Relație proastă cu părinții - greșeli în educație?

 stlx, on 25th May 2011, 09:47, said:

Greseli fac toti parintii insa e o diferenta intre anumite greseli obisnuite si firesti, si abuzul. Acela este repetat numai de care cei care nu au stiut sa il recunoasca nici in propria lor educatie, ca atare iau modelul si isi cresc copiii la fel. Cunosc un tip care isi batea copiii on a daily basis, la psiholog a spus ca el asa a fost crescut si ca el credea ca asa se face, ca asa trebuie. In plus, daca anumite emotii nu sunt intelese si depasite, zambetul de rautate al parintelui cu cureaua in mana sau cu replicile acide ramane intiparit in mintea copilului, care il va "da mai departe", la fel cum copilul batut isi bate mai departe cainele sau isi distruge jucariile.

Salut tuturor
Am ajuns aici crezand ca voi gasii cateva idei practice pt educarea si intelegerea copilului. Am gasit reprosuri catre parinti. Sunt sigur ca fiecare are de reprosat ceva parintilor dar nu exista nicaieri o scoala unde sa inveti cum sa-ti educi copilul. Iar metodele difera de la unii la altii: cu blandete, cu asprime , cu constrangeri sau dimpotriva, etc. Nu exista metode infailibile. Am intrat aici cautand parinti carora le-a reusit educatia odraslelor. Nu vreau sa vorbesc cu oameni care n-au avut vreodata grija unui copil, care nu stiu ce inseamna nopti fara somn. Oricine isi poate da cu parerea dar, asta nu-i o ciorba pe care s-o dregi daca ai busit-o. Iti iese sau nu. Iar rezultatele se vad dupa ce copilul are la randul lui copii. Abia atunci poti sa stii daca ti-a iesit "ciorba".
Din pacate trebuie sa caut mai departe, nu-stiu-unde, raspunsurile la intrebarile mele. Pentru ca am doua "ciorbe" pe foc.

Rezultatul il vezi mai repede, cind isi ia in maini viata, si propriile decizii au discernamint.

 dan6969, on 21st August 2011, 10:25, said:

Eu cred ca este foarte important si sa afli ce NU trebuie sa faci.

Daca copiii tai nu vor avea niciodata copii, cum iti vei da seama daca ti-a iesit bine sau nu? Luand in considerare criteriul tau

Salut!

Am ajuns pe forumul asta incercand sa-mi dau seama daca este posibil sa nu iti mai iubesti posibil, incercand sa vad daca mai gasesc si altii in situatia mea.

Din pacate, sunt atatea cazuri.


M-am regasit in mesajele pe care unii dintre voi le-ati scris, in primul rand in sensul ca pentru mine parintii au ajuns sa fie simple rude, nimic mai mult.

In acelasi timp vad persoane care sustin ca parintii ti-i iubesti cu bune si cu rele si ca trebuie sa ii intelegi. Daca nu incercam sa ii inteleg, in ziua de astazi nici macar buna ziua nu le mai dadeam. Din pacate ei nu au incercat sa ma inteleaga, nici macar o clipa. Mama mea decat sa isi ceara scuze pentru raul pe care mi l-a facut, prefera sa nu imi vorbeasca. Imi reproseaza greselile si deciziile ei, imi reproseaza ca nu o sustin financiar, ca nu fac suficiente eforturi pentru ea. A fost dureros pentru mine sa accept ca sunt o vaca de muls. Uneori dau inapoi, si reluam relatiile(vorbind o data pe saptamana la telefon cateva minute). Dureaza de obicei maxim cateva saptamani pana cand un trigger declanseaza valul de reprosuri.

Toate aceste experiente m-au marcat. Relatiile mele sunt defectuoase, m-am inchis in mine, nu mai am incredere in nimeni.

Cand persoanele care ar trebui sa te iubeasca neconditionat, nu o fac, perceptia asupra vietii se schimba.

E usor sa vorbesti atunci cand esti un copil care a avut parte de o copilarie normala, e usor sa spui ca parintii trebuie iubiti indiferent ce s-ar intampla, e usor sa spui asta cand singurele suparari pe care le-ai avut cu parintii au fost minore si nu au degenerat.

Nu, parintii nu trebuie iubiti indiferent ce s-ar intampla.
Traumele create de unii sunt absolut inspaimantatoare si de nerezolvat. Teoretic se poate rezolva orice, dar practic, copiii abuzati raman captivi in tiparul disfunctional in care au fost crescuti, esuand ca adulti si nereusind sa aiba o viata normala si implinita.

Numai simplul fapt ca ai scris ca mama ta iti reproseaza ca nu ii dai bani, arata ca e o escroaca deghizata in rol de parinte pentru care viata ta nu exista. Exista doar egoismul ei si conditionarile ei. Cel  mai bine pentru tine este sa rupi relatia toxica cu ea si sa ajungi sa te gandesti la ea ca la un strain, ca sa nu te mai afecteze nimic din ce spune. Asuma-ti acel telefon saptamanal, in sensul ca stii ca mereu iti va face rau, dar elimina-l de tot cand vezi ca nu-l mai poti duce in spate.
Un copil exista ca sa traiasca pentru el, nu ca sa-si duca in carca parintii! E cel mai egoist mod cu putinta de a fura viata copilului tau, acela de a pretinde sa aiba grija de a ta. Iar un parinte egoist egal strain. Ce faci cu strainii care te deranjeaza si iti fac rau? Ii indepartezi din viata ta. Deci...

Tocmai pentru ca mi-e greu sa nu incerc sa ma pun si in pielea mamei mele ma face sa ii mai dau o sansa de fiecare data. Ma gandesc de fiecare data ca poate e singura, ca poate e nefericita, ca poate s-ar bucura sa ma auda, e greu sa accepti ca esti o vaca de muls.
Mama mea a fost diagnosticata cu cancer in urma cu cativa ani, desi in momentul asta se pare ca nu exista semne de recididiva, mi-e teama ca poate o sa vina momentul ala in care o sa regret ca nu am ajutat-o mai mult, ca nu am facut eforturi mai mari sa o inteleg.
Sunt foarte bulversata.
Mi-a fost rusine de mine cand pentru cateva momente mi-a trecut prin cap ca poate mi-ar fi mai usor daca ea n-ar fi.
Mi-as fi dorit sa fie mai usor. Mi-as fi dorit sa am niste parinti normali, care chiar daca au divortat, chiar daca si-au batut joc unul de celalalt sa fie capabil sa ma tina la adapost de razboaiele lor, dar nu, am fost permanent in bataia pustii. Mi-as fi dorit sa nu fiu eu aia matura in relatii cu proprii parinti.

Mi-as fi dorit sa am o mama care sa-mi doreasca binele, sa nu ma blesteme.

Uneori ma pot desprinde din acest cerc vicios, dar dupa o perioada ma intorc, de mila, de frica.. habar n-am de ce.

Cred ca numai un terapeut te poate ajuta, esti prea prinsa in capcanele traumelor si esti prea legata  emotional de ei tocmai din cauza faptului ca ai fost santajata emotional mereu.

Din pacate, in multe familii, rolurile se inverseaza, iar copiii devin parintii parintilor lor. Esti in postura in care in loc sa fi fost ocrotita de ei, ai devenit surogat de partener etc.

Te intorci de fiecare data pentru ca o viata intreaga ti s-a inoculat in mod parsiv si distructiv spaima de a-ti muri parintii. Probabil ca ti s-a descris de mii de ori scenariul disparitiei lor incat de-aceea revii, pentru a nu te simti vinovata dupa ce vor muri.  Ai trait si retrait iminenta mortii lor pana te-ai imbolnavit sufleteste si ti-a secat sufletul de durere si spaima.

Imi pare rau pentru boala mamei tale, dar nu tu esti vinovata de asta! Si nici nu trebuie sa-ti inchida tie viata pentru totdeauna, cu atat mai mult cu cat tu nu ai primit iubire din partea ei, siguranta, ocrotire. Cred ca din acest punct, ea cam trebuie sa-si duca crucea. Pare insensibil ce spun, dar e valabil doar pentru acele suflete maltratae si abuzate, care pur si simplu au si ele dreptul la o viata normala.

Ea este nefericita si te-a abuzat pentru ca este o bolnava psihic. Nu trebuie sa fii internat in camasa de forta ca sa ti se puna anatema de nebun. Poti fi cel mai normal om in societate, iar acasa sa reprezinti teroarea si iadul copiilor tai.
O poti ajuta sa depaseasca greutatea bolii, doar cu conditia sa nu te mai afecteze ceea ce-ti face (si-ti va face mereu!). Sa nu crezi ca aceasta boala a schimbat-o, doar a pus-o pe butuci si a facut-o sa inchida gura mai mult. Insa ea e acelasi om care te-a traumatizat (si la fel se intampla si cu tatal tau). Dar ca sa-i faci fata agresiunilor, care vor fi sigur la orice contact cu ea, tu trebuie sa-ti dezvolti niste aparari, niste modalitati prin care sa-i rejectezi orice manipulare, agresiune, santaj. E foarte greu, mai ales ca probabil ai ajuns in stadiul in care si un cuvant sau o grimasa de-a ei, aceleasi de care ai avut parte o copilarie traumatizanta, te arunca din nou in trecut si in durerile resimtite de-a lungul anilor.

Ce trebuie sa faci tu cu viata ta este sa mergi mai departe, sa iti construiesti o relatie, o familie si sa incepi sa devii prioritara pe lista ta.

Probabil ca nu o poti ierta pentru ca nici macar nu ti-a cerut iertarea, si atunci trebuie sa te resemnezi si sa accepti ca asta e situatia, acestia ti-au fost parintii, dar ca tu trebuie sa mergi mai departe necontaminata de ei ca si pana acum. Consulta un psihoterapeut, trebuie sa gasesti pe cineva care sa-ti panseze ranile si sa te invete cum sa stergi traumele. Iar tu, nu uita sa incepi sa te iubesti si sa te valorizezi, pentru ca mai mult ca sigur nu ai respect de sine si ai o imagine deformata despre tine, una urata, asa cum ti-a fost recitata de atatea ori, in momentul abuzurilor, in decursul anilor.  

Am citit tot topicul, urmareste postarile userului roua, mi-a placut foarte mult ce a scris, mi-a dat senzatia ca e o profesionista, poate chiar psihoterapeut. Poate reusesti sa o contactezi, sunt sanse foarte mari sa te ajute sa-ti vindeci sufletul. Macar cateva sfaturi pe care ti le va da, si tot va fi un plus pentru tine.

Multumesc,

E cu adevarat incurajator sa vad ca exista cineva care intelege si nu ma judeca in vreun fel pentru ce am spus.
Pana acum nimeni nu a facut-o, mama este o persoana sociabila, prietenii mei se inteleg foarte bine cu ea, nu doar o data am auzit ca si-ar dori o mama ca ea. Rudele din partea ei nu stiu ce varianta de poveste or cunoaste ca de cate ori ma prind ma baga in cate o sedinta in care imi explica ca eu sunt datoare sa o ajut si ca sunt singurul ei sprijin. Prietenul meu oarecum intelege, dar nu pana la capat. A asistat la unele discutii si si de-aia oarecum intelege. Doar ca de multe ori dupa ce ma cert cu mama, dupa o perioada el ma indeamna sa o caut, "sa nu mai fiu capoasa" ... deja dupa ce aud de cateva ori capoate ar trebui sa o caut, ma gandesc ca poate asa e... poate ar trebui sa ii dau un telefon sa vad ce face. Desi nu am auzit pana acum magicul "imi pare rau". Desi mama imi aminteste cu superioritate ca ea niciodata nu m-a cautat de cate ori ne-am certat, si ca eu am venit mereu la ea, asa ca sa am grija daca vreau sa mai vorbim vreodata. La ultima cearta am intrebat-o de ce niciodata nu ma cauta, de ce imi spune ce copil rau sunt eu in timp ce ea e cel mai bun parinte, care s-a sacrificat pentru familie (in viziunea ei), si totusi nu e curioasa sa vada ce fac, luni de zile poate.... Am intrebat-o de ce nu simte nevoia sa isi ceara iertare macar pentru chestiile mai recente (m-a blestemat sa am soarta ei, sa ma imbolnavesc ca ea)... Nu am primit niciun raspuns, a adoptat o strategie defensiva, schimband subiectul in totalitate ca si cum nu ar fi auzit ce am intrebat-o.


E asa ciudat, ca nimic nu e clar in mintea mea. Singura mea alinare cred ca ar fi sa o stiu ca are pe cineva langa ea sa-i poarte de grija si eu sa nu mai aud vreodata de ea.

M-am gandit de cateva ori sa apelez la un psihoterapeut..In urma cu cativa ani locuiam in bucuresti, si am simtit ca am o mare apasare, ca am o problema, ca ceva e in neregula.... am mers la psihiatrie la bagdasar arseni(parca?? in berceni) .. Am plans ca un copil in fata doamnei doctor, a fost cu adevarat eliberator sa pot sa spun ce ma roade fara ca cineva sa ma judece si sa incerce sa ii gaseasca scuze mamei. Am fost diagnosticata cu depresie, mi-e prescris cateva medicamente, am refuzat sa le iau, am refuzat sa ma tratez cu somnifere si calmante fiind asa de tanara, in momentul ala am gasit puterea sa ma detasez in totalitate de problemele astea, doar ca apoi a urmat cancerul mamei, care m-a readus de unde plecasem, m-a facut captiva din nou, desi momentan e in afara oricarui pericol.

Probabil ar fi cazul sa incerc din nou sa discut cu cineva specializat...

1) Incearca sa ai o discutie cu ea, pe cat posibil sincera si fara jigniri sau acuze, in care sa ii spui ce simti. Daca vezi ca discutia degenereaza, las-o in plata Domnului - si nici nu o mai cauta vreodata, e distructiva pentru tine.

2) Ai fost probabil la Obregia cauta unde locuiesti un psihoterapeut, dupa cum ai vazut si tu iti face bine sa te "cureti". Vad ca deja cunosti solutia, iti mai trebuie curaj sa o aplici .

Daca o sa cauti pe net sintagma "copilul captiv" vei vedea ca nu esti singura...

Bafta iti doresc si putere sa faci ce e mai bine pentru tine !

Edited by Alka10, 16 January 2015 - 11:11.

Niciodata in viata ta sa nu mai accepti „sa fii bagata in sedinte de rude” care sa te ia de urechi si sa te puna la colt! Este o imensa jignire pentru ca isi asuma roluri inexistente, dar in primul rand pentru ca te umilesc! Esti un adult pe picioarele tale si ai dreptul sa fii respectata! Asa sa le spui cand vor mai incepe conferinte cu tine: sa se duca sa consilieze oi, vaci, boi, ca numai acelea sunt de nivelul si competenta lor.

E bine ca prietenul te intelege, dar te sfatuiesc sa nu te lasi influentata de el in marea problema cu abuzatorul tau principal, mama „cea sfanta si iubitoare” (ca doar asa sunt invatati romanii ca reprezinta orice femeie). Trebuie sa intelegi ca tu nu esti obligata nici sa-i mai suporti boala psihica, nici teroarea, nici rautatile. Mama ta este de o infamie strigatoare la cer atunci cand te santajeaza iar si iar cu abandonul. Nici nu vreau sa-mi imaginez de cate ori ai fost tu abandonata in copilarie, verbal, emotional, poate chiar fizic.  
Un copil nu este niciodata rau, iar unul cu mari probleme (nu este cazul tau) este rezultatul relatiei diabolice dintre parintii sai, asa-zisa lui rautate fiind un reflex la loviturile incasate de-a lungul copilariei de la agresorii sai. Si aceasta este o crima, sa-i arunci copilului tau in fata cuvinte care il ranesc si-l destabilizeaza emotional de fiecare data.
Ai avut nesansa sa te nasti intr-o familie dezorganizata, intemeiata fara iubire, ai fost produsul a doua fiinte bolnave si rele, care si-au exteriorizat tarele si bolile, abuzandu-te intr-un mod inuman. Ai avut nesansa sa te creasca o femeie rece, incapabila de dragoste materna, care ti-a conditionat fiecare clipa a existentei si inca o face.

Tu nu ai ce sa repari!

Ar fi fost o sansa in situatia in care ceva ar fi functionat cat de cat normal la inceput, dar care s-a deteriorat pe parcurs. Dar la tine, ca la atatea familii disfunctionale, totul e gresit inca de la inceput! Inca de la casatoria parintilor, inca de la casatoria parintilor parintilor tai...si putem merge mult in urma ca sa intelegem transferul asupra urmasilor a unor comportamente gresite, a unor modele infecte de educatie, a unor abuzuri.
Ai fi putut spera in viitor la o relatie cat de cat normala, chiar daca compromisa pe tot parcursul vietii tale pana acum, daca aceasta fiinta ti-ar fi cerut iertare si ar fi avut remuscari. Dar cum acest lucru nu se intampla niciodata la un abuzator, nici tu nu vei avea posibilitatea sa cladesti ceva cu mama ta.

Nu ai cum sa reconstruiesti ceva ce n-a existat niciodata!
Nu ai cum sa reconstruiesti ceva cu cineva care nu accepta ca a gresit si care nu misca un deget atunci cand vede suferinta copilului sau! Un copil nu sufera degeaba, iar o relatie proasta parinte – copil este asa numai si numai din vina parintilor! Nu copilul il educa pe parinte, ci invers. Nu parintele e dependent de copil, ci invers. Nu copilul impune parintelui un mod de viata si o gandire patologica, ci parintele dereglat psihic.

Scrii niste lucruri grele, ca te-a blestemat, ca te-a abandonat emotional, ca te-a santajat mereu. Un parinte care spune ca s-a sacrificat pentru copilul sau este un parinte impostor, un escroc sentimental, un santajist de ultima speta, pentru ca o face tocmai cu cel pe care trebuia sa-l ocroteasca si sa-l iubeasca! Acolo unde copilul vine din iubire, nu exista sacrificiu!

Un parinte care arunca blesteme asupra copilului este un monstru de parinte! Daca face asta acum, cand esti adult, iti dai seama ce s-a petrecut in copilaria ta, cat de criticata, abuzata, ranita, abandonata ai fost?? Tu trebuie neaparat sa te desprinzi emotional de ea, cu atat mai mult cu cat inca e in viata. Pentru ca daca dispare, iar tu ramai cu traumele nedescifrate si nerezolvate, viata ta va fi o continua suferinta. Si sigur un esec!

Relatia ta poate e buna acum, dar cat crezi tu ca va mai accepta barbatul de langa tine sa fii depresiva, furioasa, suparata, trista? Din pacate barbatii suporta mai greu o partenera cu probleme, un barbat vrea o femeie sanatoasa psihic si fizic langa el, nu e dispus sa isi sacrifice viata ingrijind o depresiva. Si, la urma urmei, nimeni nu e obligat sa suporte consecintele unei familii nebune si sa ajunga sa fie contaminat si el cu ceva ce nu-i apartine si care-i face mult rau. Reciproca e valabila, de-aceea casatoriile ar trebui sa se faca atunci cand adultii sunt rezolvati in primul rand psihic. Viata trebuie sa fie frumoasa, nu sa ajungi sa faci pe asistentul medical al unui suferind.

Un om depresiv si cu conflicte permanente cu parintii sai inseamna un mediu rece, mizer, fara bucurii, doar cu reprosuri, cu oboseala vesnica, cu critica, atitudine negativista. Inseamna de fapt boala. Orice om intreg la minte isi doreste o viata cat mai linistita si vesela. Iar tu, daca nu te repari cat mai rapid si o mai lasi de mama ta sa iti influenteze viata, vei esua in toate relatiile tale si nu vei putea sa mergi mai departe. Tu esti prizoniera unor vremuri trecute pe care nu le poti depasi. Si nu o poti face atata vreme cat ai legatura cu agresorul tau.
Esti in mare pericol! Pe langa faptul ca ti se poate declansa orice boala, poti sa intri in depresie si sa-ti pierzi pofta de viata (pe care nu ai avut-o niciodata, de fapt), relatia, job-ul oportunitatile de orice fel.

Invata sa te despagubesti singura si sa-ti acorzi orice vrei tu, de la iertari, la permisiuni de orice fel. Nu-i mai cere mamei tale nimic, dar nici nu-i mai oferi din timpul tau, inima ta, sentimentele tale.

Elimin-o din viata ta, ai acest drept! Oamenii nu-si aleg parintii la nastere, dar pot alege sa nu-i mai vada daca prejudiciul adus in copilarie a fost imens.

De-acum, numai tu iti poti decide soarta. Ea nu te mai poate manipula, nu i-au mai ramas decat vorbele si amenintarie, insa nu te mai poate lovi, nu te mai poate abandona, nu te mai poate tine in teroare. Fii desteapta si recupereaza-ti viata, aia pe care o vrei tu!