Credinta Ortodoxa

2 din 4
Ascultarea este acea căutare a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie, în plus de cum să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.
Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu, ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere iertare, iar când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica, Taina Spovedaniei, să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel, şi ştiu că dacă o vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică, că te simţi psihologic uşurat, ci într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă, Doamne, să ai parte acum şi în veci!
Părintele Rafail Noica

3 din 4
Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne, să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Şi când simţi oarecum, în rugăciune, în viaţa ta, că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur, de uragan, de foc.
Adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic. De ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar în momentul când îi spui: părinte, explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.
Părintele Rafail Noica

4 din 4
Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi! Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut?
S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, pe care ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi, ucenicii; iar voi, duhovnicii, trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari.
Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschidere, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc pentru tine, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, şi fraţi duhovnici şi cei care vă duhovniciţi.
Părintele Rafail Noica
............................................................

Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai.
Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov.
Şi au venit la casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult.
Şi intrând, le-a zis: De vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.
Şi-L luau în râs. Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce îl însoţeau şi a intrat unde era copila.
Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!
Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare.
Dar El le-a poruncit, cu stăruinţă, ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce.
Sfânta Evanghelie după Marcu, cap.5

Edited by Ayami, 19 October 2017 - 11:43.

1 din 6
Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.
Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.
În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

2 din 6
Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.
Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

Edited by Ayami, 19 October 2017 - 13:22.

3 din 6
Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.
Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.
Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:
– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.
– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.
Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști este categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

4 din 6
În timp ce păcătoșii, cei pierduți - cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.
Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos - iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră - și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.
Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

5 din 6
În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:
- Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.
Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

6 din 6
Pe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:
– Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?
– Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.
De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.
Mitropolitul Athanasie de Limasol

Sfânta Evanghelie după Matei
cap22
37.El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
38.Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Şi Iisus a întrebat pe cărturari: Ce vă sfădiţi între voi?
Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie.
Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
Sfânta Evanghelie după Marcu, cap.9

Edited by Ayami, 21 October 2017 - 16:19.

Ia aminte şi vezi cum dintru început toţi Părinţii - patriarhii, prorocii, apostolii şi mucenicii - au umblat pe calea necazurilor şi ispitelor, au îndurat cu dârzenie şi cu bucurie toate greutăţile, pentru nădejdea cea aşteptată a răsplăţii, şi aşa au putut să placă lui Dumnezeu. După cum spune Scriptura: Fiule, de-ai venit să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul spre ispită; îndreptează-ţi inima şi fii tare (Sir.2,1-2), privind către Dumnezeu şi întărindu-te cu nădejdea în El. Zice şi Apostolul: Dacă sunteţi fără certare, de care toţi au avut parte, atunci sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii adevăraţi (Evr.12,8). Şi altundeva zice: Cele ce vin asupră-ţi primeşte-le ca bune totdeauna, ştiind că nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu (Mt.5,11). Şi Domnul îi fericeşte pe cei care sunt ocărâţi pentru El şi pătimesc lucruri cumplite, fie pe faţă, de la oameni, fie în ascuns de la duhurile viclene, care, aşa cum s-a spus, luptă împotriva sufletului iubitor de Dumnezeu şi îi aduc necazuri de tot felul, ca să-i împiedice intrarea în viaţa veşnică, făcându-l să alunece în nepurtare de grijă şi în deznădejde. Prin urmare, ispitele sunt cele ce vădesc sufletele, dacă îl iubesc sau nu pe Dumnezeu, şi le fac vrednice sau nu de Acesta.
Aşadar tot sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu să ţină cu vitejie - înainte de toate - răbdarea şi nădejdea. În acest chip va putea să îndure şi să treacă prin toată asuprirea şi facerea de rău a celui viclean. Fiindcă Dumnezeu nu îngăduie ca sufletul care nădăjduieşte întru El şi îl aşteaptă cu răbdare să fie într-atât de ispitit, încât să deznădăjduiască, îngreuiat mai mult decât poate duce. Şi nici vicleanul nu ispiteşte şi nu necăjeşte sufletul atât cât vrea el, ci cât i se îngăduie de către Dumnezeu. Căci ştie Ziditorul nostru cât îi e de trebuinţă sufletului să treacă prin foc şi încercare, şi atât îngăduie.
Pateric

1 din 2
Echilibrul, iarăşi şi iarăşi.
Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e - dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în horă ale derviştilor în sufism. În creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysos şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.
Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive” - chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) - încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surâzătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricât de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.
Părintele Nicolae Steinhardt

2 din 2
Cu atât mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alchimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricât de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori stupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a fi raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.
El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtând lumini şi făcând gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtând lumini şi iscând zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este supus aceloraşi reguli de modestie.
(Réne Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu desăvârşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)
Părintele Nicolae Steinhardt

Putem începe viața creștină într-un mod foarte simplu. În primul rând, trebuie să începem cu credința, altfel spus, cu certitudinea că dacă este adevărat că suntem, singuri sau împreună, mădulare ale Trupului lui Hristos, tot ce se adeverește despre Hristos se poate adeveri și despre noi. Hristos ne-a încredințat că prin puterea Lui și a Duhului Sfânt vom putea face aceste lucruri pe care El le-a făcut, și chiar mai mult.
Așa că trebuie să pornim cu certitudinea că putem trăi în această lume, în situația și în condiția în care ne aflăm, o viață care este o lucrare a lui Dumnezeu.
Să ne străduim să fim însăși prezența lui Dumnezeu într-o lume pe care a venit să o salveze, să o mântuiască, o lume în care ne-a trimis pe noi așa precum Tatăl L-a trimis pe El.
Mitropolitul Antonie de Suroj

Ayami, on 21 octombrie 2017 - 16:17, said:

barbu78, on 20 octombrie 2017 - 18:31, said:

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
Cap 6.
10.În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui.
11.Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12.Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
13.Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.
14.Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii,
15.Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.
16.În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
17.Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.
18.Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii.

..............................  

Când aveţi câte o greutate sau un necaz, nu vâ mai frământaţi până vi se sparge un vas de sânge la cap, sau vă îmbolnăviţi de stres şi luaţi tone de pastile.
Ci spuneţi aşa: „Doamne, Tu m-ai lasat să alunec în necazul acesta, Tu ajuta-mă să ies!” Şi începi cu Paraclisul Maicii Domnului, cu Acatistul Mântuitorului, cu o rugăciune la Sfântul Mina şi o mai rogi pe Maica Domnului şi la Acoperământ, şi mai zici ici colo şi un Sfântul Spiridon, şi mai este şi Mihail şi Gavril pentru duşmani, şi ai să vezi că lucrurile rele se potolesc de la sine!
Căci după ce te îmbolnăveşti, nu-ţi mai folosesc reuşitele. Deci tu trebuie să rămâi om integru lui Dumnezeu, să te poţi bucura de Slava Lui şi de Măreţia Lui!
Totul e în mâna lui Dumnezeu! Trebuie să demonstrăm că suntem ortodocşi concentraţi şi să nu ne transformăm în ortodocşi diluaţi! În loc să învăţăm Sfânta Scriptură pe de rost, noi învăţăm tot felul de scrieri şi de nimicuri pe care le scriu oameni fără ocupaţie. Şi mai auzi pe câte unii care citesc:
„Vai, să vezi că Pământul e condus şi că Pământul e dirijat.”
O fi domnule, o fi! Pentru că şi circulaţia este dirijată şi ţara e condusă.
Dar destinul fiecărui om, mai înainte de toate, este în mâna lui Dumnezeu!
„Sfarmă Domnul sfatul boierilor!” Adică al conducătorilor noştri!
„Sfarmă Domnul gândul noroadelor!” Adică ce pun alţii la cale! Iar Domnul rămâne în veac şi pomenirea Lui din neam în neam!
„Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.”
De cine trebuie să mă tem?
Părintele Calistrat Chifan

Patriarhul rusofon al Rusiei a venit in vizita de lucru in Romania. Slugile Stapanului de peste Ape multe[ a se citi: Ocean] din Romania,sunt absolut disperate. Dupa ce think tankuri de mascarici ca acela pentru Detensionarea Conflictelor - care intre noi fie vorba are rolul de a tensiona si mai mult situatiile tensiomate - s-au chinuit ani intregi sa incoarde tensiunile intre Romania si Rusia, vine Patriarhul si le da mat: declara pace intre Biserica Ortodoxa Rusa si Cea Romana.
Klaunis, Think Tankul de Mascarici pentru Detensionarea Conflictelor si toata sleahta, sunt dezamagiti si vor sa riposteze. Politic , desigur. Da' ce nu va convine domnilor - unii crestini reformati? Numa' mitingurile poposexualilor sunt kosher in Romania?

Edited by Dude_2nd, 27 October 2017 - 17:38.