Doru Davidovici

Haideti sa vorbim despre cine a fost acest om , si ce impresie v-au lasat cartile lui. Eu unul , dupa ce am descoerit acest nume, am incercat sa gasesc cat mai multe din cartzile lui, si trebuie sa spun ca prin anticariatele din Timisoara(si nu sunt putine) nu am gasit. La biblioteca universitatii (politehnice) ridica-te si mergi mai fusese scoasa cu 1 an inainte...
                Nu vreau sa dau tonul cu verificarea popularitatzii autorului, acum conteaza mai putin asta.

Edited by Anjin`, 12 May 2005 - 14:42.

Doru Davidovici are și un volulm postum de poezie, "Dezmințire la mit".

Mi-au plăcut tare mult poeziile lui. Uite, câteva din ele.
Eu le-am căutat pe net și nu le-am găsit. Păcat. Sunt și ele o parte din opera lui.

Dezmințire la mit

Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit pretutindeni
Întoarcerea mea,
          uciderea pețitorilor,

Simplu mit
Din care Homer și editorii trag profit.
Nu m-am întors...
Eu sunt aici, risipit printre pietrele arse
Sirenele
         Circe
                 Penelopa
Sunt farse
Născocite de un orb zdrențăros
Pentru un happy-end fermecător și duios.
Nu-mi voi revedea niciodată patria
               soția
                      fiul
                          câinele
Arcul, patul din trunchi de măslin, ogoarele, turmele
Itaca stâncoasă și marea albastră - căci asta mi-e voia,
Risipit
        - adunat între ziduri surpate,
Ulise rămâne la Troia!
Ați vrut să îmi luați spada și coiful
și scutul zgâriat și lovit
În cărțile voastre Ulise-i un biet rătăcit
         Mă reneg pentru un plug
         Simbol de taur care trage la jug
Nici acum nu-nțelegeți -
E atâta de greu?!
Că Ulise e Troia, și că Troia sunt eu...

................................................................................
.............................

De patru milenii amestec cu spada mortarul pe plajă
Cioplesc lespezi
ridic ziduri
Înălțându-mi în marmură voia.
De patru milenii
Ulise ridică
O nouă cetate la Troia...



DE CE?

Nu cresc copaci și flori pe muntele de sare?
Cum iese apa din pământ?
Cum iese soarele din mare?
Ce-nseamnă: "sa mă credeți pe cuvânt?"

Cum iese planta din sămânță?
Stejarul dintr-o ghindă atât de mică?
Când erați mici, vă atingea bunica?
Ce poate să-i provoace unui tată frică?

Unde-i cișmeaua de la care curge lapte?
Cum se cuprind tablourile în ramă?
Cum zboară un elicopter?
Cum iese un copil din mamă?

De ce e dudul plin de dude negre?
De ce e corcodușul plini de spini?
Cum se imprimă vocile pe bandă?
Rechinii pui sunt pui, sau tot rechini?

Când un avion în aer explodează
și arde, ce se întâmplă cu pilotul?
De ce pe cer sunt stele numai noaptea?
De ce copiii vor să știe totul?



Pe o piatră încălzită de soare

Mai bine așează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare
și judecă-mă drept.
Nu încerca să fii prea înțelept
Mai bine decât binele, binelui strică
și orice lucru judecat în pripă
Se-ntoarce împotrivă-ți.

Ești încă prea crud să știi ce e de știut,
Ce se întâmplă, și cum se întâmplă,
Apa din alții cât e de adâncă
Vârtejul nebun cât e de nebun
Cum vine pârjolul, cum lasă doar scrum,
Cum trebuie din scrum să renaști, pocăit
și iar te întorci de unde ai pornit
Când trebuie să uiți, sau să-ți amintești
Când trebuie să ierți, sau să pedepsești
Trecând peste tine.
Când singur râmâi, până unde să ajungi
Când spui ce ai de spus, sau când praf să arunci
În ochi de prieten, de părinți, de soție -
Ce ții pentru tine, ce alții să știe
Ce-i bun și ce-i rău, eterna problemă.
Să poți rezolva savanta dilemă
În care,
Prin legile firii, atât de încurcate,
Pe rând și deodată, cu toții au dreptate.

Cu omul din tine, pustiit, fărâmat
Să poți să te scoli de nimic rezemat,
Doar de omul din tine - care încă rezistă.
Să poți să prefaci în surâs ziua tristă
Să treci marea-not, chiar de nu știi să-noți
Când pleci, să nu lași doar urme de roți.

...și eu aș vrea să fiu turnat
În bronzul tare și durabil
Ce corespunde admirabil
Solidului portret de tată
Din mintea ta întortocheată...

............................................................................

Hai, dă-te jos de pe piatră...

Edited by Fata_morgana, 26 May 2005 - 22:40.

Multumesc

am citit acum multi ani, dar in general proza, nu poezie.

si mi-a ramas in cap si acum clasica Lumi Galactice.

Dupa cunostintele mele, am citit toata proza scrisa de Doru Davidovici. Volumul de poezie nu l-am gasit.
Se mai gasesc carti prin anticariate, in Bucuresti cel putin.

Nu pot da aprecieri. Trebuie citit. As recomanda 'Caii de la Voronet', pentru inceput

Cel mai mult mi-a placut: Ultima aventura a lui Nat Pinkerton.
NU prea gasesti cartile lui prin anticariate, iar de citit le-am citit numai de pe la colegi imprumutate. Am gasit celula de alarma odata, dar o aveam. Mai caut.

Super scriitor si super om!   Cel mai mult mi-a placut "Intrarea actorilor".Ar fi frumos sa posteze aici cei care stiu o gramada de povestiri cu/despre el

schumy|, on Aug 5 2006, 12:44, said:

Si eu am citit tot Intrarea actorilor si Ridica-te si mergi.Mi-au placut foarte mult.Un scriitor de valoare !Me rita citit.

"Gastele nu zboara cu 5000 de km pe ora..."

"Nu stii ce este frica pana cand nu te afli la 10000 de metri altitudine si se aprinde becul rosu...

ultima este aproximata...

cateva framente,preluate de la d13-electric:
Doru DAVIDOVICI ("Caii de la Voronet", 1973)

O sa intelegi acum ce-am simtit cand am vazut deodata ca avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; si ardea cu fum negru, invartejit intr-o coada scurta si groasa, din care tasneau, cand si cand, serpi portocalii. Ardea exact ca avionul ala de pe plansa din sala de pregatire, dar acum era real, la cativa metri de mine, in stanga si putin in fata... Am impins piciorul drept in palonier, mult, si avionul mi-a glisat pe plan, departandu-se de aparatul care ardea. Degetele mi-au apasat singure emisia si am strigat cu gura uscata: "Chiorule... mai, sari! Catapulteaza, Chiorule!" Uitasem de indicativ, de tot; fixam avionul arzand, fumul, flacarile si repetam in nestire: "Sari, te rog, catapulteaza, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapulteaza!" Totul a durat foarte mult, adica mi s-a parut ca dureaza foarte mult, era una din situatiile alea cand secundele se lungesc intr-o peltea fara sfarsit, si mi-era ciuda de lasitatea mea, care ma departase de avionul-cap, zburam aproape in linie cu ei, lateral la vreo optzeci - o suta de metri, si tot strigam "sari, ma, sari, fir'ar ma-ta a dracului, esti si surd!" Apoi a explodat, a fost o explozie neasteptat de slaba si de mica, in comparatie cu incendiul ala violent si cu tot fumul negru strabatut de flacari portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a rasucit ca o frunza de plop toamna, cand o bate vantul, si s-a napustit in jos, spre pamantul care se vedea impaclit si ars. Abia atunci m-am dezmeticit si am luat degetul de pe emisie; mi-am sters pleoapele, mi-am smuls masca de oxigen care mustea de sudoare si am intrat in picaj...

De fapt, Chioru a catapultat; dar asta am aflat tarziu, la vreo doua ore dupa aterizare...

M-am apropiat de el, cu paharul in mana. Chioru m-a privit, zambetul i s-a sters din ochi, a ridicat paharul "pana-n fund". "Pana-n fund", am zis, si l-am dat pe gat. Pe urma a izbucnit intr-un ras zgomotos si croncanit, rasul lui de starc: "si nu m-ai vazut... nu m-ai vazut cand am catapultat". Era randul meu sa ridic din umeri fara sa raspund.


Celula de alarma

"Mihăiță zboară bine, e gata-gata să intre în mine o singură dată, la o schimbare de eșalonare, trag de manșă, avionul lui trece pe dedesubt înclinat la cuțit, zbârnâind încordat, încercând să se oprească. A fost vina mea, nu se fac manevre cu ochii coechipierului în soare, înclin concesiv din aripi, hai, ia-ți locul în formație. Coborâm lin, bordul normal, viteza - 900 de kilometri pe oră. Scot frânele, reduc brutal motorul la relanti, avionul lui Mihăiță lunecă pe lângă mine încercând zadarnic să se oprească. Văd sclipirea scurtă a retrovizorului, Mihai a întors oglinda, mă caută. În coborâre, la 5000 de metri intrăm în nori, adică MIG-ul lui Mihăiță străpunge dintr-o parte în alta ceva bizar ce s-ar vrea nor dar nu reușește să fie, și apare din nou profilat pe fondul stâlpilor de abur. Zburăm printre coloane albe de stâncă, marmură de vis răsucită în volute fierbând înăbușit, pădure împietrită între cer și pământ, nori ciudați, ori aici e locul unde cerul se sprijină pe pământ? N-am mai văzut, turnuri de 4-5000 de metri înălțime, groase abia cât două-trei lungimi de fuselaj, le tulburăm încremenirea cu zborul nostru. Evit instinctiv, printr-un viraj la cuțit, un contrafort de rocă vânătă, deriva înaltă a MIG ului din față sclipește fulgerat prin dreptul cabinei. Mihai înclină avionul ocolind o coloană nemișcată, începem un fel de v-ați-ascunselea, goană bezmetică printre trunchiuri imense, virând scurt, întorcând avioanele chinuit, pe coadă, cu palonierul până la fund, încercând în ultima clipă să evităm întâlnirea. Tubul Pitot zgârie dâre adânci în carnea dură, albă, vârfurile planurilor șterg și se afundă în stâncă, mă adun în mine așteptând sunetul scrâșnit al metalului izbind piatra. Ne fugărim prin pădurea incredibilă, îmi joacă în parbriz bolovani ciclopici, aruncați unul peste altul, înclin, trag manșa în burtă, avionul geme și se repede pe un plan, vălul roșu al suprasarcinii pe ochii arși, orbi, holbați, în orbitele uscate, palonier, limba glisadei zboară tremurând într-un colț al cadranului, se strivește cupola cabinei de altă coloană, ocolesc în ultima clipă, viraj, mâna atârnă grea agățată de manșă, îmi curg ochii în obraji, obrajii în mască, masca mă apasă pe gât, se prăvălesc pe umeri, îngropând în scaun, tonele de metal argintiu ale avionului. Redresare, zbor orizontal, îmi umple parbrizul o poartă imensă de cetate, stâlpii grei, penumbra de sub bolțile reci, n-o să pot trece cu avionul drept, înclin, MIG-ul își joacă întunericul și lumina pe planurile boante când pătrundem sub lespedea grea, cenușie, care acoperă cerul și ne strivește. Izbucnim dincolo gata să luăm în bot o stâncă imensă, tubul Pitot frânt, strălucitor, botul scrâșnind pe granit, piatra imensă, cabina în țăndări, gheizerul înghețat de lumină pe albastrul încremenit al gândurilor, viraj, VIRAJ! și mă ghemuiesc în chingi simțind izbitura. Stânca se pulverizează sub burta nituită, mi-e gura uscată, coloana grea, masivă, clătinându-se între cer și pământ. Se prăvălește peste mine, ridic brațul, fulgeră izbitura în frunte, între ochi, îmi curge țeasta sub cască, lungi șiroaie de sânge... Apă, smulg masca de pe față, mă ustură sarea strânsă în marginea moale de piele subțire. Mihai se repede, văd avionul fulgerând o clipă departe, prin desimea pădurii de piatră, se repede vertical în sus între două coloane înalte, ștergând cu burta un povârniș amețitor - și se pierde, scânteind în albastru. Am scăpat, nu, gaura neagră, îngustă, mă laminează tăcută cu tonele de stâncă de abur, mă amestecă cu avionul, cu focul, cu duralul - dincolo, nimic. Bâjbâi într-un văl de ceață groasă, vrajă rea coborâtă peste mine și peste avion - giroorizontul. Mă izbește lumina, ochii, soarele orbind între doi pereți prăvăliți din înalt. Zbor într-un defileu strălucitor, am trecut dincolo - dincolo de ce? așa ceva nu rezistă, nu poate fi, înțelegi? - N-AR REZISTA! - în lumea de dincolo de pistă, aprozar, autobuz - se resping, nu se pot aduna în aceeași existență. Îmi scapără creierul scântei sub cască, zbor în vis, asta-i, asta trebuie să fie - zbor în vis, și pereții imenși de marmură albă, atârnați din nimic, prăvăliți spre nimic, dezgolind deasupra o fâșie îngustă de albastru strălucitor, topit, albastru, mai albastru, și iar, topit în propria lui lumină. Pereții defileului se dau în lături, dispar într-o prăpastie de lumină, MIG-ul țâșnește în senin sclipindu-și burta la soare, șandelă repezită spre cerul albastru, cu tubul Pitot sprijinit de punctul în care axa planetei intersectează bolta."

Fragmente din romanul de aviatie "V de la Victorie " de Doru Davidovici (publicat în anul 1987)

  

“...au venit frângând lumina în cupole de plexi largate prea târziu, o zecime de secundă prea târziu, întotdeauna întâi avionul, chiar dacă avionul, e clar, nu mai scapă - dar dacă totusi? - n-a mai fost nici un totusi. Cum nici de alte dăti nu mai era nici un totusi, dar dacă de data asta?...Dacă numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematică lucidă, neiertătoare, a fi sau a nu fi.
Dilema trecea din viata pe hârtie, de aici din nou în cabina avionului de dublă comandă, dar ce-a fost acolo, ce a putut fi, convorbirile dintre ei, sau tăcerea în spaima prăbusirii încremenind aerul într-un bloc străveziu, ce se întâmplă în cabina unui avion care se prăbuseste?
Ce se prăbuseste întâi în universul acela pilot-avion care oricum se surpă ireversibil si atât de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-a gândit în acele clipe de cădere haotică, pentru că altfel săreau. Știu si ce s-a vorbit, “Nu sări, lasă, auzi, LASĂĂĂ-L, NU SĂRII !!”, s-au strigat clipe de viată în cabina avionului prăbusit în cercuri frânte (...) sărim, LASĂ-L LA MINE!, ACUM IESE! N-a mai iesit.”

„Intotdeauna vor fi unii care privesc lucrurile numai din afara, si altii care incearca sa le vada dinauntrul lor, e ceva atat de binecunoscut"

„E greu de gandit atunci cand hotarasti in farsit sa faci ordine in tine, si greu de scris pentru a fi citit de altii ce se intampla in pilot cand unul dintre noi cade.

Intai e strigatul rosu pana la cer de fireasca revolta, urletul acela total care urca mut si izbugneste intr-o explozie de tacere pe care numai aviatorii o recunoc intre ei si ii fac pe ceilalti din jur sa ridice din umeri si sa spuna „eram acolo cand s-a aflat, l-am vazut, nici nu –a clintit. Nu s-a clintit nimic pe fata lui, tacea”, dar ce tacere, asta nu se vede, nu se spune, nu se cunoaste, ramane in fiecare dintre noi rasucit in tainice suluri fierbinti de aducere-aminte intrata de acum in alcatuirea noastra si iesita atat de rar la suprafata printr-un gest, un cuvant mai degraba scapat, prin miscarea curta a capului cu casca alba spre lumea aflata dincolo de plexiglasul cabinei: aici a cazut avionul…

Am acceptat profesia pana dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viata de aerodrom, orele noastra de formidabila, incredibila existenta in cabina avionului, dar n-am acceptat nicicand moartea. Moartea nu e o chestie care se accepta. Moartea e ceva tinut cat mai la distanta, impotriva careia invatam sa luptam, de care stim efectiv sa ne ferim, sa o recunoastem atunci cand da tarcoale, pe care reusim de foarte multe ori sa o invingem, atunci cand se pune problema. Asta e mandria noastra, ca de foarte multe ori reusim sa invingem. Ca nu acceptam sa murim cand totul e duce dracului in jurul nostru, si tot ce e pilot in noi urla ca se mai poate trai.

De aceea e cumplit cand unul dintre noi nu mai este.

De aceea refuzam stralucirea clapa, aureola de vesnic condamnat care, pentru multi din afara profesiei, ne inconjoara.

De aceea refuz sa cant cantecelul acela cu„la mormant eu nu vreau lacrimi”, lalait cu atata atatare de oameni pe care alminteri ii iubesc si ii duc in mine oriunde sunt, dar, dragule, simti tu ce-i ala mormant? de pilot? ce e sub pala aceea de elice infipta in pamantul cimitirului militar? Stii tu efectiv ce e acolo? Glorie, uniforma bleumarin, cerul senin, vulturul de pe piept, tresele de la maneci, toata fatada aceea cumplit de mototolita, daca ar fi doar asta da, as canta si eu de lacrimi si morminte. M-as defula, in acel cantecel, poate am si eu nevoie… Dar acolo sunt aliniate de fapt vise frante, ani care mai erau de trait, glasuri de copii pustiiti pentru totdeauna si plans de femeie tanara rasucita fierbinte noapte de noapte in patul acum prea lung, prea larg, si mai e ceva din fiecare dintre noi, lasat perpetuu in fiecare groapa cu pala de elice deasupra. De asta nu pot sa cant despre morminte.

Pe urma vin, nechemate in prima secunde de nemiscare si tacere, vin statisticile care spun crud, lucid, alb, ca la zece mii de ore-zbor se intampla o defectiune majora la bord, la treizeci de mii – o catapultare, la o uta de mii – se pierde o viata de pilot. Asta nu-i fatalitate, e matematica, ceea ce e cu atat mai ingrozitor, pentru ca daca se mai poate lucra cu destinul, cu matematica nu se poate face abolut nimic. Acolo sunt cifre seci care cuprind totul, e aduna obtuz intre ele si la zece mii de ore – zbor chiar, se intampla o defectiune majora la bord. Mie, au colegului de langa mine, sau celui cunoscut din auzite, sau celui de care habar n-am avut in viata mea si stiu de el exact acum cand, uite, nu mai e. Aflu despre el direct ca a fost… Atunci se rasuceste ceva in noi, nici macar las pentru ca acele cifre se puteau prabusi asupra oricaruia, e frantura de gand linistitor care se tine dupa noi de mult, de cand umblam in piei nici macar tabacite si alergam din zori pana seara tarziu agitand topoare de piatra dupa mamuti parosi care dadeau cu trompa exact in cel de langa noi, atunci a iesit prima oara la iveala frantura de gand linistitor: ia te uita, am scapat si de data asta.

Gand negandit, dar asta nu inseamna ca nu ar exista.

Pe urma, in cealalta secunda de nemiscare si tacere, vin intrebarile de ce.

De ce n-au catapultat.

Si ce s–a intamplat acolo, intrebari al caror raspuns e stiut mult inainte de a se pune, si altele, care nu vor avea raspuns simplu, niciodata, in ce pozitie era avionul, ci ce viteza, si mai ales, la ce inaltime, de la trei mii de metri in jos olul devine factor de risc, si din nou pana dincolo de obsesie intrebarea absoluta pentru ca raspunul e atat de usor, patetic, des intamplat si platit cu pret cumplit, patetic, de fapt prima intrebare tasnita: de ce n-au catapultat? De ce n-ati sarit, Titi Adrian? De ce n-ai lasat avionul, trebuia numai sa tragi de manetele rosii dintre picioare si gata, ieseati din dubla in prabusire, te strangeau chingi, limitatoare, socul cupolei plecate, tu trageai mai departe cu paturile noastre alaturate din liceul militar, cu anii de scoala de aviatie, cu zapada de la Busteni, casa de sub padure si ce insemna casa aceea pentru tine, pentru mine, mai tii minte ca erai campion la schi? Trebuia sa tragi de manerele rosii cu nici pe departe atat cat forta necesara pentru a te agata de manerul teleschiului, culisa scaunul pe sine bine unse, te arunca afara din cabine, va arunca pe amandoi, dublele de UM au sistem automat, chiar daca unul singur da comanda ambii piloti sunt catapultati, izbea aerul, se deschidea prima parasuta de stabilizare, celelalte parasute de stabilizare, pe urma plecau scaunele minune cu motor-racheta si automatele lor de timp, ramaneati intre cer si pamant agatati in parasutele mari, alb cu portocaliu, va aduceau parasutele jos si nu mai era intrebarea al carei raspuns e atat de bine cunoscut, de ce n-ati catapultat.

De ce n-ati catapultat?

Mai e un „de ce”, ultimul si al meu.

De ce incerc totusi sa explic ce stiu bine ca nu e de explicat.

De ce incerc sa imi explic.

De ce incerc sa ridic spre lumina cumplit de tainicele lucruri, de nespus, de neinteles daca nu sunt citite asa cum le scriu eu, cu inima de pilot pe masa, cu destul amar scurs peste triumful absolut al anilor de zbor, si cel atat de relativ al cartilor in care am incercat sa adun exact anii de zbor, colegii aviatori, pe mine insumi.

Cu destul amar.

Pana la urma ajunge sa te oboseasca amarul scurs.

De ce fac totusi asta, stiind bine, invatand o data, si inca o data, si de inca nenumarate ori, ca in fiecare dintre noi lucrurile se pot rasuci pana la urma altfel si de multe ori, din multi care se uita la absolut acelasi lucru, fiecare vede de fapt altceva.

Si la urma-urmei, daca fiecare citeste ce vrea el a citeasca, de ce imi pierd timpul bajbaind in explicatii care dor fizic si nici macar pentru mine nu sunt intotdeauna limpezi? Cred ca stiu, pentru ca e nedrept, e inuman, e impoibil in lumea asta omeneasca ca, trecand peste toate, sa nu fie totusi putina intelegere; un amarat de numitor comun, si exact asta vreau, incerc, ma dau tot cu riscul oricum intampinat cand ma dau tot – pentru ca pana la urma e ingrozitor de nedrept sa nu ne intelegem cu totii in lucrurile intr-adevar mari si atat de putine care ne alcatuiesc: viata, moartea. Iubire, ura, patima, zbor. Cantecelul de aerodrom inainte pomenit. Raspunurile bine stiute la inutile intrebari fierbinti, a caror miza ramane pentru totdeauna cerul albastru tait de virajul acela insangerat, ultimul, al colegului meu Titi Adrian.”

Am citit aproape toate cartile lui, sunt de exceptie,

am avut ocazia sa il si cunosc pe Doru in baragan - eram cam mic, dar mi-a ramas in minte.
un om care traia in lumea avioanelor - putea sa iti vorbeasca ore intregi fara oprire despre zbor.

Daca ati vazut printu-un anticariat : culoarea cerului sau insula nevazuta, dati-mi si mie de veste, atare as vrea sa le am

numai bine

Dragos Avram, ma bucur sa te vad aici. Te-am intalnit la Softpedia >Programare.


Daca are cineva cartea "Lumi galactice" sa mi-o dea si mie !
Adica sa scaneze ceva pagini din ea. (PM)

Eu am citit "Lumi galactice" si "Intrarea actorilor" de nenumarate ori (pana s-au tocit). Le-am citit doar pe acestea doua pt ca au fost singurele pe care le-am gasit; si azi as citi cu placere cartile lui, daca s-ar gandi cineva sa le reediteze. M-au impresionat in mod deosebit: reusea sa transmita ceva, in spatele randurilor se vedea omul. Poate ca istoria literaturii nu-l va retine, dar cu siguranta a fost un om cu un talent deosebit.

Sunny_day, on Sep 21 2007, 22:35, said:

Sunny, am dat de tine si pe la echitatie. Cat de departe ai mers in directia asta?
................................
A propos de ce ziceai de Doru Davidovici (istoria literaturii etc), senzatia mea e ca a fost si ca este inca ignorat de mainstream-ul literaturii romane. Sa fie un gen de  tacere jenata fata de unul care, desi venit din afara breslei scriitoricesti, a reusit sa-si faca vocea auzita?

[ http://i290.photobucket.com/albums/ll250/w259lkt/Aripi%20Romanesti/bannerwebdd.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Revenim cu detalii suplimentare privind programul comemorarii luni 13 aprilie 2009.

Asociatia "Aripi Romanesti"

Misto, astept detalii.

"Piloții nu mor niciodată, ei decolează și nu se mai întorc"

Data: 13.04.2009
Autor: Departamentul de Relații Publice
Sursa: Asociația “Aripi Românești”


COMUNICAT DE PRESĂ


"Piloții nu mor niciodată, ei decolează și nu se mai întorc"

20 aprilie 2009 - Comemorare Doru Davidovici
20 de ani de la ultima decolare.


Luni, 20 aprilie 2009, va avea loc comemorarea trecerii în neființă a pilotului – scriitor Doru Davidovici, căzut la 20 aprilie 1989, în timpul unui zbor de instrucție pe un avion de vânătoare tip MIG 21UM. Ziua comemorativă, organizată de Asociația "Aripi Românești", va începe la ora 9.00, în incinta Cimitirului Militar Ghencea și se va termina în jurul orei 18.30, la Baza 86 Aeriană Borcea, Fetești.

Evenimentul din 20 aprilie 2009 are menirea de a readuce în atenția publicului larg figura pilotului – scriitor Doru Davidovici, cel care a promovat aviația militară românească în cărțile sale pe tot parcursul vieții. La comemorare vor lua cuvântul oficiali ai Muzeului Aviației, membrii ai familiei Davidovici, alți distinși invitați, precum și reprezentanți ai Asociației "Aripi Românești".

Programul propus de către Asociația "Aripi Românești" pentru evenimentul de comemorare cuprinde mai multe activități, printre care se numără depuneri de coroane și jerbe de flori la mormântul pilotului-scriitor Doru Davidovici din Cimitirul Militar Ghencea. Vor saluta comemorarea, din zbor, și cele două avioane YAK-52 ale Iacărilor Acrobați.

O altă parte a evenimentului va avea loc la Muzeul Aviației, unde sunt programate, începând cu ora 11: o scurtă prezentare comemorativă a vieții și activității pilotului-scriitor Doru Davidovici, punctată de o intervenție a domnului Ștefan Davidovici, vernisarea unei expoziții de fotografie despre viața și cariera lui Doru Davidovici cu includerea în cadrul expoziției a unor lucrări ale pictorului Ion Țarălungă, bun prieten cu Doru Davidovici și autor al unor valoroase și unice lucrări plastice pe subiecte de aviație. Aditional, se va prezenta și o expoziție de carte Doru Davidovici.

De asemenea, va avea loc dezvelirea plăcii comemorative montate la exponatul MiG-21U-400, dubla cu numărul 1120 - “Bătrâna Doamnă”, avion zburat și iubit de Doru și binecunoscut pasionaților de aviație datorită lui. “Bătrâna Doamnă” a intrat în dotarea Forțelor Aeriene Române în mai 1965, fiind ulterior stocată la Borcea în septembrie 2004, apoi transferata la Craiova, pentru a fi într-un final fericit salvată pentru expunere la Muzeul Aviației. Este cu siguranță cel mai cunoscut aparat de acest tip, din România.

Evenimentul se va încheia la Baza 86 Aeriană Borcea, cu o activitate relativ similară celei de la Muzeul Aviației din București, precum și pentru dezvelirea unei plăci comemorative la celula de alarmă. Accesul la Baza 86 Aeriana Borcea se va face doar pe baza de invitație.

Comemorarea pilotului-scriitor Doru Davidovici este organizată de Asociația "Aripi Românești", cu sprijinul Statului Major al Forțelor Aeriene, al Muzeului Aviației din București și al adviser | chillimedia. Partenerul media al evenimentului este TVR.

Pilot militar, cel mai apreciat scriitor român de literatură de aviație, Doru Davidovici a reușit să transpună în cuvinte experiența unică a zborului, într-un limbaj stilistic de excepție în literatura româna. Literatura marca "Doru Davidovici" a influențat generații de tineri în spiritul dragostei de aviație, eroii romanelor sale reprezentând adevarate modele pentru adolescenți și nu numai.

Des enunțată, paralela între Doru Davidovici și scriitorul și pilotul francez Antoine de Saint Exupéry nu este deloc forțată. Amândoi au descris în mod unic zborul și trăirile aviatorilor, amândoi au fost piloți și scriitori, amândoi au decolat la manșa unui avion militar pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Dubla 6946, un MiG-21UM, a fost livrat Regimentului 86 Aviație Vânătoare în 1973 și a căzut în timpul unui zbor de instrucție la 20 Aprilie 1989, la comenzi aflându-se Doru Davidovici și Dumitru Petra. Avionul s-a prăbușit în zona localității Jegălia, piloții săi găsindu-și moartea în acest accident.

Asociația "Aripi Românești" este o organizație neguvernamentală și nepartizană, ce are ca scop promovarea aviației și a zborului în toate formele sale și, în special, promovarea aeronauticii și a aviației românești, în țară și peste hotare. De asemenea, Asociația "Aripi Românești" își propune să ajute la educarea și sensibilizarea opiniei publice, în special a tinerilor, cu privire la aviație și la activitățile adiacente acesteia. În plan secundar, asociația dorește să informeze persoanele interesate de situația curentă din domeniul aviației și a aeronauticii și despre păstrarea și promovarea istoriei aviației, îndeosebi a aviației românești.

Pentru mai multe detalii, vă rugăm contactați:
Dragoș DOBRE
Vicepreședinte Asociația “Aripi Românești”
Telefon: +4 0734.101.887
Fax: +4 0314.052.715
E-mail: pr @ aripiromanesti.ro
Web: www.aripiromanesti.ro


[ http://i290.photobucket.com/albums/ll250/w259lkt/Aripi%20Romanesti/DD/final/posterdavidovici_final.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]