Credinta Ortodoxa

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
2 din 11
Cel mai mare tezaur, cea mai de preţ comoară, cea mai mare rugăciune, cea mai puternică, Hristos ne-a descoperit-o în seara aceea. Şi a spus Domnul ucenicilor Lui: „Multe v-am spus şi v-am vorbit, dar nu le puteţi duce pe toate, încă”. Vrea să spună Hristos că doreşte să le descopere multe alte lucruri – vorbeşte deja ca Dumnezeu întrupat, vorbeşte cu mai multă claritate şi despre realităţi depărtate de firea umană pe care acum le descoperă – iar ucenicii sunt uimiţi. Îl văd pe învăţătorul lor pentru prima oară aşa, descoperindu-Se, iar Domnul le descoperă o comoară nepreţuită, greu de măsurat, unică; le spune că dacă cineva se roagă lui Dumnezeu Tatăl în numele lui Iisus Hristos, orice va cere, va primi. Au înţeles aceste cuvinte mai târziu în ceasul pogorârii Duhului Sfânt, la Cincizecime; plini de darurile Duhului, au descoperit adevăratul lor sens şi le-au învăţat cum trebuie. Apostolii au reluat cuvintele acestea ale Mântuitorului de nenumărate ori, le-au aplicat, iar în continuare, ucenicii lor, Părinţii Apostolici, au început încet-încet să scrie pe tema rugăciunii în numele lui Iisus, adică referitor la rugăciunea minţii, rugăciunea neîncetată.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
3 din 11
Hristos însă ne-a învăţat şi ne-a descoperit că cine are credinţă fără de şovăială, neclintită, şi nu pune la îndoială nimic din ceea ce predă Biserica Sa şi ceea ce spun sfintele aşezăminte – căci prin acestea vorbeşte de-a lungul veacurilor Însuşi Hristos – şi cine petrece duhovniceşte după legea evanghelică, legea Noului Testament, şi îşi păstrează trupul şi simţurile în curăţenie, precum şi mintea curată, începe o conlucrare cu Duhul Sfânt, cu Mângâietorul. Această „feciorie” a minţii şi a gândului este fundamentul vieţii duhovniceşti.
Fără pocăinţa sinceră va obosi omul; se va ruga şi iar se va ruga şi în final va obosi, se va opri şi va părăsi încercarea aceasta. Nu poate avea loc o împreună-lucrare a omului cu Duhul Sfânt, dacă nu există pocăinţă sinceră. Acest cuvânt, „pocăinţa” cea atât de importantă, cea unică, precum auzim din gura Mântuitorului, chiar din primele clipe ale propovăduirii Sale, este primul cuvânt, primul îndemn al învăţăturii Lui: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-va, pocăiţi-vă, s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Aceasta este şi temelia întregii Sale învăţături timp de trei ani de propovăduire publică. Despre împărăţia cerurilor vorbeşte. Despre împărăţia cerurilor propovăduiesc în continuare şi apostolii. Despre împărăţia cerurilor continuă să înveţe şi să propovăduiască Părinţii cei purtători de Dumnezeu, cei fără de minciună, cei cu dreaptă înţelegere a Evangheliei şi de Dumnezeu luminaţi. Însă, când Hristos ne-a descoperit că „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru”, atunci au înţeles că se referă la un alt fel de împărăţie, la harul Duhului Sfânt ce sălăşluieşte în trup şi în suflet. Nu numai în suflet, dar şi în trup, din moment ce ne aflăm în această lume amăgitoare şi înşelătoare.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
4 din 11
Nu poate locui Duhul Sfânt doar în suflet şi nu şi în trup, ci locuieşte în ambele, împreună. Trebuie ca sufletul să conducă trupul, să îl stăpânească, să îl ţină bine, iar apoi să îl pună în ascultare faţă de Hristos; să vieţuiască sufletul, mai mult decât răstignit, ci chiar „înţepenit” în propria Golgotă, adică să reuşească să-şi răstignească în prealabil orice este egoist, atât în trup, cât şi în suflet; numai atunci va începe lucrarea sa împreună cu Duhul Sfânt cu statornicie. Până atunci, de la Sfântul Botez şi până la acest stadiu, harul vine şi pleacă, uneori mai mult, alteori mai puţin; din pricina egoismului ce nu a fost încă răstignit. Iar lucrul acesta va ţine mulţi ani; la alţi creştini o viaţă întreagă, la alţii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât ţine mai puţin, cu atât ajunge omul la eliberarea de patimi, sufleteşti şi trupeşti, precum le numesc Părinţii, şi începe deja lucrarea statornică împreună (sinergia) cu Duhul Sfânt, cu preabunul Mângâietor.
Dacă marii Părinţi aveau drept iubire şi dor nespus pe Hristos şi numele Său; dacă toţi Părinţii s-au supus acestor osteneli şi acestor nevoinţe, ce sunt de neînţeles şi inexplicabile pentru noi cei păcătoşi; dacă toţi Părinţii au dus această luptă titanică pentru a câştiga numele lui Hristos înlăuntrul lor, pentru ca să domnească Hristos în inima lor, pentru ca aceştia să fie stăpâniţi de către Hristos, este fiindcă ei credeau în cuvintele sfinte şi fără de greşeală ale lui Hristos, ce au spus adevărul, că numele acesta sfânt va fi mântuitor şi nu există altul mai înalt, nici în ceruri, nici pe pământ. Prima experienţă a prezenţei Duhului Sfânt pentru Sfinţii Apostoli a fost la Cincizecime iar unul dintre primele daruri ce au primit a fost rugăciunea neîncetată a inimii prin Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă cuvintele făgăduinţei Mântuitorului că vor fi îmbrăcaţi de sus, adică prezenţa Duhului Sfânt era în fiinţa Apostolilor din belşug şi cu statornicie.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
5 din 11
Astfel, în continuare şi Apostolul Pavel, ce este experimentat (în rugăciune), mergând în Damasc, după vedenia sa, învaţă pe creştini că a se ruga neîncetat este doar a celor ce s-au unit cu Duhul Sfânt în mod ipostatic. Până atunci, până la unirea sufletului nostru cu persoana Mântuitorului, Rugăciunea lui Iisus o vom spune (şi trebuie să o spunem) de când ne trezim şi până ne culcăm, aşa cu toate imperfecţiunile noastre. Nu se poate face în vremea somnului. Iar acest lucru îl adeveresc visurile: visurile murdare, ruşinoase, visurile pline de pofte trupeşti sau visurile înspăimântătoare, cele pline de fantezie sau cele pline de urâciune. Prezenţa acestora arată simplu că nu suntem într-o stare de rugăciune.
Se bucură Hristos când cineva are asemenea cunoştinţă de sine şi asemenea stare de judecată de sine şi se statorniceşte duhovniceşte prin pocăinţă şi prin părere smerită despre sine. Însă, prin experierea Duhului Sfânt în sufletele lor, Sfinţii Apostoli la Cincizecime, printr-un mod lucrător, existenţial, de sine stătător, au dobândit o putere ce a intrat înlăuntrul lor, şi care a început să propovăduiască neîncetat numele lui Hristos. Pe aceea cu suspine negrăite strigă în adâncurile fiinţei în Duhul Sfânt, „Avva, Părinte”. Iar din aceste cuvinte „Avva, Părinte”, mari Părinţi şi nevoitori ai Bisericii au preluat titlul de avvă pentru îndrumătorul duhovnicesc al comunităţilor de monahi. Din moment ce Însuşi Hristos îl descoperă, din moment ce Duhul Sfânt acest lucru vrea să ni-l spună, aşa deci există împăcarea deplină între Dumnezeu şi om, omul devine fiul Tatălui după har şi după părtăşie.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
6 din 11
Până la acest nivel au îndrăznit Părinţii să teologhisească. Faptul că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, este fratele mai mare al nostru, al oamenilor, iar preasfânta Fecioară, sora noastră mai mare. Căci lucrarea de mântuire a lumii şi de unire a omului cu Hristos Domnul are ca scop permanent să ne facă pe fiecare în parte hristoşi după har, deci fraţi mai mici ai unicului Hristos după fire. Preasfânta Fecioară este în acelaşi timp Maica noastră după har, dar este şi sora noastră, ca om ce se uneşte cu Hristos prin această aşezare teologică preaînaltă. Căci toate rugăciunile ajung la Sfânta Treime, dar fiecare rugăciune are caracteristicile ei, fiecare rugăciune are ceva special legat de persoana cea dintâi, din Care se naşte veşnic Fiul Hristos şi purcede Duhul Sfânt. Prin această experienţă a Duhului Sfânt, au propovăduit sfinţii apostoli realitatea faptului că fiecare creştin trebuie să se supună acestei sărăciri de bună voie. Nu fără de voie, ci prin propria-i vrere, adică să fie de acord creştinul să renunţe la toate cele pământeşti. Fie bogat, fie sărac, creştinul trebuie să petreacă ascetic în lumea aceasta, ascetic şi călugăreşte, fie laic, fie cleric, în oricare categorie ar fi, de la împărat până la ultimul sărman. Însă voit nu nevoit, căci dacă nu se face prin propria voinţă nu se cheamă virtute.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
7 din 11
Ca urmare, prin Duhul Sfânt, Părinţii cei propovăduitori de Dumnezeu ne-au învăţat că cineva trebuie să se supună de bună voie acestei nevoinţe a trupului, astfel încât să fie întâi domolite toate patimile şi pornirile trupeşti, şi mânia, şi egoismul, pentru a continua cu statornicie şi cu neclintire, această simfonie duhovnicească, împreună-lucrarea sa cu Duhul Cel Sfânt. De aici încolo se trasează deja un alt mod de viaţă şi dobândesc un sens adânc şi Ortodoxia noastră, şi Biserica noastră, şi rasa, pe care o purtăm, şi schima călugărească pe care o avem, şi epitrahilul, precum şi omoforul arhiereilor noştri. Toate acestea dobândesc propriul har prin mărturia lor în Duhul. Altfel, vom fi chimval răsunător şi batjocură demonilor.
Căci nu îi e ruşine de nimeni diavolului, nu ia în calcul pe nimeni, nici nu pofteşte vreo vrednicie lumească. Doar de cel smerit se teme şi numai la acesta ia aminte, precum şi la cel curat trupeşte şi sufleteşte, pentru dragostea lui Hristos, căci sunt multe alte curăţenii ce sunt întru nebunie, precum în parabola celor zece fecioare. Nu le ia în calcul pe cele nebune, căci în sensul fecioriei de aici se integrează şi diavolul, doar că nu are trup. Însă de ce este considerat cel mai necurat dintre cei mai necuraţi? Din pricina nepocăirii şi a trufiei minţii lui. Ca urmare, de acolo începe întinarea şi se transmite apoi sufletului şi trupului, tuturor celulelor trupului.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
8 din 11
Concluzionăm de aici că prima noastră nevoinţă trebuie să fie osteneala trupească cu discernământ, cu măsură, conform cu canoanele, căci efortul cel mult şi peste măsură va săpa la rădăcinile sănătăţii trupeşti şi va afecta rău trupul, iar apoi creierul şi sistemul nervos. Acestea sunt adevăruri demonstrate. Astfel, în continuare, omul va începe să se roage mai sistematic; spunând rugăciuni multe, vreme de multe ceasuri, cu voce joasă, auzindu-se pe sine, dar şi în gând, în chilie în biserică, mult, de multe ori, dar cu cuget smerit şi cu gând de pace, nu de ceartă, cum că ar fi imposibil de împăciuit cu fratele cutare sau cu omul cutare, fie apropiat fie depărtat, viu sau adormit. Nu trebuie să ne mustre lăuntric conştiinţa, deoarece zădărnicim tot efortul şi astfel ne ostenim şi nu ne bucurăm de răsplată. Iar în vreme ce ar trebui să fim răsplătiţi cu generozitate, căci Hristos este drept, neputinţa noastră de a ierta, din dreptul nostru, nu al celorlalţi, împiedică harul şi în acest fel harul dumnezeiesc nu poate fi tot al nostru.
Şi în continuare, când cineva s-a îndestulat cu această stare de rugăciune a minţii precum şi mintea sa s-a îndestulat cu multele rugăciuni spuse şi trăite până atunci, deja sunt plinite toate condiţiile spirituale pentru a începe mintea să coboare înspre locul inimii. Această pogorâre nu se face prin hotărârea noastră, cu toate că dorinţa este deosebit de puternică, ci Duhul Sfânt coboară lucrarea minţii în esenţa minţii, după cuvintele Sfântului Grigorie Palama.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
9 din 11
Însă aceste realităţi oricât le-ar analiza cineva, nu poate să le înţeleagă. Mai degrabă trebuie să le trăiască în fapt, atunci când ajunge mintea la momentul îndestulării cu mii şi mii de rugăciuni. Şi nu este semnificativ umărul rugăciunilor făcute, ci starea dobândită, căci şi numai printr-un simplu „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, se deschid Cerurile.
Două centre de greutate are rugăciunea inimii: numele „Iisus” şi cuvintele „miluieşte-mă!”. Noi începem prin a da greutate cuvintelor „miluieşte-mă”, căci va trece mult timp până vom simţi duhovniceşte propria noastră păcătoşenie. Iar aceasta o spun deoarece trec mulţi ani în vreme ce noi ne tot pocăim, ne spovedim, ne împărtăşim şi ne facem canonul, însă nu numai că patimile ne rămân patimi, mai mici sau mai mari, ci adăugăm şi păcate noi. Nu rămân doar cele vechi pe care le tot cărăm, ci adăugăm mereu şi altele noi. Astfel există marele pericol ca înlăuntrul limanului călugăresc să răsară ciuperci otrăvitoare. Iar acesta este lucru deosebit de greu; adică să trebuiască să ştergem păcatele noi şi în acelaşi timp să le ştergem pe cele vechi pe care le cărăm încă din viaţa lumească, atâtea tone de împătimire şi de egoism ce încă nu ne simt cunoscute, nu le-am conştientizat. Din această pricină nu avem lacrimi în rugăciunea noastră, deoarece inima nu s-a înmuiat prin sentimentul judecăţii de sine şi al cunoaşterii de sine.
Când şi când îngerul păzitor atinge ochii sufletului şi trupului şi izvorăsc lacrimi. Orice fel de lacrimi ar fi, dar mai ales cele ale pocăinţei, sunt luate în considerare foarte mult, căci „şi o lacrimă căzând are puterea unei băi de ape curgătoare”. Din punct de vedere al greutăţii, două lacrimi de pocăinţă echivalează cu apa botezului nostru, în sens duhovnicesc. Asemenea greutate şi atâta har au două lacrimi de pocăinţă. Ne închipuim, atunci, cât har au două lacrimi ale dumnezeieştii iubiri! Sunt incomparabil mai înalte decât lacrimile pocăinţei. Însă trebuie ca omul întâi să verse toate lacrimile pocăinţei pentru a începe să verse lacrimi de iubire, de mângâiere dumnezeiască.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
10 din 11
Noi am fost învăţaţi de părintele nostru Efrem, şi de părintele său, Gheron Iosif Isihastul ca această lucrare rugăciunii să ne fie ţel unic şi lucrarea noastră unică. Celelalte preocupări să fie puse pe al doilea plan. Oricâte ore am fi la ascultări şi diferite slujiri, mintea şi gura noastră trebuie să se îndeletnicească cu această rugăciune ce este bijuteria şi podoaba Sfântului Munte. A fost întreţinută această torţă; această flacără duhovnicească, atâtea şi atâtea veacuri, a rămas aprinsăşi nu a fost micşorată nici în vremea ocupaţiei turceşti, căci în afara Sfântului Munte se stinsese, în Bizanţ se stinsese, chiar la Locurile Sfinte se pierduse, cu mici excepţii. Însă, în Sfântul Munte a rămas cu ajutorul harului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În vremurile noastre s-a înteţit această flacără şi a devenit incendiară şi se extinde și va cuceri întreaga lume ortodoxă. De aceea şi înnebunesc demonii; pe de o parte din pricina Rugăciunii lui Iisus, care biciuieşte nemilos inima lor neagră, iar pe de alta, deoarece oamenii părăsesc lucrările diavoleşti.
Nu există doar păcate, sunt şi virtuţi în lume. Nu există doar imoralităţi ce copleşesc întreaga lume şi lucrări satanice, sunt şi postirile, sunt şi lacrimi, sunt şi rugăciunile neîncetate, ce biciuiesc mult mai mult demonii, decât biciuiesc păcatele făcute de ceilalţi. Căci binele are mult mai multă tărie decât toate relele. Şi cred că în acest sens trebuie omul să vadă lucrurile şi să cerceteze, tocmai pentru a percepe cu exactitate ce se întâmplă în lumea duhurilor rele. Din aceste pricini nici demonii nu-şi pot găsi liniştea.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
11 din 11
Nu este mică lupta. Păstrând harul Botezului, harul schimei monahale, harul preoţiei, harul Ortodoxiei noastre, omul va fi considerat mucenic, chiar mare, mucenic deoarece în generaţiile noastre a lipsit acest har şi a fost cultivată ipocrizia, făţărnicia, chiar şi în spaţiul duhovnicesc, şi de aceea există această sărăcie spirituală. Sufletele suferă, plâng şi ele în duh, clatină cerul prin lacrimile lor lăuntrice, căci nu este om care să poată vedea această mângâiere cerească. Sufletele caută, întreabă, cercetează, dar nu trebuie să se oprească la alte experieri de mângâiere în duh, decât la experienţele ce le învaţă Biserica noastră.
Să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor, la viaţa liturgică intensivă şi duhovnicească în Hristos, având în centru pomenirea numelui Său. Nu putem să fim în lumea duhovnicească fără pomenirea zi şi noapte a numelui lui Hristos. Până atunci, la un moment dat, vom începe să înţelegem că şi în somn visăm că ne rugăm. Când încep astfel de vise şi dispar visele celelalte, trupeşti, viclene, oricare fel de vise, atunci omul înaintează, la început la nivel trupesc, încet-încet începe curăţirea trupească ce este condiţie de bază pentru a începe mai târziu curăţirea sufletească. Rugăciunea înaintează şi ea încet-încet şi din creier se adună, şi ajungem în stadiul în care ne rugăm cu uşurinţă; încă nu avem rugăciunea curată, ci doar o stare de rugăciune uşoară. Se spune rugăciunea ca un mecanism bun, repede, clar şi cu sentimentul adânc al fricii dumnezeieşti şi al păcătoşeniei personale. Aceste două simţiri înoată pur şi simplu în minte: sentimentul atotprezenţei lui Hristos, al Dumnezeului Celui înfricoşat şi în acelaşi timp atât de smerit, iar pe de altă parte, sentimentul umilinţei şi păcătoşeniei noastre personale, ce nu ne face să deznădăjduim, ci naşte speranţa şi nevoia de a repeta la nesfârşit numele Hristosului nostru.
Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin

Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica. Al doilea lucru important este să păstrezi taina.
Nu faceți ca găina: a făcut și ea un ou și se aude în toată curtea. Mai departe rămâne să se surprindă fiecare pe sine dacă poate să o zică cu mintea în inimă. Au încercat Sfinții Părinți și au reușit. Pe mine mă interesează la vârsta mea și la vârsta tuturor, adică mai mică – să zică rugăciunea cu mintea.
Dar e o mare greșeală să o zici cu agitație; cu foarte mult calm trebuie rostită. Dacă la un moment dat ai uitat, nu intra în panică; tot cu calm reîncepi să rostești mai departe. Dumnezeu este permanent iubitor, la El nu există poziții: supărat-nesupărat.
Ca o mamă care își vede copilul că învață să meargă, deși se închină într-o parte, totuși e bucuroasă. Și noi, copii fiind, Dumnezeu ne înțelege în unele absențe. Dar nu înseamnă o absență spre păcat, ci că te-au furat alte probleme din viața de toate zilele. S-au scris pe tema asta, a rugăciunii lui Iisus, tratate întregi. Concluzia este ca să zici în felul tău. Există o înzestrare aparte de la Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, de a spori în rugăciune.
Părintele Arsenie Papacioc

1 din 7
Multă vreme n-am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus. Nu-i mirare. E mare deosebire între noi şi Iisus!
Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă Lazării Lumii, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem, – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci, fugind de Lazări, fugim în propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întreabă pe Iisus: „Invăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Când nu poţi nimic, faci ştiinţă: întrebi de cauză; iar când cauza e un păcat, faci morală. Dar oricum, chiar încercuiţi în neputinţe, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti, dacă ocoleşti greşelile lor. Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, de-a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunerecul orbiei şi al altor suferinţe.
Acum să vedeţi deosebirea între noi şi Dumnezeu. Iisus era Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti aceasta. Vindecarea minunată a orbului din naştere face dovada dumnezeirii lui Iisus şi arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale. Noi ocolim Lazării. Iisus îi cunoştea şi-i chema la Sine. Cunoştea pe Natanael, de pe când era copil mic, ascuns sub smochin, de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta, mai înainte de-a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că „nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici ale părinţilor săi, ci pentru ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el”.
Părintele Arsenie Boca

2 din 7
Intr-o altă împrejurare Iisus se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; într-alta, mai înainte de a fi lumea. Icoanele îl arată pe Iisus zidind pe Adam. Şi aşa este: „Toate printr-însul s-au făcut, ce s-a făcut”.
A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei, le mai merge şi doctorilor, dar a face ochi noi – şi încă din aşa material, şi pe care-l mai trimiţi şi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere – aceasta a putut-o face numai Cel ce a zidit pe Adam cu mâna, din ţărână.
Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere pe Dumnezeu Fiul, ca creator al lumii şi ca autor al vieţii.
La această voinţă a Tatălui s-a aprins duhul lui Iisus; şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina.
Cunoscând Iisus pe orb, că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie a Fiului, ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui, pe care şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii sale pământeşti – model pentru noi pământenii – cu această dumnezeiască siguranţă „a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipătură şi a uns ochii orbului cu tină (adică găurile ochilor) şi a zis: "Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând”.
Părintele Arsenie Boca

3 din 7
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi la reparat - deşi pentru noi, oamenii, ar fi totuşi un lucru convingător al dumnezeirii lui Iisus; convingător și pentru simplul motiv că, până astăzi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul, aparatul fotografic şi altele, dar ştiinţa omului n-a putut face ca viaţă, nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă. Impărăţia vieţii e împărăţia lui Dumnezeu.
Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei, atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei până la sfârşitul lumii. „Deschide-vei mâna Ta şi toate se vor umplea de bunătăţi; retrage-vei mâna Ta şi toate se vor usca şi-n ţărână se vor întoarce”. Deci să ne cunoaştem marginile şi vom recunoaşte pe Dumnezeu. Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.
Părintele Arsenie Boca

Un singur sfânt de am fi avut, ar fi rezolvat toate problemele. Poți să-mi găsești un sfânt?
părintele Paisie
……………………………………………….

4 din 7
Vecinii, şi cei ce-l văzuseră orb, începură primii a se nedumeri despre el; cine-o fi, el sau altcineva, care seamănă cu el? Iar el zicea: eu sunt! Oamenii nu ies uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre „Omul care se cheamă Iisus” şi care i-a făcut ochii din pământ nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru iudei. Deci de la început ancheta era sortită să iasă prost. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu.
Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri despre cum a demers căpătarea vederii, precum şi despre persoana care a dat vederea. Orbul apăra pe dătătorul ochilor săi; fariseii îl huleau precum că e păcătos; – deşi unii recunoşteau că om păcătos nu poate da vedere orbilor.
Neisprăvind nimic au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricaţi de farisei, dau doar mărturie că acesta a fost orb din naştere, e fiul lor, dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădară de-a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor „că-i în vârstă, deci însuşi să grăiască despre sine”.
Jidovii se sfatuiseră să dea afară din sinagogă pe oricine care va mărturisi pe Iisus că e Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Asta o ştiau toţi, şi părinţii orbului, de aceea au fugit de un răspuns răspicat: precum că ochi, unde nu erau din naştere, numai Dumnezeu putea să pună.
Părintele Arsenie Boca

5 din 7
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau în numele lui Dumnezeu să zică rău despre Iisus, că este păcătos. N-a zis. Din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: „Acum v-am spus; au vreţi să auziţi iarăşi? Au doară vreţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?”
Auzind fariseii acestea, au sărit cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: „Tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ai lui Moise! Pe Moise îl ştim, pe acesta nu-l ştim de unde este!”
In altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul. (Matei 12,24). Aşa-i firea omului păcătos: când îi loveşti dracii, îţi zice că tu eşti drac.
La această sucită întorsătură de minte, pe care-o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care-i opreşte de-a şti pe Iisus că de unde este, omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească. Astfel auzim din gura lui una dintre cele mai frumoase mărturisiri:
„Aceasta e minunea, că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii celui născut orb. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”.
Părintele Arsenie Boca

6 din 7
Asta era credinţa: tare ca muntele, a acestui nou misionar al lui Iisus. Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: că păcătos fiind, îi învaţă pe ei - drepţii - tainele lui Dumnezeu, – şi l-au dat afară. Iată tragicul situaţiei. Orbul căpăta vederea, iar fariseilor li se întunecau ochii de mânie asupra lui şi a lui Iisus. Un duh rău îi ţinea de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să se lumineze şi ochii sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbia ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar… are pedeapsă.
Să urmărim de-acum desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbiei sufleteşti a fariseilor. Când a auzit Iisus că l-au dat afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspuns-a el şi a zis: „Cine este Doamne, ca să cred într-însul?” şi i-a zis Iisus: „L-ai şi văzut, şi e cel ce grăieşte cu tine”. Iar el a zis: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui”.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său ca şi creator al vieţii, facându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiasca mărturisire. De puţine ori, s-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu: o dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale patimi.
Părintele Arsenie Boca

7 din 7
Poate că aceasta a fost, în lumea aceasta, recunoştinţa lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus „de la Dumnezeu” înaintea tăgăduitorilor Săi: că l-a învrednicit de o rară descoperire dumnezeiască. Orb fiind şi a căpăta, prin minune, o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întunerec. Ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî sa mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochiului credinţei că ţi se descoperă Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. A vedea pe Iisus, e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământeană. Iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui e ieşirea sufletului din întunerec în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină, iată un misionar neînfricat al lui Iisus.
Părintele Arsenie Boca
…………………………………………………….

Cum e mai bine, să vorbesc sau să tac?

În Pateric se pune şi problema aceasta şi se zice: sunt trei feluri de oameni care tac. Unii care tac din fire, unii care tac pentru slava deşartă, ca să fie număraţi la cei care tac şi unii care tac ca să nu greşească. Se zice că numai tăcerea celor din urmă câştigă darul. L-a întrebat cineva pe Avva Pimen: „Ce-i mai bine, să vorbesc sau să tac?” Şi Avva Pimen i-a zis aşa: „Dacă vorbeşti, pentru Dumnezeu să vorbeşti, iar dacă taci pentru Dumnezeu, e bine să taci!”
Şi tot în Pateric se spune că „sunt oameni care de dimineaţa până seara vorbesc, dar fără de folos nimic nu vorbesc. Aceia toată vremea se socoteşte că duc tăcere; şi sunt oameni care nu scot nici un cuvânt, dar în inima lor osândesc pe alţii, aceia toată vremea se socoteşte că vorbesc”.
Părintele Teofil Părăian