şi credinţa noastră să fie sluga vieţii noastre cotidiene, pentru ca nouă să ne fie comod şi confortabil. Însă viaţa duhovnicească reprezintă calea cea strâmtă şi incomodă. Aici trebuie să te dai peste cap ca să mergi înainte, pentru că păcatul a intrat în toţi porii fiinţei noastre, iar dumnezeiescul a devenit pentru noi nefiresc. De aceea, noi avem nevoie de cruce, de Golgota personală a fiecăruia. Ca să murim în chinurile păcatului şi să înviem în bucuria duhului. Desigur, aceasta nu înseamnă că trebuie să ne autoflagelăm.
Trebuie doar să acceptăm toate ispitele, necazurile şi bolile care vin peste noi, fără să cârtim şi chiar să fim mulţumitori. Dacă viaţa ne bate, înseamnă că Domnul nu a uitat de noi; înseamnă că am devenit ca un fier încins sub loviturile de ciocan. Dacă ne ferim de lovituri, vom rămâne o bucată de fier fără formă. Dacă răbdăm, vom fi o minunată operă a mâinilor lui Dumnezeu.
Aşa că: Rabdă, frate!
Vladimir Şcerbinin, "Inimă zdrobită: Testamentul părintelui Vasile"

Edited by Ayami, 13 March 2018 - 20:35.

Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-o dată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.
Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?
…
Să nu uităm însă faptul că de fapt calea care duce spre această iubire covârşitoare trece prin adâncurile iadului. Nu trebuie să ne temem de această pogorâre întrucât fără ea plinătatea cunoştinţei nu poate fi obţinută. Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-o dată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii.
Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim niciun rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.
Arhimandritul Sofronie Saharov

Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?

Fraţilor! Să nu mai aveţi astfel de întrebări. Aici, desigur, puteţi să întrebaţi orice. Dar nu vă lăsaţi încurcaţi în asemenea întrebări. Dacă nu vrei, nu vrei! Dar, din moment ce ai hotărât să devii omul lui Dumnezeu, s-a terminat! Ai sau nu chef, ai sau nu dispoziţie, te vei lupta să faci poruncile lui Dumnezeu, iar una dintre ele este să te rogi. Unul care se asfixiază fără oxigen şi moare trebuie să aştepte să aibă chef ca să tragă o gură de aer? Şi dacă el însuşi este într-o stare în care nu poate respira, ceilalţi din jurul lui nu vor aştepta şi îl vor ajuta. Nu se mai pune problema să întrebe „să îi dăm oxigen acum sau altcândva?” Atunci e cea mai mare nevoie.
Să nu creadă cineva că este ipocrit dacă încearcă să împlinească o poruncă a lui Dumnezeu, deşi nu simte dispoziţia să o facă. Cum răstălmăcim lucrurile!
Lasă sinele tău şi prinde-te de voia lui Dumnezeu, de cuvântul lui Dumnezeu, de porunca lui Dumnezeu, de ceea ce spune, de ce porunceşte, şi aceea să faci! Astfel omul cel vechi va muri, după cuvântul Domnului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” Şi în felul acesta va veni străpungerea inimii. Şi nu va mai fi nevoie să te sileşti să faci rugăciune sau, în general, să faci voia lui Dumnezeu. Va veni de la sine, deoarece va fi o stare firească pentru tine să faci voia lui Dumnezeu. Acum este ceva nefiresc. Aşa cum bolnavul care nu are dispoziţie să mănânce, dar nu refuză să mănânce, va face totul ca să mănânce, să bea, chiar dacă aşa, cu sila. Nu se poate altfel. Atunci când se face sănătos, nu va mai fi nevoie să-i dea cineva cu sila să mănânce.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

Noi avem numai o singură problemă adevărată - iubirea de sine. Dacă nu ne putem ruga, aceasta se întâmplă, pentru că noi nu îl iubim pe Dumnezeu, noi ne iubim pe noi înşine. Mintea şi inima sunt ocupate cu noi înşine. 24 de ore din 24 de ore suntem preocupaţi de ceea ce gândim, ce simţim, ce dorim, ce impresie facem asupra oamenilor, ce ne-au spus, ce nu ne-au spus... Toată ziua ne urmăresc aceste probleme. Din cauza diverşilor factori externi ni se poate părea că nu este deloc aşa, dar ajunge numai să ne desprindem de exterior şi să rămânem singuri cu noi înşine, că toate gândurile noastre se întorc din nou la grija faţă de noi înşine.
Pentru cine cheltuim noi timpul vieţii noastre? Pentru noi înşine! Şi iată, pentru omul iubitor de sine rugăciunea devine o îndeletnicire foarte grea; la fel şi pentru cel mândru; iar pentru omul plin de pofte, rugăciunea devine imposibilă. Rugăciunea este imposibilă dacă noi nu îl iubim pe aproapele.
Toate patimile sunt legate între ele. Dacă sunteţi mânioşi, veţi avea şi dorinţe trupeşti, veţi osândi şi vă veţi enerva. Toate patimile sunt legate între ele; dacă vă veţi deda uneia, toate vor intra în voi.
Eu vă rog, fraţilor, să încetaţi să mai gândiţi după şabloane şi să încercaţi să vă uitaţi la viaţa noastră din alt punct de vedere. In prezent concepţia noastră este aceea că structura şi conţinutul Bisericii sunt unul şi acelaşi lucru. Eu nu vreau să vă împing pe voi la neascultare, dar încerc să vă însufleţesc să vedeţi mai departe de limitele exteriorului, îndreptându-vă toată atenţia spre interior ca, schimbându-ne, să transformăm lumea din jurul nostru.
Schiarhimandrit Ioachim Parr

Spovedim faptele, gândurile sau stările sufleteşti?

Spovedim toate. În general este bine să începeţi cu lucrurile pe care le-aţi săvârşit.
…
Pentru că în învălmăşeala asta a generalizării - şi ăsta e unul din marele păcate ale lumii moderne -, globalismul, universalizarea asta a rostirii duce la pierderea din vedere a personalismului păcatului. Păcatul este, până la urmă, personal.
Sigur că pot apărea probleme de alt gen: să se ajungă la nişte amănunte de te rogi să ieşi mai repede de la spovedit, te rogi să n-o iei razna! Adică în niciun caz nu vă apucaţi să-i spuneţi părintelui cum aţi păcătuit, ci doar că aţi păcătuit. Nu-i nevoie să vadă vreo două-trei filme porno sub epitrahil, doar pentru că voi vreţi să-i explicaţi cum aţi săvârşit păcatul, doar ca să vă elibiraţi conştiinţa. În general, amănuntele acestea absolut picante şi nenorocite nu sunt binevenite la spovedanie, pentru că nu ajută nimănui, decât aceluia care stă la colţ - şi care n-aude ce povediţi, staţi liniştiţi. Între duhovnic şi penitent nu încape diavolul. Doar în slăbiciunea penitentului sau în învârtoşarea rigoristă sau liberală a duhovnicului pot apărea frisoane de îndrăcire, dar nu diavolul!
De asta şi se oftică ăsta la a doua venire, pentru că el vine cu lista de bucate: ”Ăsta a făcut asta, asta, asta… gata, focul!”. Dar vine îngerul şi spune: „Da, dar asta a spovedit-o!” şi o bifează. „A spovedit-o şi pe asta” şi bifează. Şi tot bifează, bifează lucruri despre care scărămuşul de serviciu nu ştia nimic. Şi atunci nu mai este focul, ci este Împărăţia lui Dumnezeu!
De aia, nu vă lăsaţi furaţi de amânunte, de picanterii, de bigudiurile spovedaniei! Fiţi foarte atenţi la adevăratele probleme care se ivesc la Taina Spovedaniei.
Şi nu în ultimul rând, încercaţi să fiţi oameni până la capăt! Nimeni nu este obligat să suporte mitocănia nimănui la spovedanie: nici penitentul, nici preotul. Şi atunci, în încercarea aceasta de a ne păstra în bunul-simţ, în echilibrul duhovnicesc, lucrurile curg cu foarte multă cordialitate în Hristos.
Părintele Constantin Necula

E o cale foarte complexă procesul ăsta de ieşire din deznădejde. El cere smerenie şi cere credinţă. Din necredinţă deznădăjduim. Nu-L credem pe Dumnezeu, care zice: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară, cel ce cheamă Numele Meu se va mântui, n-am venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi”. Nu-L credem. Dar când vine diavolul şi zice: „Nu te vei mântui că ai făcut cutare şi cutare treabă! Dumnezeu nu te mai iubeşte”, îndată îl credem.
Aşa că este nevoie de credinţă. Să primim iertarea lui Dumnezeu, pur si simplu, în spovedanie. Ne-am spovedit neputinţa noastră. Care-i pricina deznădejdii voastre? Vreun păcat? Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Uneori, zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat încât poate duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziast convertit american: Păi, e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin? A fi “ortodox, dar nu creştin” este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţă, duhul adevăratului creştinism.
Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că avem “icoane bune” şi “cântare de obşte”, că dăm milostenie săracilor şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice, însă fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă?
Dacă este aşa, atunci avem o “spiritualitate consolatoare” şi nu vom avea parte de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de către cei lipsiţi de toate aceste “consolări”, care suferă profund şi se nevoiesc pentru Hristos.
Părintele Serafim Rose

Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric. Universul nostru este mult prea mare, iar viaţa noastră este mult prea scurtă ca să putem cuprinde cu mintea tot ceea ce există. Şi pentru ce am avea nevoie de aşa ceva?!
Am decis atunci să privesc în interior, pentru a afla cauza tuturor relelor şi nenorocirilor. M-am uitat în interior şi nu am înţeles mai nimic. Am văzut, totuşi, un monstru în inima mea. Am vrut să-l alung, dar era cât pe ce să mor chiar eu. Am înţeles atunci că omul nu poate corecta în interior nici cel mai mic neajuns dacă nu va avea ajutor de sus.
Am fugit atunci din intersecţiile aglomerate ale oraşelor în locuri pustii şi liniştite, unde am întâlnit oameni care şi-au curăţat inimile, şi-au liniştit patimile, şi-au învins egoismul şi încă de aici, de pe pământ, emană lumină, căldură şi putere. Nu am avut nevoie de alte dovezi despre Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că am văzut şi am vorbit cu martorii vii ai acestei Împărăţii.
I-am întrebat:
– Ce să fac şi cum să trăiesc mai departe? Răspunsul a fost următorul:
– Trăieşte cum ţi-e dat şi nu alerga după vrabia fericirii de pe gard. Nu o vei prinde niciodată, pentru că şi dragostea, şi fericirea sunt înăuntrul tău, nu în afară. Numai că trebuie să ajungi la ele. Omul este leneş şi s-a obişnuit să se protejeze. Iubirea înseamnă muncă şi sacrificiu; atunci când îţi scoţi inima din piept şi o dai celuilalt. Mai trebuie, pe deasupra, pentru a ajunge înăuntrul tău, să scapi de trei rânduri de piele: cea a iubirii de sine, cea a iubirii de arginţi şi cea a desfrânării. Este însă foarte greu şi dureros, pentru că aceste patimi s-au împlântat adânc în trupul şi în sângele nostru, prefăcându-se în însăşi firea noastră.
Cel care s-a biruit pe sine însuşi nu se mai teme de moarte, de boală şi de distrugere; nu se teme de foame, de nevoi şi de singurătate. Atunci când coconul se sparge, la libertate iese un fluture înaripat; atunci când moare trupul, sufletul părăseşte hainele învechite şi cunoaşte libertatea promisă şi zborul.
Vladimir Şcerbinin

Сând aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi telefonam adesea.
Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea şi la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: „Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dumnezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea”.
Cuvintele îi erau clare, cu o pronunţie rară şi curată. La sfârşit mi-a zis:
– Aşa cum vorbim noi acum la telefon, aşa să vorbeşti cu Dumnezeu, ca şi cum ai ridica receptorul, să-I spui ce vrei pe direct. Să ai totdeauna linia deschisă, să nu rupi niciodată firul acesta.
Toate din viaţa noastră voia să le orienteze astfel încât să aibă neîncetat legătură cu Dumnezeu.
Aveam o nelinişte adâncă la gândul că Părintele este bătrân şi o să moară. I-am spus aceasta la telefon:
– Părinte, sunt foarte tristă.
Cu nedumerire mă întrebă de ce şi ce este ceea ce mă răneşte.
– Părinte, sunt tristă că o să muriţi şi o să rămân singură; ce voi face eu?
– Te înţeleg, dar lucrurile nu stau aşa. La un moment dat omul se maturizează, ştie multe şi întâmpină lucrurile cu vitejie. Ia hotărâri singur şi nu greşeşte. Rugăciunea trebuie să aibă locul cel dintâi în viaţa noastră şi toate vor merge bine.
Dumitra V. Daviti, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex

Despătimirea!

https://www.crestino...rea-156551.html

[ https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1566/156551_monah_daniel.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia.” În sens literal, acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.
Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta. Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.
Sfântul Ioan Maximovici

Dacă nu te poți îndrepta nicidecum, ce să faci?

Trebuie să te judeci, zicând: „Doamne, vreau, dar nu pot. Ajută-mă!”. Nu uitați să-L rugați pe Domnul, căci scris este: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide!”.
De câte ori n-am cerut în viață ceva de la Domnul, de câte ori n-am plâns pentru ceva! Domnul nu a uitat nimic; noi am uitat ce am cerut, dar El ține minte totul. Domnului nu-i pare rău de nimic pentru noi. Ar purea să ne împresoare cu bogății, dar nu acesta este scopul vieții noastre, ci deschiderea sufletului către bine, curăție și sfințenie. Domnul așteaptă să fim curați, iar când vom fi așa, atunci va umple sufletul nostru de har, ne va da pace și bucurie.
Aceasta este bogăția de care are nevoie omul și cu ea putem deschide calea către Împărăția cerurilor.
Ambrozie Iurasov

Potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, cel mai important lucru şi condiţia esenţială pentru succesul în lupta nevăzută este „să nu ne bazăm niciodată pe noi înşine, în orice am face”. De ce este acest lucru atât de necesar? Să cercetăm mai îndeaproape.
Din momentul căderii strămoşilor noştri în păcat, noi, în ciuda slăbirii evidente a puterilor noastre duhovniceşti şi morale, avem în general o părere bună despre ceea ce facem, despre noi înşine. Deşi experienţa de zi cu zi ne convinge constant de falsitatea unei asemenea gândiri, noi continuăm să credem, într-o iluzie de neînţeles, că suntem „ceva” sau chiar „ceva important”. Această slăbire duhovnicească a noastră, pe care adesea nu o observăm sau nu o recunoaştem, este contrară în special lui Dumnezeu, întrucât reprezintă roada mândriei omului de a se afirma sau, potrivit expresiei grăitoare a Sfinţilor Părinţi, a „egocentrismului”. Este originea, rădăcina şi cauza iniţială a tuturor patimilor şi viciilor noastre. Blochează singura portiţă prin care poate pătrunde harul lui Dumnezeu.
Această părere bună despre noi înşine nu permite harului lui Dumnezeu să intre în noi şi să locuiască acolo. Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost dăruit pentru luminare şi ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul cuiva care crede că este ceva măreţ, care crede că ştie totul şi că nu are nevoie de alţii? Domnul Însuşi, prin proroci, vorbeşte despre astfel de oameni, care sunt plini de duhul mândriei şi al slavei deşarte: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (Isaia 5, 21). De aceea, Apostolul ne povăţuieşte, spunându-ne: „Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Romani 12, 16).
Arhiepiscopul Averchie Taușev