Relație proastă cu părinții - greșeli în educație?

Thomas-, on 20th May 2011, 13:41, said:

Problema cu aceasta dezbatere sau ce-o fi, ca mai pe oriunde se discuta, e ca se ajunge la probleme de etica. Si am auzit de foarte multe ori chiar eu insami acest repros din partea copiilor, in speta in situatii foarte tensionate sau in situatii care sunt dificile emotional pe termen lung, adica nu exista nici respect, nici dragoste, nici responsabilitate (care nu tine numai de asigurarea unui trai decent): "de ce m-ai facut daca esti incapabila sa ma cresti?", "mai bine nu ma nasteam" etc..Lucrurile astea si de obicei intrebarile care vizeaza decizia acelui parinte de a aduce pe lume copilul au loc atunci cand relatia e proasta. Si prin proasta inteleg ca acel copil nu a primit ceea ce avea nevoie sau nu a inteles deciziile parintelui de la un moment dat.

Ideea este ca poti deosebi relativ usor bravada sau "nesimtirea" unor intrebari/acuze de gandul profund trist pe care-l au unii oameni, copiii cuiva fiind,  ca ei nu-si au locul pe aceasta lume. Cel din urma persista.

Edited by roua, 20 May 2011 - 12:54.

Thomas-, on 20th May 2011, 13:41, said:

Consta in primul rand in obligatii, in responsabilitate. Cel putin pana cand devine copilul major. Satisfactia se presupune ca este insasi existenta copilului

Sentimentele sau resentimentele au clar legatura cu relatia parinte -copil , cu atmosfera din familie, cu modul in care a fost inteles, sustinut copilul, toate au legatura.

Atunci cind exista relatii firesti, o atmosfera buna in familie, si copilul se simte ocrotit si mai apoi inteles, se dezvolta firesc toate sentimentele, de admiratie, iubire, atasament si respect , fara ca cineva sa impuna sau sa aminteasca asta in mod expres.

Daca iti iubesti parintii si ii admiri, n-ai cum sa-i scoti din viata ta ,sau sa nu-i respecti.


Daca nu au fost relatii bune in familie, inclusiv comportamentul fata de copii a lasat de dorit, sau chiar s-au intimplat lucruri grave, atunci e normal ca aceste sentimente sa fie afectate.

Adult fiind si cantarind lucrurile altfel, s-ar putea sa consideri ca ai fost lezat in vreun fel, sau chiar sa ai motive serioase de a te indeparta de un mediu care ti-a facut rau.

Nu e de condamnat. E firesc ca in aceste cazuri, sa nu simti respect si nici alte sentimente de afectiune pt acei oameni care se numesc parinti, tocmai pt ca nu si-au facut treaba bine.


Insa sa sustii ca desi a fost totul ok si nu ai ce le imputa,  tu din maturitate si pt ca te-ai desprins de cuib, nu mai privesti in urma , e aberant .
Dupa parerea mea asta  n-are legatura atita cu parintii cit cu tine. In cazul asta tu ai o problema cu libertatea si ce inseamna viata personala.

@ Un copil se creste cu dragoste. Nu din obligatie, sacrificiu, si pt ca trebuie.

Dar se creste si se educa cu simt de raspundere pt viitorul lui ca om, ca sa dezvolte o personalitate echilibrata.

Edited by yasmi, 20 May 2011 - 12:56.

roua, on 20th May 2011, 13:32, said:

Am citit chiar azi intr-o carte ceva de genul: parintii incearca sa exorcizeze din copii demoni pe care ei insisi i-au sadit prin atitudinea lor.

Eh, da, nimeni nu-i perfect.

La fel cum putem spune, ca defectele care ne deranjeaza cel mai tare la copii,  le avem si noi.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 13:51, said:

Nu stiu daca e asa de simplu. Tu ai fi satisfacuta de tine ca parinte daca ai avea un copil toxicoman? Simpla lui existenta ar fi suficienta? Evident ca nu.

Mie toata treaba asta parinte/copil mi se pare un troc in sensul prim si nepeiorativ al cuvantului, cu obligatii si recompense de ambele parti.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 13:55, said:

E infinit mai complex de atat dar da, e bine scris. Adica legaturile sunt pe mai multe nivele, la diverse varste, si trebuie tinut cont de faptul ca nimeni nu vine fara o istorie personala in spate, la asta adaugam personalitatea fiecaruia, temperamentul fiecaruia si dincolo de toate viata.

Imi vine in minte acum, o situatie tipica pentru ceea ce ai scris aici, disperarea unor parinti atunci cand sesizeaza lipsa de independenta a copilului, iar asta se intampla cand e obligatoriu ca acel copil sa se desprinda de parinte in sensul de a cunoaste si de a se dezvolta in alte medii, cum e cel scolar de exemplu. Atunci incearca cu disperare sa impinga copilul sa faca fata, ba chiar il invinovatesc, il blameaza, lasand undeva foarte departe faptul ca ei insisi au fost cei care nu l-au lasat sa miste un deget fara ei.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:02, said:

Mi-as pune problema unde gresesc. Insa e foarte greu sa ma pun in postura asta pentru ca probabil nu voi fi niciodata parinte la randul meu. In orice caz, nu, nu cred ca as fi satisfacuta de mine ca parinte daca s-ar ajunge la asa ceva, stiind ca nu se ajunge in astfel de situatii fara ca si parintii sa comita anumite erori

Edited by aaalexandraaa, 20 May 2011 - 13:08.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 14:06, said:

As zice ca mai degreaba trebuie sa-ti pui problema unde ai gresit.

Erorile sunt inevitabile in cresterea unui copil, persistenta in ele este de neiertat, insa.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:02, said:

Sa fii atenta sa nu faci confuzii. Simpla lui existenta e totul la un prim nivel, cel al existentei lui in viata ta. Insa asta nu e suficient fiindca noi functionam in lume nu intr-un plan abstract.  Toxicomania reclama probleme serioase. Asta nu exclude insa nici faptul ca pentru tine el e foarte important dar nu exclude nici faptul ca e absolut necesar sa vezi ce a condus la acea stare de fapt. Si de obicei la o astfel de situatie nu avem la baza bucurii si fericire. Intelegi...

roua, on 20th May 2011, 14:04, said:

Asta imi aminteste de adolescenta mea, cand eram invinovatita ca nu aveam prieteni dar in acelasi timp nu aveam ocazia sa imi fac, urmand un program foarte strict impus de ei.

Erori exista, greseli exista, suparari exista, asa cum exista si iertare, intelegere, uitare.

Ca sa se ajunga la lipsa de respect si lipsa de afectiune, nu e suficienta o eroare, sau o atitudine neplacuta.

E nevoie de o intreaga relatie si existenta defectuoasa, ori asta e mult mai mult.

Edited by yasmi, 20 May 2011 - 13:15.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:09, said:

Cred ca pentru ca un copil sa ajunga toxicoman tre sa fi existat mai multe greseli, si nu facute o data ci sistematic.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 14:11, said:

Alexandra, e foarte posibil ca ei sa nu fi realizat ca sunt ambivalenti.

aaalexandraaa, on 20th May 2011, 14:14, said:

Asta am zis si eu.

roua, on 20th May 2011, 14:14, said:

Sunt sigura ca nu au realizat, nu ii acuz de reavointa. Multe greseli se fac dorind de fapt binele. Insa ambivalenta asta m-a facut la acea vreme foarte confuza si mi se parea ca oricum as face nu are cum sa fie bine.

Edited by aaalexandraaa, 20 May 2011 - 13:20.

roua, on 20th May 2011, 14:14, said:

Sau sa fie un mecanism de aparare. Mie parintii mi-au facut mult, mult rau si as putea trece peste tot daca ar recunoaste, ceea ce nu se va intampla niciodata. Potrivit lor, tot ce am facut eu bine in viata am facut datorita lor si impotriva vointei mele si sunt o nebuna nerecunoscatoare. Problema e ca, cu cat neaga ei mai mult, cu atat ma indarjesc si eu.

Edited by Thomas-, 20 May 2011 - 13:23.

Thomas-, on 20th May 2011, 14:18, said:

Cat seamana povestile. Si in cazul meu este exact la fel. Mama inca mai crede ca ea a fost un parinte exemplar, teorie intarita de cei care aud povestea din perspectiva ei si o lauda, iar eu am fost un copil indaratnic, lenes si bun de nimic, branza buna in burduf de caine. Perceptia asta nu i se va schimba probabil niciodata