Relație proastă cu părinții - greșeli în educație?

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 14:18, said:

Multe greseli se fac din sufocare, prea multa grija si din prea multa teama.

Multora le e frica ca daca lasa fraiele, copilul nu se descurca singur, bine.

Si nu reusesc ca depaseasca spaima asta nici cind copilul creste, lor tot timpul le este frica sa nu iasa ceva rau.


Si totusi, si in acest caz, desi deranjat copil/adolescent fiind de atitudinea lor, desi ti-ai manifestat rebeliunea si ai avut crizele tale de independenta....adult fiind realizezi ce s-a intimplat.

Nu vei putea sa-i taxezi pt asta cu lipsa de respect sau lipsa de  afectiune. Cel mult vei accepta situatia ca nu s-au descurcat asa bine si vei retine sa faci tu altfel.

Edited by yasmi, 20 May 2011 - 13:29.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:18, said:

Intotdeauna am fost impresionata de aceste cuvinte.

Le-am auzit des, si am vazut si lacrimi amare cand le-au auzit parintii din gura propriilor copii.

Asta e o resursa fantastica  a ta chiar daca de facto nu se va intampla.

Problema e  de fapt ca intervine un asa zis joc frontal. Se formeaza doua tabere, ei nu vad ceea ce nu au facut, vad doar ceea ce tu le reprosezi, iar tu le reprosezi ceea ce nu au facut (aici pot fi o gramada de lucruri, evenimente, situatii, responsabilitate, grija, iubire, lipsa lor mai precis) iar ei apara ceea ce cred ca totusi au realizat. Insa sunt convinsa ca la o adica e foarte mult de discutat si de pus pe masa.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:18, said:

Nu cine are dreptate conteaza.

oricum opiniile sunt diferite, oamenii sunt diferiti, ceea ce ei considerau bun pt tine, poate nu era ce-ti doreai.


esti insa destul de mare si educata, ca sa accepti ca au facut cit au putut ei mai bine.

nu au stiut si nu au putut mai mult si nici acum n-au cum sa vada asta, degeaba te indirjesti.

yasmi, on 20th May 2011, 14:27, said:

Ba e foarte bine ca se indarjeste, desi eu nu vad ca o face. E excelent ca e sincera macar cu ea insasi, asta este o povara atat de grea. Pentru unii doar aceasta sinceritate ia ani, fiindca se simt vinovati ca nu-si iubesc parintii, sau pentru ca ii critica.

Ea e indreptatita sa fie nemultumita de ei. Sau ca sa fiu si mai precisa, are voie sa simta si altceva decat iubrie si sentimente inaltatoare. Totul e sa vada in perspectiva, indarjirea e aceea cand te blochezi intr-un loc nu cand exprimi tristeti.

Edited by roua, 20 May 2011 - 13:38.

E bine pina la un punct, in sensul ca ii va trece vina si nu-i va mai lasa sa se amestece in viata ei.

Dar indirjirea ca ei sa recunoasca ca au gresit, e inutila , obositoare, frustranta si o s-o sleiasca de puteri.

yasmi, on 20th May 2011, 14:40, said:

Eu am inteles ca ea ar fi mult mai usurata daca ei ar putea sa vada si altfel lucrurile, adica si din perspectiva ei. Evident cum n-o fac nici ea nu-i slabeste, dar in sensul ca nu poate sa vada altfel decat asa, in conditiile date.

Insa stii, ea a spus un lucru atat de mare pe cat pare de neinsemnat. Insa de foarte multe ori parintii nu mai vor sa se incarce cu inca o povara, mai bine se fac ca nu aud.

Nu de putine ori am auzit insa: ""m-am eliberat pentru ca le-am spus ceea ce cred fara menajamente". "M-am eliberat pentru ca mama a recunoscut ca nu trebuia sa faca x si y..."

E o presiune imensa sa le tii in tine. Ani de zile, nota bene.  

Ceea ce e cu adevarat innebunitoare e reactia tatalui. Cand ii reprosez mamei ceva, un incident care s-a intamplat numai intre noi, maica-mea intai neaga hotarat ca a avut loc, apoi, pe masura ca ma infierbant, accepta ca ,,s-ar putea, dar eu nu-mi amintesc". Taica-miu, care a fost absent - nu fizic -, toata copilaria mea sare ca o fiara in apararea lui maica-mea, ca nu e asa, ca nu ar fi putut maica-ta sa faca asa ceva, ca inventez, ca nu e posibil sa se fi intamplat ce povestesc eu.

yasmi, on 20th May 2011, 14:27, said:

Nu, nu despre asta e vorba. Toata copilaria mea am fost sacul de box in care si-a descarcat maica-mea frustrarile. Stiam dupa cum deschidea usa ca urmeaza sa mananc bataie, nu conta cat de bine era totul acasa, cat de aranjat, cat de bine imi facusem temele. Maica-mea era deja suparata pe altii si urma sa ma bata pe mine ca sa se simta mai bine. Asta nu e greseala, asta e abuz. Ajunsesem sa am crize de isterie in timpul meditatiilor pentru ca nu stiam sa fac o problema, sa o rog pe meditatoare in genunchi sa nu-i spuna maica-mii ca nu am stiut problema. Eu peste asa ceva nu pot trece, nu ma pot preface ca e normal si firesc si ca nu a stiut sau nu a putut mai bine.

Thomas-, on 20th May 2011, 15:02, said:

In reactia tatalui ce e deranjant cu adevarat e ca o apara pe mama ta, ca nu  acorda credit spuselor tale, ca nu o vede in acelasi mod in care tu o privesti, ca intervine fara sa fi fost prezent atunci deci il resimti ca pe un intrus in aceste discutii?

Da, de aceea e dificil sa explici pe forum cum e cu realitatea pura. De discutat, discutam, insa in profunzime nu se poate. E posibil Thomas ca ea "sa nu-si aduca aminte" ca sa nu se impovareze, isi impune desi e o iluzie, tot stie. E important insa cum vede ea acum lucrurile, tot considera ca ai meritat acel tratament? Realizeaza cat de greu ti-a fost? Cand spun asta nu ma refer la o recunoastere verbala ci daca te sustine acum, daca face pentru tine lucruri aparent mici, daca se implica. E si asta o forma de a spune "regret nespus".

Fiindca ma gandesc acum ca e un pas mare si faptul ca ii amintesti. Ca poti sa faci asta, chiar daca primesti raspunuri monosilabice.

Edited by roua, 20 May 2011 - 14:11.

roua, on 20th May 2011, 15:09, said:

Pas care probabil e putin inutil.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 15:13, said:

Nu, nu e. Insa util ti se pare doar atunci cand nu-l poti face nici macar pe acesta.  

roua, on 20th May 2011, 15:15, said:

Si eu ii aduc aminte maica-mii uneori astfel de incidetnte pe care ea le neaga cu vehementa sau "nu-si aduce aminte", sau spune ca deformez eu evenimentele si ca n-a facut ce spun eu. Cata vreme nu vrea sa admita ca e posibil sa nu fi facut intotdeauna totul perfect, e inutil...

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 15:17, said:

si oricum greselile lor nu se pun pentru ca sunt parinti - asta admitand ca fac greseli.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 15:17, said:

Iti spun de ce nu e inutil. Rarisim, daca nu chiar niciodata, o astfel de recunoastere si o astfel de sinceritate fara proptele se intampla brusc si radical. Aceste lucrui nu se intampla decat cu politica pasilor marunti. Nu vei obtine o schimbare majora de perspectiva de pe o zi pe alta.

Asta nu e acelasi lucru cu a spune mereu aceeasi fraza/acuza, zilnic.

In cazul ei eu vorbeam de posibilitate care se concretizeaza fie si prin faptul ca ea poate "sa-i aminteasca".

Unii nici asta nu pot, si ia o perioada buna de timp ca sa ajunga intr-o astfel de faza.

Edited by roua, 20 May 2011 - 14:24.

roua, on 20th May 2011, 15:09, said:

Ca nu ma crede.

roua, on 20th May 2011, 15:09, said:

Deja incerc sa ma impac cu gandul ca relatia e definitiv compromisa si mimez o bunavointa conventionala. Maica-mea ma lasa-n pace mult mai mult din fericire.

Interesant e ca sunt tare suparati pe americani si-i vorbesc de rau de fiecare data cand e posibil. Un alt act de egoism, nu cumva sa plec eu acolo si sa-i las singuri.

Thomas-, on 20th May 2011, 15:20, said:

S-a intamlat sa admita de cateva ori anumite greseli insa au fost continuate cu "dar ce vrei de la mine, eram obosita si stresata, tu nu o sa intelegi niciodata cum e sa ai o functie cu raspundere si sa mai ai si un copil problema care iti face griji acasa"

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 15:23, said:

O, si maica-mea mi-a declarat ca nu o sa-mi ceara scuze niciodata. Eu trebuie sa fac mereu primul pas spre impacare, nu conteaza cine a gresit, ea e parinte si parintele nu are de ce sa spuna ca-i pare rau.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:18, said:

roua, on 20th May 2011, 14:25, said:

Asta mi s-a intamplat si mie. Intr-o vreme m-am gandit mult de tot si mi-am adus aminte tot felul de tratamente nefericite si felurile complexe in care m-au afectat (o luuuuunga perioada crezand ca au dreptate, ca pur si simplu sunt un om rau/posedat/neascultator si ca nu merit nimic). Le-am reprosat lucrurile astea intr-un fel de acces de sinceritate, si ei m-au intrebat "Si ce vrei sa facem noi??" sau ceva de genul. In momentul ala m-a bufnit plansul si le-am zis ca nu vreau altceva decat sa recunoasca ca au gresit si ca nu ar fi trebuit sa procedeze cum au facut-o. Si au recunoscut vadit jenati.

Edited by Oscilatrix, 20 May 2011 - 14:45.

Oscilatrix, on 20th May 2011, 15:43, said:

Vadit jenati de postura in care i-ai pus. Nu este usor deloc sa recunosti sau sa admiti ca ceea ce ai facut a condus si la suferinta. Cu atat mai mult din postura de parinte.

Numai daca ne gandim ca este dificil sa recunosti c-ai tras o banala minciuna in colectivul de la servici sau mai stiu eu pe unde care nu are decat consecinta felului in care esti privit o zi doua, si nu mai mult, si e greu sau ma rog nu ne vine la indemana sa admitem d'apai sa recunosti ca nu ai stiut, ca ai gresit mult fata de copilul tau. Nu ne plac posturile in care "nu dam bine". In relatia parinte copil, o relatie asimetrica, autoritatea parintelui acopera de destule ori aceasta senzatie de disconfort.

Nu mai spun ca la baza asta stau niste convingeri/credinte. Adica una poti discuta cu un parinte care stie ca e om si poate gresi dar e constient de rolul sau si altceva e sa discuti cu cineva care considera ca doar statutul de parinte iti da voie sa faci ce doresti si esti infailibil. Pornesti de pe doua teritorii foarte diferite in consecinta abordarea nu e aceeasi.

Edited by roua, 20 May 2011 - 14:55.