Domeniul profetic,profetii

Ultima batalie

Hoardele iadului
Mărșăluiesc
Oștirea demonilor era atât de numeroasă încât se întin­dea cât vedeai cu ochii. Era împărțită în divizii, și fiecare divizie avea un steag diferit. Primele divizii mărșăluiau sub steagurile Mândriei, Neprihănirii proprii, Demnității, Ambiției egoiste, Judecății nedrepte și Geloziei. Existau mult mai multe divizii ale demonilor decât puteam cuprinde cu privirea, dar cele aflate în avangarda acestei hoarde îngrozitoare a iadului păreau a fi cele mai puternice. Conducătorul acestei armate era chiar Acuzatorul fraților.
Armele acestei hoarde aveau și ele nume. Săbiile erau numite Intimidare, sulițele Trădare, iar săgețile Acuzare, Bârfeală, Defăimare și Critică, înaintea acestei armate erau trimise, cu misiunea de a pregăti terenul pentru atacul principal, iscoade și companii mai mici de demoni, purtând nume precum Respingere, Amărăciune, Nerăbdare, Neiertare si Poftă trupească sau Senzualitate.
Numărul iscoadelor si al acestor companii era mult mai mic, dar erau la fel de puternice ca și diviziile mai mari, care veneau după ele. Mărimea lor era strict determinată de motive strategice. Așa cum lui Ioan Botezătorul, în pofida faptului că era singur, i-a fost încredințată o ungere extra­ordinară pentru a boteza masele, pregătindu-le pentru întâlnirea cu Domnul, acestor mici companii demonice li s-au dat puteri malefice extraordinare pentru a „boteza masele". Un singur demon al Amărăciunii putea să-și răspândească otrava în mari mulțimi de oameni, chiar în rase și culturi întregi. Un demon al Senzualității, purtat de un singur artist, un film sau o reclamă, își putea lansa săgețile lui de murdărie provocatoare care loveau și „insen­sibilizau" mari mase de oameni. Toți aceștia pregăteau calea imensei hoarde a răului care venea din urmă. Această armată mărșăluia în mod specific împotriva bisericii, dar ataca pe oricine putea. Știam că urmărea să împiedice o viitoare acțiune a lui Dumnezeu, care era menită să conducă mari mulțimi de oameni în biserici.
Strategia principală a acestei armate era să aducă dezbinare în relațiile de la orice nivel posibil - între adunări, între biserică și pastor, între soți și soții, copii și părinți și chiar între copii și prietenii lor. Iscoadele erau trimise să identifice punctele lipsite de apărare din biserici, familii sau oameni, pe care Respingerea, Amărăciunea, Pofta trupească etc., să le poată exploata si lărgi. Apoi diviziile demonice care veneau din urmă aveau să se reverse prin aceste breșe pentru a-și înfrânge definitiv victimele. Partea cea mai șocantă a acestei viziuni o constituia fap­tul că această armată nu călărea pe cai, ci mai cu seamă pe creștini! Cei mai mulți dintre ei erau bine îmbrăcați, respectabili, distinși și bine educați, părând a reprezenta aproape toate păturile sociale. Acești oameni își linișteau conștiința proclamând adevăruri creștine, dar își trăiau viețile în conformitate cu puterile întunericului. Pe măsură ce ei își exprimau consimțământul cu acele puteri, creșteau și demonii care le erau atribuiți, și aceștia puteau să le îndrume mult mai ușor acțiunile.
O mare parte dintre acești credincioși erau gazdele mai multor demoni, dar între ei era un tartor. Natura acestuia din urmă era dictată de divizia din care făcea parte și în cadrul căreia mărșăluia. Deși diviziile mărșăluiau împreună, aveam totuși impresia că întreaga armată se afla la limita haosului. De exemplu, demonii urii își urau tovarășii la fel de mult cât îi urau pe creștini, iar demonii geloziei erau toți geloși unii pe alții. Singura modalitate prin care conducă­torii acestei hoarde îi puteau împiedica pe demoni să lupte unii împotriva altora era să le mențină ura, gelozia etc., con­centrate asupra oamenilor pe care îi călăreau. Oricum, oamenii aflați sub stăpânirea lor săreau adesea la bătaie unii împotriva altora. Am înțeles că în acest fel au sfârșit prin a se autodistruge unele dintre armatele din Scriptură, care veniseră să lupte împotriva Israelului. Când atingerea scopului pe care și-l stabiliseră în lupta împotriva Israelului le era zădărnicită, mânia lor fără margini devenea de nestăpânit, orbindu-i și făcându-i să se lupte între ei.
Am observat că deși demonii călăreau pe acești creștini, nu se aflau în ei, cum se întâmpla în cazul necredincioșilor. Era evident că, pentru a fi eliberați, acești credincioși tre­buiau doar să înceteze să le mai cânte în strună demonilor. De exemplu, dacă creștinul pe care călărea un demon al geloziei începea să-și pună gelozia sub semnul întrebării, demonul respectiv slăbea foarte repede. Când se întâmpla acest lucru, demonul care slăbea începea să strige și con­ducătorul diviziei își trimitea toți demonii împotriva creștinului pentru a-l ataca, până când gelozia, amărăciu­nea etc., își recâștigau teritoriul, în cazul în care nu reușeau să-și atingă scopul prin atacuri repetate, demonii începeau să citeze și să interpreteze Scriptura într-un mod eronat, care să justifice amărăciunea, acuzațiile etc.
Era clar că forța demonilor era înrădăcinată aproape în întregime în puterea minciunii, prin care îi amăgiseră pe acești creștini într-o asemenea măsură încât se foloseau de ei, și creștinii credeau că erau folosiți de Dumnezeu. Acest lucru era cu putință deoarece aproape toți creștinii călăriți de demoni purtau steagurile Neprihănirii proprii, așa încât cei ce mărșăluiau nici măcar nu puteau zări steagurile care dădeau în vileag adevărata natură a diviziilor. Mi-am aruncat privirile în depărtare spre partea din spate a acestei armate șl am văzut anturajul Acuzatorului însuși. Am început să-i înțeleg strategia și m-am mirat de simplitatea ei. El știa că o casă dezbinată împotriva ei însăși nu putea să rămână în picioare, și această armată încerca să aducă o asemenea dezbinare în cadrul bisericii încât aceas­ta să cadă cu totul din har. Părea evident că singura modali­tate de realizare a planului său era să-i folosească pe creștini, ca să lupte împotriva propriilor lor frați, și de aceea, aproape toți cei aflați în diviziile fruntașe erau creștini, sau cel puțin afirmau că sunt. Fiecare pas pe care acești credincioși cuprinși de amăgire îl făceau în ascultare de Acuzator mărea puterea lui asupra lor. De aceea, încrederea lui și a tuturor conducătorilor săi sporea pe măsură ce armata înainta. Se părea că puterea acestei armate depindea exclusiv de conformarea acestor creștini cu căile răului.

va urma

enohabel, on 31st August 2009, 08:56, said:

....poate e mai bine sa treci doar autorul ,,serialului,,....

Nu stiu din ce roman ai citat, Enoh, da' sa ma anunti daca se va face vreun film dupa el, ca o sa fie mai bun decat Lord Of The Rings, Evil Dead sau alte firme cu orci, draci uscati si cavaleri ciumegi.

Edited by kruger, 31 August 2009 - 16:44.

leoluke, on 31st August 2009, 10:19, said:

Sigur e inspirat gen: "si ingerul mi-a aratat ca sabtaul evreiesc trebui respectat chiar daca Scriptura spune sa nu mai tinem zile".....

Are si el o coana mare a lui, deh.......

zexelica, on 31st August 2009, 21:29, said:

Tu nici macar atat nu ai... Nu ai nimic... Ti-am mai spus ca atunci cand mai pomenesti de EGW sa vi documentat nu cu ce "visezi " tu... ca ar fi...

enohabel, an rugamintea sa ne dai si noua autorul si titlul lucrarii ca sa ne putem face o idee mai complexa dupa un studiu amanuntit cu Scriptura si acaeasta carte in mana.... Pare destul de interesant pentru noi astia mai saraci in cunostinte dar bogati in Duh... Stie zexe ce zic....

ktulu22, on 1st September 2009, 01:17, said:

Am asteptat sa ma intrebati cine este autorul care a primit aceste descoperiri
ei bine el este Ryck Joyner,pastor al bisericii Morning Star" North Caroline
are mai multe carti scrise sub inspiratie divina,revelatii directe si rapiri in duh
2 dintre cele mai importante carti ale lui le avem traduse si in limba romana
Ultima batalie "si Chemarea"
am inceput sa postez fragmente din;Ultima batalie

dar sa urmarim in continuare ce se intampla in aceasta ultima batalie dintre intuneric si lumina dintre armata Lui Dumnezeu si armata Diavolului;


Prizonierii
Târându-se în spatele acestor prime divizii, venea o altă mulțime de creștini, care erau prizonierii acestei armate. Fiind răniți cu toții, ei erau păziți de demonii mai mici ai Fricii. Prezența prizonierilor în armată părea să fie mai numeroasă chiar decât a demonilor, în mod surprinzător, acești prizonieri continuau să poarte săbii și scuturi, însă nu le foloseau. Am fost șocat să văd că un număr atât de mare de prizonieri erau ținuți captivi de o ceată atât de mică de demoni ai Fricii. Dacă creștinii și-ar fi folosit armele, s-ar fi putut elibera cu ușurință și ar fi cauzat, probabil, mari pierderi hoardei diavolești. Din păcate însă, ei continuau să mărșăluiască supuși. Deasupra prizonierilor, cerul era negru, împânzit cu vulturi numiți Depresie. Din când în când, aceștia se așezau pe umerii unui prizonier, vărsând peste el. Vărsătura se numea Condamnare. Când aceasta îl atingea pe prizonier, el se ridica, înainta puțin, un timp, pentru ca apoi să se prăbușească, mai slăbit ca înainte. M-am întrebat din nou de ce prizonierii nu-i ucideau pe vulturi cu săbiile pe care le aveau la îndemână. Uneori, prizonierii mai slabi se împiedicau și cădeau, în momentul în care atingeau pământul, ceilalți prizonieri începeau să-i străpungă cu săbiile, batjocorindu-i în același timp. Atunci apăreau vulturii, care îi devorau pe cei căzuți, chiar înainte de a-și da sufletul. Ceilalți prizonierii creștini stăteau prin preajmă, urmăreau ce se întâmplă - dând apro­bator din cap și-l înțepau din când în când pe cel căzut cu sabia. Privindu-i, mi-am dat seama că acești prizonieri credeau că vărsătura Condamnării era adevăr de la Dumnezeu. Apoi am înțeles că acești prizonieri credeau de fapt că mărșălu­iau în armata lui Dumnezeu! Motivul pentru care nu-i omorâseră nici pe demonii mici ai fricii, nici pe vulturi era că îi considerau mesageri veniți din partea lui Dumnezeu! Atât de mult îi împiedica întunericul acelui nor de vulturi să vadă, încât ei acceptau, în mod naiv, că tot ce li se întâm­pla, venea de la Domnul. Aveau sentimentul că cei care se împiedicau se aflau sub judecata lui Dumnezeu și, ca urmare, îi atacau la rândul lor - crezând că astfel îl ajută pe Dumnezeu!
Singura mâncare ce li se dădea acestor prizonieri era vărsătura vulturilor. Cei care refuzau s-o mănânce deveneau din ce în ce mai slabi, până cădeau, iar cei care o mâncau se întăreau pentru un timp, însă cu puterea celui rău, după care, slăbiți, ajungeau să bea apele amărăciunii ce le erau oferite în permanență. Gustând apele amare, începeau și ei să verse peste ceilalți. Când unul dintre prizonieri începea să facă acest lucru, un demon, care aștepta să fie dus pe sus, se cățăra pe acesta și-l conducea la una dintre primele divizii.
Mai chinuitoare însă decât vărsătura vulturilor era mizeria respingătoare pe care acești demoni o făceau, urinând și defecând asupra creștinilor pe care călăreau. Această mizerie era mândria, ambiția egoistă etc. și indica apartenența la una dintre diviziile diavolești, în orice caz, excrementele demonilor le creau creștinilor o senzație mult mai plăcută decât aceea a condamnării și îi făceau extrem de dispuși să accepte că demonii erau mesagerii lui Dumnezeu, iar deșertarea lor, ungerea Duhului Sfânt.
Am simțit o repulsie atât de puternică față de armata răului, încât mi-am dorit să mor. Atunci am auzit vocea Domnului, care mi-a vorbit: Acestea sunt primele armate ale dușmanului din vremurile de pe urmă. Aceasta este ulti­ma înșelăciune a Satanei. Ultima sa putere de distrugere se manifestă atunci când îi folosește pe creștini ca să se atace unii pe alții. El s-a folosit de această armată de-a lungul vre­murilor, dar niciodată nu a reușit să strângă atât de mulți soldați ca acum, pentru împlinirea scopurilor sale diavo­lești. Nu te teme! Și Eu am o armată. Acum trebuie să stai în picioare și să lupți, deoarece nu ai unde să te ascunzi, nu te poți sustrage de la acest război. Trebuie să lupți pentru împărăția Mea, pentru adevăr și pentru toți aceia care s-au lăsat amăgiți de înșelăciunea Satanei."
Acest cuvânt venit de la Domnul m-a încurajat atât de mult, încât, crezând că mă vor asculta, am început dintr-o dată să le strig creștinilor prizonieri că fuseseră înșelați. Chiar în acel moment însă, întreaga armată s-a întors spre mine, iar frica și depresia care o învăluiau au început să se reverse asupra mea. Totuși am continuat să strig, crezând că creștinii se vor trezi și-și vor da seama de situația lor dis­perată, dar mulți dintre ei au început, dimpotrivă, să ia săgeți ca să tragă asupra mea. Ceilalți ezitau pur și simplu, neștiind ce să creadă despre mine. Atunci am înțeles că acționasem prea devreme, și că aceasta fusese o mare greșeală.


va urma

enohabel, on 1st September 2009, 04:52, said:

.....aceste scrieri sunt oare ele pe ,,linia,, celorlalti profetzi biblici ?.....se armonizeaza
cu scripturile ?....

Edited by leoluke, 01 September 2009 - 15:04.

leoluke, on 1st September 2009, 16:03, said:

Tu singura poti sa-ti dai seama daca se armonizeaza
ce putem observa de la inceput este ca aceste scrieri se potrivesc cu descrierile din apocalipsa in ce priveste simbolistica

dar sa postez tot materialul si atunci poti sa analizezi mai bine si sa vedem daca sunt puncte sau pasaje care nu se armonizeaza cu scriptura

Bătălia începe

Apoi m-am întors și am văzut oștirea Domnului stând în spatele meu. Păreau să fie mii de soldați, dar erau totuși mult mai puțini ca număr. Am fost șocat și extrem de des­curajat să descopăr că în realitate mult mai mulți creștinii erau folosiți de cel rău decât cei aflați în oștirea Domnului. Știam de asemenea că bătălia care urma să înceapă avea să fie considerată Marele Război Civil Creștin deoarece foarte puțini vor înțelege natura puterilor care se află în spatele conflictului gata să izbucnească. Privind mai de aproape armata Domnului, situația mi s-a părut și mai descurajantă. Numai o mică parte erau echipați cu întreaga armură. Mulți aveau asupra lor numai una sau două piese de armură, iar alții erau complet lipsiți de ea. O mare parte din ei erau deja răniți. Mulți dintre cei care erau complet echipați aveau scuturile prea mici și mi-am dat seama că nu vor putea fi protejați în atacul îngrozitor care va urma. Spre surprinderea mea, marea majoritate a acestor soldați era formată din femei și copii. Foarte puțini dintre cei înarmați primiseră o instruire corespunzătoare pentru a-și folosi armele. în spatele acestei armate se târa o gloată asemănătoare prizonierilor care urmau hoarda răului, dar era foarte diferită de aceasta. Oamenii care o formau păreau beți de fericire. Ei jucau tot felul de jocuri, cântau cântece, petre­ceau și hoinăreau dintr-o tabără în alta. Această atmosferă mi-a amintit de Woodstock.1
Am început să fug spre armata Domnului, ca să scap de atacul violent al hoardei răului, pe care îl simțeam iminent. Mi se părea că, oricum am lua-o, ne aflam într-o tabără des­tinată pieirii. Foarte îngrijorat de gloata care se târa în urma armatei, am încercat să-mi ridic vocea deasupra zgo­motelor, pentru a-i avertiza cu privire la bătălia ce urma să înceapă. Numai câțiva dintre ei m-au putut auzi și mi-au răspuns prin „semnul păcii" afirmând că ei nu cred în război și că Domnul nu va îngădui să li se întâmple nici o nenorocire. Am încercat să le explic că Domnul ne-a dat armura, știind că vom avea nevoie de ea în evenimentele care vor urma, dar răspunsul lor a fost că tocmai ajunseseră într-un loc al păcii și bucuriei, unde nu li se putea întâmpla nimic rău. Am început să mă rog cu înflăcărare ca Domnul să le mărească scutul celor înarmați, pentru a-i proteja și pe aceia care încă nu erau gata de luptă.
Atunci s-a apropiat de mine un mesager, care mi-a înmânat o trompetă și mi-a spus să sun repede din ea. De îndată ce am sunat din trompetă, cei care aveau cel puțin o parte din armură au răspuns prompt. Le-a fost adus și restul armurii, iar ei s-au echipat rapid cu întreaga armură. Am observat că cei răniți nu își acoperiseră rănile cu armu­ra, dar înainte de-a mai putea rosti vreun cuvânt, săgețile dușmanului au început să plouă asupra noastră. Toți cei care nu erau echipați cu armura completă au fost răniți, iar aceia care nu-și acoperiseră rănile au fost străpunși în vechile răni. Cei loviți de săgețile defăimării au început să-i vorbească imediat de rău pe aceia care nu fuseseră răniți, cei loviți de bârfeală au început să bârfească și, în curând, s-a creat o importantă divizare a acestor oameni chiar în interiorul taberei noastre. Am simțit că eram în pericolul de-a ne nimici unii pe alții, așa cum au făcut și soldații armatelor păgâne despre care ni se relatează în Scriptură, care s-au măcelărit între ei. Sentimentul de deznădejde care m-a cuprins era copleșitor. Atunci vulturii au început să se năpustească asupra celor răniți, ridicându-i și aruncându-i în tabăra prizonierilor. Cu săbiile pe care încă le aveau, aceștia ar fi putut să-i doboare cu ușurință pe vulturi, dar, nu au făcut acest lucru. De fapt, supărați pe toți aceia care nu fuseseră răniți ca și ei, aceștia s-au lăsat duși de bună voie în tabăra prizonierilor.
Brusc, mi-am adus aminte de gloata din spatele armatei și am fugit să văd ce s-a întâmplat cu cei de acolo. Incredibil! Scena aceasta era și mai dezolantă. Mii și mii erau doborâți la pământ, plini de răni și murmurând. Cerul de deasupra lor era întunecat de vulturii care îi duceau de acolo să fie prizonieri ai dușmanului. Mulți dintre cei ce nu fuseseră răniți, erau paralizați de stupoarea necredinței, constituind, de asemenea, o pradă foarte ușoară pentru vulturi. Unii au schițat câteva încercări de-a se apăra de vulturi, dar, pentru că armele lor erau nepotrivite, vulturii nici măcar nu i-au luat în seamă. Cei răniți erau atât de mânioși încât îi amenințau și îi respingeau pe toți aceia care încercau să-i ajute, arătându-se docili și supuși doar față de vulturi. în urma încercărilor neizbutite de-a lupta împotriva vulturilor, cei care nu fuseseră răniți au început să fugă de pe câmpul de luptă. Prima întâlnire cu dușmanul a fost atât de devastatoare, încât și eu am fost ispitit s-o iau la fugă împreună cu ei. Apoi însă, uimitor de repede, unii dintre cei ce fugiseră au început să se întoarcă, de data aceasta având armura completă, fiind echipați cu scuturi imense. Aceasta a fost prima rază de încurajare de care îmi amintesc s-o fi văzut.
Acești luptători care se întorceau nu mai aveau veselia petrecerii zugrăvită pe chipuri; în locul ei se ivise o hotărâ­re puternică. Știam că aceștia fuseseră amăgiți o dată, însă nu vor mai putea fi înșelați iarăși atât de ușor. Regrupați, ocupând locurile celor căzuți, întărind rândurile și prote-jându-i pe cei aflați în spatele sau în dreapta și în stânga oștirii, ei au adus o mare încurajare în rândurile întregii armate. Chipurile lor reflectau acum hotărârea de-a lupta, în acel moment au apărut trei îngeri puternici, purtând numele de Credință, Speranță și Dragoste, care s-au așezat în spatele armatei, în timp ce-i priveam, scuturile noastre au început să crească. A fost uimitor cât de repede s-a transformat dispera­rea în credință. Aceasta era o credință puternică, întărită de experiență.

va urma

enohabel, on 2nd September 2009, 01:23, said:

s-o crezi tu ca se apuca cineva sa citeasca si sa analizeze chestiile alea...

kruger, on 2nd September 2009, 01:30, said:

vor citi cu siguranta cei interesati de domeniul profetic

imi amintesc cand a aparut cartea cat de entuziasmat eram,am citit-o de cateva ori

da am o intrebare la matale; tu citesti carti,romane???
daca da cum ai rabdare sa citesti o carte de 200 de pagini???
iti spun eu cum....iti place cartea
asa si cu domeniul profetic si lucrurile spirituale, este cea mai inalta scoala de cea mai mare importanta pe pamant
restul  e desartaciune si gunoi

enohabel, on 2nd September 2009, 01:23, said:

..ori autorul are probleme cu logica...ori cineva n-a tradus bine..de fapt nu-mi par deloc texte inspirate
de D-zeu...mai degraba povestiri dupa vise nocturne.....
..Cu săbiile pe care încă le aveau, aceștia ar fi putut să-i doboare cu ușurință pe vulturi..
..Unii au schițat câteva încercări de-a se apăra de vulturi, dar, pentru că armele lor erau nepotrivite..

Edited by leoluke, 02 September 2009 - 09:25.

Da leoluke,o parte din revelatii au fost vise nocturne,si desigur auttorul se exprima cu cuvintele lui...

dar sa mergem mai departe;

Calea spre înălțime
Săbiile pe care le mânuiau acum cu toții erau denumite Cuvântul lui Dumnezeu și săgețile lor purtau numele diferitelor adevăruri biblice. Doream să atacăm la rândul nostru, dar nu știam cum să-i evităm pe creștinii călăriți de demoni. Atunci ne-am gândit că dacă acești creștini ar fi loviți cu Adevărul, se vor trezi și vor lupta împotriva asupritorilor lor. Am tras, așadar, câteva săgeți, iar ceilalți mi-au urmat exemplul. Aproape toate i-au lovit pe creștini, însă, împotriva așteptărilor noastre, atunci când au fost străpunși de săgeata Adevărului, ei nici nu s-au trezit, nici nu s-au prăbușit răniți, ci s-au înfuriat, iar demonul care îi călărea și-a sporit, prin furia lor, dimensiunile și puterea.
Aceasta i-a șocat pe toți cei de față și ne-am temut că bătălia aceasta era imposibil de câștigat. Ni se părea că nu vom putea face altceva decât să ne păstrăm terenul, deși aveam drept sprijin Credința, Speranța și Dragostea. Atunci a apărut un alt înger puternic, numit înțelepciune, care ne-a sfătuit să luptăm de pe muntele aflat în spatele nostru. Pe munte, cât puteam cuprinde cu privirea, existau niște terasamente, la diferite niveluri. La fiecare nivel mai înalt, terasamentul se îngusta și era din ce în ce mai greu să stai în picioare pe el. Fiecare nivel purta numele unui adevăr biblic. Nivelurile mai joase aveau denumirile adevărurilor fundamentale, cum ar fi „Mântuire", „Sfințire", „Rugă­ciune", „Credință" etc., iar nivelurile mai înalte pe cele ale adevărurilor biblice mai profunde. Pe măsură ce urcam, scuturile și săbiile ni se măreau și tot mai puține săgeți dușmane puteau ajunge până la pozițiile noastre.
O greșeală tragică
Unii dintre cei care se aflau la nivelurile mai joase au început să strângă săgețile dușmanului și să tragă cu ele înapoi spre dușman. Aceasta a fost o greșeală foarte mare, deoarece demonii evitau cu ușurință săgețile, lăsându-le să-i străpungă pe creștini, în momentul în care un creștin era atins de săgeata acuzării sau a defăimării, un demon al amărăciunii sau al mâniei zbura și se cățăra pe săgeata respectivă, după care începea să urineze și să-și reverse otrava asupra creștinului. Când un creștin avea doi sau trei asemenea demoni adăugați la mândria sau la neprihănirea sa proprie pe care o avea deja, acesta se transforma în imaginea contorsionată a demonilor înșiși. Noi, cei care ne aflam la nivelurile mai înalte, puteam vedea aceste lucruri, dar aceia care se aflau mai jos și care foloseau săgețile dușmanului nu erau conștienți de ceea ce se întâmpla. Aproximativ jumătate dintre noi ne-am decis să ne continuăm urcușul, în timp ce tovarășii noștri au coborât înapoi la nivelurile mai joase, pentru a le explica celor de acolo ce se întâmpla. Apoi, cu excepția câtorva din­tre ei, care staționau la fiecare nivel pentru a-i îndemna pe soldați să urce mereu mai sus, toți au fost avertizați să-și continue urcușul și să nu se oprească.

va urma

enohabel, on 3rd September 2009, 08:08, said:

..ramane insa problema cu logica.....
..Cu săbiile pe care încă le aveau, aceștia ar fi putut să-i doboare cu ușurință pe vulturi..
..Unii au schițat câteva încercări de-a se apăra de vulturi, dar, pentru că armele lor erau nepotrivite....

zexelica, on 2nd September 2009, 22:29, said:

....si profetzii biblici au avut vise....cu invatzaturi logice....si
in armonie cu scripturile.....ceea ce s-a constatat si in cazul
,,pretenei,, tale....

Siguranța
Când am atins nivelul numit „Unitatea Fraților", nu ne mai putea ajunge nici o săgeată a dușmanului. Mulți din tabăra noastră au decis că acesta era nivelul la care au ținut să ajungă. I-am înțeles, deoarece, cu fiecare nivel nou, urcușul devenea tot mai greu. Cu toate acestea, pe măsură ce mergeam mai departe, mă simțeam tot mai puternic și mai priceput în folosirea armelor, așa că am continuat urcușul. Curând am ajuns suficient de îndemânatic în mânuirea armelor încât puteam să-i lovesc pe demoni, fără a-i răni pe creștini. Simțeam că, dacă îmi voi continua urcușul, voi putea trage cu arcul destul de departe pentru a-i lovi pe principalii conducători ai hoardei diavolești, aflați în spatele armatei lor. Mi-a părut rău că atât de mulți creștini se opriseră mai jos, unde se aflau, Într-adevăr, în siguranță, dar nu-l puteau lovi pe dușman. Pe de altă parte, tăria și caracterul care se dezvoltau în cei care își continuau urcușul făceau din aceștia luptători extraordinari, fiecare dintre ei fiind în stare să nimicească mulți dușmani.
La fiecare nivel erau împrăștiate peste tot săgeți ale Adevărului, despre care știam că fuseseră lăsate în urmă de cei care căzuseră din poziția respectivă (și erau mulți care căzuseră, din fiecare poziție). Toate săgețile purtau numele adevărului specific acelui nivel. Unii ezitau să le adune, dar eu știam că aveam nevoie de toate resursele pe care le puteam strânge pentru a distruge imensa hoardă de la baza muntelui. Am luat o săgeată, am tras cu ea și l-am nimerit pe unul dintre demoni cu atâta ușurință încât ceilalți creș­tini mi-au urmat exemplul. Deoarece începuserăm să deci­măm câteva dintre diviziile dușmanului, întreaga armată â răului și-a concentrat atenția asupra noastră. O vreme am avut sentimentul că atacul dușmanului se intensifica cu cât reușita noastră era mai mare și, cu toate că ceea ce făceam părea să nu aibă sfârșit, începea să mi se pară amuzant. Deoarece dușmanul nu ne putea atinge la nivelurile mai înalte cu săgețile lui, el a trimis stoluri întregi vulturi care survolau muntele și vărsau peste noi, sau transportau demoni care urinau sau defecau pe terasamente, făcându-le foarte alunecoase.


va urma

leoluke, on 3rd September 2009, 10:18, said:

da apare o contradictie usoara, deci numa unii nu aveau arme  potrivite
dar f importanta este esenta mesajelor nu sa pescuim greseli de tiparire
\chestie de logica zici?
gasim asemanator si in scriptura
ce zici de asta???

1. Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat. Grecește: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihănit.
&&&&

9. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentrucă sămînța Lui rămîne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este dela Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său.

ce zici de contradictia asta nu-i lipsa de logica???
copilasii aceia cu siguranta erau nascuti  din Dumnezeu....

enohabel, on 3rd September 2009, 20:28, said:

Exista versiuni biblice care pun in valoare o diferenta de timp verbal ce exista in greaca si traduc in primul caz cu 'a comite un pacat' (ideea de sporadic) si in al doilea cu 'a practica pacatul' (ideea de a trai in pacat). Din versiunea Cornilescu nerevizuita se intelege intr-adevar mai greu...

Quote

Nu exista nici o contradictie ..decat in capul dogmaticilor care nu deosebesc sireturile pantofului de pantof .

E vb despre timpul trecut ....<daca cineva a pacatuit>////DINTRE ALESI ...

APOI SCRIE <Cine este nascut (adica la timpul prezent )...nu mai pacatuieste >.....

fa diferenta enoh ...intre trecut si prezent ...

mai citeste ROMANI 7 ...APOI VEZI CE ZICE PAVEL in Romani 8 ...

capit 7 e la trecut ....iar 8 la prezent ....s.a.m.d!


Nimic nu intelegeti din Biblie .,.nimic ,.,..

enohabel, on 2nd September 2009, 01:55, said:

Am citit zeci de carti, romane de mii de pagini si imi plac si acum la nebunie. Dar una e cand vorbesti despre Shogun sau Jules Verne si alta e cand fabulezi despre ''domeniul profetic'' si amesteci idei din Biblie cu imaginatia...bogata... a unora. Oricum ar fi, eu ti-am spus ca nu conteaza ce scrii tu acolo, cine se apuca sa citeasca o carte pe sarite, asteptand urmatorul ''episod'' al lui enohabel ...?

Edited by kruger, 03 September 2009 - 21:46.

Profetia inseamna sa declari Cuvantul. Daca Dumnezeu iti spune despre viitor, bine, daca iti spune despre trecut sau prezent, precum lui Moise, tot profetie este.

Teologii ignoranti, cu studii biblice gen "se refera la, pe cuvantul meu de pionier", inoculeaza enoriasilor creduli lipsiti de vointa studiului Scripturii si de indrumarea Duhului, ca profetie este numai despre viitor.

Daca mai intreb si proba hermeneuticii gramatical literal istorice folosite si metodologia ei de aplicare, raman AGAIN fara raspuns din partea "studiasilor" care posteaza din brosuricile murdare ale bisericilor.