Verbul „a fi”

Thomas-, on 1st October 2009, 22:07, said:

Vorbiți în termeni absoluți, or în realitate nimic nu este doar alb sau negru. Nu am pregătire lingvistică formală, dar am citit cîte ceva, destul ca să am o idee despre ce vorbesc. În chestiuni pe care nu le înțeleg deloc nu mă bag, stați liniștită.

Aș putea să vă răspund cu aceeași monedă. Spuneați acum cîteva luni că există argumente pentru norma din 1993, dar cînd mi-am arătat interesul de a afla în sfîrșit acele argumente, pe care le aștept de atîția ani, n-ați catadicsit să le expuneți. Așa se face că nici pînă azi n-am aflat care e fundamentul rațional al noii norme. Dacă aveți studii de specialitate și înțelegeți acest fundament, îndurați-vă de mine și ajutați-mă să ies din întuneric. Tot ce am găsit pînă acum sînt argumentele altor lingviști, care spun că norma de după 1993 e proastă.

Pe de o parte ați optat să încălcați norma cu mai, cu ce-i și cu diacriticele, iar pe de alta văd că ați preferat să respectați norma în ce privește grafia cu â și sunt. Ce-a determinat această opțiune?

Thomas-, on 1st October 2009, 22:07, said:

Eu nu cred în tabere. Și cu atît mai mult sînt convins că în mediul științific taberele au un efect profund distructiv. Nu cred nici în consecvență. Am văzut oameni care erau într-atît de consecvenți încît chiar și după ce li s-a explicat clar unde greșesc n-au vrut să se răzgîndească. După mine încăpățînarea e prostească, iar oamenii cu adevărat inteligenți își schimbă opiniile în funcție de noile informații pe care le au la dispoziție. Nimic nu e definitiv.

Cred în schimb în argumente. Dacă mă convingeți că grafia de după 1993 e mai bună atunci aveți promisiunea mea că am s-o respect. Ceva îmi spune totuși că în 16 ani de căutări și așteptări, dacă noua grafie chiar ar fi avut vreun merit, cît de mic, ar fi trebuit să-l aflu.

În ce privește înfierarea Academiei, vorbiți în termeni prea generali și amestecați lucrurile. Academia e una, iar lingviștii sînt alta. Pe de o parte acuz Academia pentru modul în care a luat decizia din 1993: în plen (adică prin participarea masivă a unor oameni care nu se pricep la subiect), prin vot (adică așa cum nu se face treaba în știință), anume prin vot deschis (pentru intimidare) și prin ignorarea explicită a opiniei lingviștilor. Pe de altă parte ascult ce spun lingviștii --- și cei subordonați Academiei, și ceilalți --- pentru că ei sînt sursa cea mai credibilă de informații din domeniu. Nu văd nici o contradicție și nici o circularitate.

„Nu protejez pe nimeni” – (LoveDemon)

Vă rog să mă iertați, dar la #142 este evident că-l părtiniți pe domnul AdiJapan - în detrimentul doamnei care semnează Thomas- - doar pentru faptul că l-a combătut, și că, indirect, îl protejați.

PS. „n-ați catadicsit să le expuneți” – (AdiJapan) #163
Mostră de jignire, prin ironizare, cu mănuși. Sunt nenumărate exemple, stimată moderatoare.

Edited by CBV, 01 October 2009 - 18:09.

CBV, on 29th September 2009, 13:45, said:

Dacă aș avea argumente logice în acest sens, aș face-o cu siguranță. Însă din păcate din limba dacă nu au rămas decît nume de oameni, localități și plante, pentru că dacilor le era interzis să scrie de către autoritățile lor religioase, iar numele dace au fost transmise prin scrierile unor autori străini. Pe baza numelor rămase nu se poate deduce prezența sunetului "Î" în limba dacă. Inscripțiile provenite de la coloniști sînt scrise în latină, fiind opera locuitorilor din orașe, care se socoteau romani. Nu se știe ce limbă se vorbea de către populația rurală majoritară, pentru că nu se cunoaște în ce măsură se amestecaseră coloniștii romani cu dacii. O mare parte dintre locuitorii Daciei probabil că nu se socoteau romani, nefiind cetățeni romani pînă la edictul lui Caracalla din anul 212, care a acordat cetățenie tuturor oamenilor liberi ce trăiau în interiorul Imperiului Roman.

CBV, on 29th September 2009, 13:45, said:

Tocmai că eu nu am nevoie să conving pe nimeni să pronunțe "sînt". Aceasta este forma naturală și chiar dacă se învață că pronunția trebuie să fie "sunt", pînă la urmă tot la "sînt" se ajunge, este o evoluție de care nu scapă nimeni. Sigur că există unii care se forțează să pronunțe "sunt", dar numărul lor este nesemnificativ pe lîngă al celor care pronunță "sînt".

Lucrurile sînt foarte clare dacă se analizează evoluția celorlalte limbi romanice. Eliminarea lui "U" din conjugarea verbului "a fi" la persoana 1-a singular prezent (eu) este generalizată în limbile romanice, existînd doar o singură excepție, franceza ("suis"). Iar în ce privește persoana 1,2,3 la plural (noi, voi, ei), forma cu "u" este prezentă doar în cazul pers. a 3-a plural din limba sardă ("sunt"). În rest "U"-ul a fost înlocuit cu altă literă, de obicei cu "O", care este mai ușor de pronunțat. În franceză a rămas "U"-ul la pers. 1 sg. ("suis"), însă el e urmat de "I" și doar atît ("S"-ul final nu se pronunță), ceea ce ajută mult la pronunțare. Manevra din 1993 a făcut din română cea mai greu de pronunțat limbă romanică în ce privește prezentul lui "a fi", pentru că există trei forme care îl conțin pe "U" ("sunt, suntem, sunteți"), lucru nemaiîntîlnit în vreo altă limbă romanică, cu excepția latinei. Se dovedește încă o dată că exhibiționismul (prin copierea latinei) este foarte păgubos și nici un alt popor nu l-a socotit necesar.

Pentru comparații în ce privește conjugarea lui "a fi" în limbile romanice a se consulta situl Verbix:

http://www.verbix.com/languages/

CBV, on 29th September 2009, 13:45, said:

Sondajul nu dovedește nimic, pentru că mulți spun că pronunță "sunt", însă în realitate nu o fac. Și foarte mulți au fost spălați la creier în a crede că forma cu "U" (sunt, suntem, sunteți) este cea care a existat în română pînă la venirea comuniștilor, ceea ce este fals, deoarece forma "sunt" a fost introdusă de-abia în secolul 19 pe cale artificială (literară), nu pe cale naturală.

Realitatea nu se poate deduce dintr-un sondaj la care au participat 84 de votanți, despre care nu se știe sigur dacă reprezintă 84 de persoane (se pot folosi clone pentru votare) sau dacă au votat în mod sincer, nepartizan. Adevărata realitate este cea care se poate observa la televizor sau la radio, unde vorbesc persoane de toate vîrstele și din toate zonele țării. Îi sfătuiesc pe toți cei interesați de observarea răspîndirii unei forme sau a alteia de pronunțare să stea cel puțin 1-2 ore la TV și să schimbe de pe un canal pe altul asistînd la emisiunile unde se discută liber, deci scoțînd din calcul emisiunile de știri sau cele la care se citește de pe teleprompter.

CBV, on 29th September 2009, 13:45, said:

Academia este complet irelevantă, ea fiind constituită în marea ei majoritate din neprofesioniști în ale lingvisticii care votează în orb, fără să se pună la punct cu domeniul în care își exprimă votul. Acest lucru este de-a dreptul rușinos și ca urmare singura soluție pentru ca limba română să evolueze înspre bine și să se dezvolte este ca ea să fie scoasă de sub autoritatea Academiei. Se vede de la o poștă că în momentul de față limba cea mai vioaie și mai folosită pe plan internațional este engleza, care nu se află sub controlul niciunei academii, dezvoltîndu-se absolut liber prin creativitatea celor care o vorbesc.

CBV, on 29th September 2009, 13:45, said:

Scopul nu este cearta, ci dezbaterea, lămurirea celor care nu cunosc acest subiect pentru că sînt mințiți pe față în școală. S-a ajuns la situația în care mulți cred că semnele Î și  desemnează sunete diferite, sau că ele provin din limbi diferite ( din latină și Î din rusă, opinie a cuiva exprimată pe acest forum). Nu are nimeni interesul ca românii să se obișnuiască să fie un popor de mințiți, de oameni înșelați chiar de către cei care ar trebui să-i conducă în mod responsabil. Un om mințit la nivel de limbă se va lăsa mințit și la nivel economic, social sau politic și asta nu poate duce la nimic bun pentru țară. Românii trebuie să fie critici, să cerceteze ce li se propune de către autorități și să accepte doar măsurile bune. Numai așa ei își vor cîștiga reputația de popor demn și rațional, depășind percepția de azi, a unui popor slugarnic și hormonal.

Este importantă sublinierea faptului că încercările de latinizare artificială a limbii române (între care un loc important îl are manevra din 1993) au dus la situația de slăbiciune a limbii române de azi, care n-a opus nici cea mai mică rezistență englezei, o limbă germanică. Nu cred că își dorește cineva ca limba română să repete la nivel lingvistic evoluția istorică din Europa de Vest cînd Imperiul Roman s-a prăbușit sub atacurile germanicilor.

Cei care au propus modificarea prin latinizare a limbii române nu aveau și nu au nici cea mai mică idee despre psihologia popoarelor și nu își dau seama că astfel sapă la temelia poporului român și a limbii române. Există în momentul de față un bloc compact de țări romanice în vestul Europei. Italia (60 milioane locuitori), Franța (65 milioane locuitori), Spania (47 milioane locuitori), Portugalia (11 milioane locuitori) au însumate au o populație de peste 180 de milioane de locuitori, de 9 ori mai mare față de cea a României care are 20 de milioane de locuitori. Mai mult, în momentul de față fiecare dintre aceste țări are o cultură și o economie mult mai puternice decît cultura și economia României.

Blocul romanic vestic este deci ca o planetă care are un satelit de vreo zece ori mai mic decît ea, satelit pe care îl controlează cu ajutorul forței "gravitaționale", economice și culturale. Evoluția oricărei perechi de acest fel (planetă-satelit) din univers tinde către atragerea satelitului și prăbușirea lui pe suprafața planetei, urmată evident de desființarea satelitului ca entitate separată. Însă pentru că pămîntul României nu poate fi atras lîngă pămîntul blocului romanic vestic, "gravitația" se exercită asupra populației României, care a plecat pe capete începînd cu anul 1990 în special în țările romanice vestice. Așa se face că țările acestea și-au rezolvat problema demografică de dinainte de 1990 (de ex. Italia avea cea mai îmbătrînită populație din Europa) și cu ajutorul populației românești emigrate acolo. Deci cum ar veni, săraca Românie a donat populație unor țări care erau deja mult mai bogate în populație decît ea. Iar acest lucru a fost posibil și din cauza propagandei cu "frații latini", ce a făcut probabil ca unii emigranți să se simtă ca niște oameni care s-au întors la rădăcinile lor după un exil prelungit la marginea lumii civilizate. Și într-un fel această evoluție este logică, pentru că românii preferă să profite de civilizația din Europa Vestică decît să construiască o civlizație asemănătoare sau mai bună pe pămîntul românesc. Și nici nu au probabil remușcări, pentru că își închipuie că s-au integrat în latinitatea "adevărată", cea vestică, despre care li s-a tot spus în școală.

Ce legătură au aceste considerații cu discuția despre limba română? Una foarte directă, anume că modificările artificiale înspre latinizarea limbii române au contribuit și ele la slăbirea legăturii dintre români și pămîntul lor strămoșesc. Se creează impresia că locul românilor este lîngă "frații" lor din vest, cînd de fapt rădăcinile românilor nu sînt acolo, ci aici, pentru că pînă și coloniștii aduși de romani erau în marea lor majoritate din vecinătatea Daciei. Iar manevrele de epurare a elementelor nelatine din limbă începute în secolul 19 au fost o prostie fără de margini. Elementele de vocabular de origine dacă și slavă sînt cele care întăresc legătura dintre români și pămîntul pe care s-au născut, pentru că dacii erau populația autohtonă din zona cuprinsă între Dunăre/Nistru/Tisa, iar slavii erau și sînt populația care trăiește în estul Europei, deci acolo unde trebuie să trăiască și românii dacă se dorește perpetuarea țării și a poporului pe pămîntul său.

Cu alte cuvinte româna are nevoie de o românizare, adică de o punere a accentului pe elementele de vocabular neaoșe, care întăresc faptul că românii sînt un popor diferit de popoarele romanice din vestul Europei. În limba română trebuie să se pună accentul pe diferența față de limbile romanice vestice, nu pe asemănarea cu ele. Și trebuie să se pună accentul pe creativitatea autohtonă, nu pe importul de cuvinte și pe imitarea limbilor romanice vestice. Poate că în acest fel românii nu vor mai fi atît de dispuși să își ia lumea în cap și să se ducă să se topească etnic și lingvistic în mijlocul unuia dintre popoarele romanice vestice. Folosirea scrisului cu "Î din I" și cu "sînt" este o măsură care afirmă (dă semnalul) că românii se simt diferiți și au specificitatea lor, nu sînt niște imitații ale altor popoare, mai vechi sau mai noi. Grafia cu "Î din I" și "sînt" întărește la nivel simbolic această originalitate a românilor, este unul din actele de identitate care trebuie păstrate cu sfințenie, pentru că arată că românii se simt bine cu limba lor așa cum a evoluat în mod natural.

Edited by ravinescu, 07 October 2009 - 10:48.

Am votat pentru "î" dar în alt sens, pentru "îs" , în jurul meu majoritatea "îs" nu "sunt" și nici "sînt"   ,acum continuați discuția voastră...  

Într-adevăr forma "îs" pare a fi destul de folosită în Moldova și Transilvania. A se observa oricum folosirea lui "î" ("eu îs"), de această dată în fața lui "s", adică un fel de "sînt" inversat. În București (posibil prin extindere în Muntenia și Oltenia) se folosește forma -s, ca în "io-s bine" ("eu sînt bine").

Mai demult am văzut pe blogul unei profesoare de română o explicare a evoluției formelor verbului "a fi" la prezent. Blogul este accesibil doar cu parolă acum, dar am să atașez textul respectiv:

=============================================
Verbul a fi este moștenit din latină, neregulat și acolo (sum, esse, fui). Dar ce putem face noi, domnule fizician, dacă evoluția limbii nu respectă șabloanele? Conjugarea lui a fi la indicativ prezent e rezultatul unui proces complicat și nu respectă indicativul prezent latinesc. S-a întîmplat cam așa:

I sg. sum >s(u) > s, îs

II sg. es >*e (asteriscul înseamnă „formă neatestată, dar probabilă”)

III sg. est > e, i, îi

I pl. summus > sem(u)

II pl. estis > seți

III pl. sunt > s, îs

          Sem(u) și seți sînt forme atestate în limba veche, dar nu s-au păstrat. La plural, au intervenit formele de conjunctiv, folosite în locul celor de indicativ prezent: I pl. simus >sem (u), II pl. sitis >seți, III pl. sint > s, îs. Foarte probabil, a existat pentru III pl. o formă neatestată *sintunt, regularizată după… verbele regulate și la care au căzut sunetele finale. De aici vine (ei) sîntu, sînt. Cu î, subliniez. Sînt se impune și la pers I sg, potrivit omonimiei I sg = III pl (ca în: eu dorm = ei dorm, eu scriu = ei scriu etc.). Apoi, sînt s-a extins și la I și II pl, fiind resimțit ca un radical al pluralului: sînt + sem = sîntem; sînt +seți = sînteți. Toate scrierile din limba veche folosesc forma sint ori sînt.

          Cum a apărut sunt? E o simplă greșeală de tipar… În secolul 19, latiniștii (cei cu care se contrazicea Maiorescu), din dorința de a demonstra caracterul latin al românei, destul de contestat, mai ales din motive politic-administrative, cum știm, scriau eu/ei sunt, dar cu î din u, pronunțînd tot sînt. Cu vremea, semnul diacritic a dispărut, și lumea a început să rostească sunt, care e un construct, un artificiu, pentru a demonstra mai bine unora care nu știau nici latină, nici etimologie, că româna e o limbă neolatină. Și așa ne-am pricopsit noi cu acest sunt, încălcînd secole de evoluție firească a limbii.

http://ancaroman.wor...in-a-sint-sunt/
===============================================

A ieșit la iveală în sfîrșit persoana care a băgat cuvîntul latinesc "sunt" în limba română, asta pentru cei care încă își mai închipuiau că "sunt" e un cuvînt românesc și nu unul băgat artificial în limbă. Este vorba de Paul Iorgovici, un jurist bănățean cu preocupări lingvistice și istorice, la care apare pentru prima dată forma "sunt" în 1799, formă preluată apoi și de alții în anii următori. Iată mai jos niște fragmente lămuritoare, din care reiese amplul proces de modificare a limbii române care a avut loc în secolul 19.

==================================================
Dialectul literar bănățean, care, pînă pe la 1790, exista mai mult datorită faptului că graiul popular pătrundea în limba scrisă de bănățeni, fără ca aceștia să voiască a scrie cu elementele dialectale, devine o realitate vie, o formă literară deosebită, intenționat promovată, prin scrisul lui Paul Iorgovici. Conștient de faptul că limba literară românească încă nu se unificase și nu se fixase, că trebuia să se ducă o acțiune în sensul modernizării și perfecționării ei, lingvistul bănățean, care este primul mare teoretician și practician al modernizării limbii noastre literare, a căutat să reformeze limba literară românească pe baza dialectului bănățean, să impună dialectul literar bănățean ca limbă literară a tuturor românilor, cum mai tîrziu, unii scriitor moldoveni vor încerca să impună dialectul moldovenesc ca limbă literară a tuturor românilor. Bineînțeles, Paul Iorgovici nu și-a mărturisit niciodată intenția sa; ea rezultă numai din felul cum scria. Putem crede însă și altceva: el își considera normele scrisului său drept o formă provizorie a limbii literare românești, pînă la deplina ei fixare.

Cu toată impresia de integrare în multe privințe în limba literară a epocii, impresie pe care o avem citind operele lui Paul Iorgovici, sare în ochi de la primele rînduri aspectul fonetic adesea foarte curios dat cuvintelor. Faptele pe care le întîlnim în opera sa, "Observații de limbă rumânească", Buda, 1799, se pot clasa în mai multe categorii. O primă categorie este alcătuită de grafiile latinizante, care, în unele împrejurări, au putut deveni pronunții. O latinizare a aspectului fonetic al cuvintelor nu se mai întîlnește în acea epocă decît la Samuil Clain, "Carte de rogacioni", Viena, 1779. După cum ne arată chiar titlul acestei cărți, ortografia sa se caracterizează prin notarea cu O a lui U din silaba ce precede accentul și a lui U accentuat urmat de N, pentru ca grafia să fie mai aproape de latină. Acest fenomen îl întîlnim și la Paul Iorgovici: "a potea" în loc de "a putea", "nu s-au potut" în loc de "nu s-au putut", "portarea" în loc de "purtarea", "portem" în loc de "purtăm", "rogăciunile" în loc de "rugăciunile", "nomele" în loc de "numele". Tot așa el scrie A în loc de Ă neaccentuat provenit din A latin sau grecesc vechi neaccentuat: "marturie" pentru "mărturie", înnascută" în loc de "înnăscută", "înnascute" în loc de "înnăscute", "parere" pentru "părere", "am cazut" pentru "am căzut", "capetarea" pentru "căpătarea".

La Paul Iorgovici apare din cînd în cînd pînă și norma ortografică a scriitorilor latiniști de mai tîrziu, a notării lui Î provenit din latinescul A cu accent grav urmat de N + vocală, N + consonantă, M + consonantă, prin vocala A: "se nu se respandeaske" în loc de "să nu se răspîndească". Cu toate că în titlul lucrării sale apare grafia "rumînească", în text întîlnim și grafia "romanească": "limba romanească", "nația romanească", etc. Este clar că autorul n-a introdus în titlu grafia sa cea obișnuită în text (în text apare o dată "rumânii"), pentru că voia să înlăture confuzia cu cuvîntul "roman". Dar în cuprinsul cărții, adjectivul "romanesc" apare și pentru a denumi ceea ce caracteriza pe romani, cu atît mai mult cît și pentru Paul Iorgovici românii și romanii sînt același popor; astfel, "pre romanie" apare pentru "pe românie" [în limba română]. Găsim și grafia E pentru sunetul Î care provine din latinescul É urmat de N + consonantă, M + consonantă: "curend" pentru "curînd" ; "se poate stempera" pentru "se poate stîmpăra". Învățatul bănățean notează cîteodată pe I provenit din E + N + cons. prin E. Apare la el și întrebuințarea consonantelor duble în unele cuvinte ale căror etimologii latine aveau asemenea consonante: "applekeciune", "attinge", "curre" [curge], "peccatul", etc. ; vom trage concluzia că Paul Iorgovici a dat, după Clain, un nou model de ortografie latinizantă, model care va avea succes în Ardeal și Banat după 1840. În opera sa găsim și "sunt" pentru "sînt" (pers. I-a sing și a III-a pl.) --  probabil prima apariție a acestei forme în scrisul românesc, și un italianism: "dopă" sau "dope" [după] (cf. it. "dopo"). Nu știm cum pronunța autorul aceste cuvinte. Poate avem niște fapte pur ortografice.

........................................

În ce privește latinizările pe plan fonetic, avem de făcut observații ca următoarele. Cu toate că Heliade Rădulescu scria la 1836 (în "Corespondența cu C. Negruzzi...") "vărsat (în literatură)" pentru "versat (în literatură)", românizînd fonetic cuvîntul latinesc, el a scris totuși "a judica", "judicată", cu I, numai pentru că etimonul latin avea I ("judico") și "sunt" pentru "sînt" (pers. I-a sing și a III-a pl. indic. prez. a verbului "a fi"). Pe "sunt", împrumutat de el de la Paul Iorgovici, l-au acceptat apoi și scriitorii moldoveni de la 1840, de exemplu Negruzzi și Alecsandri, precum și latiniștii și astfel s-a impus în limba literară românească, unde a rămas pînă la 1954, cînd a fost scos din scris. [...] Nu trebuie să se uite nici latinizări fonetice ca prefacerea lui "nărav" în "morav", sub influența cuvîntului latin "mos", gen. "moris", sau prefacerea lui "război" în "resbel" sub influența cuvîntului latin "bellum", petrecute în aceeași epocă (ele sînt de fapt niște contaminații între cuvîntul român și cel latin).

G. Ivănescu : Istoria Limbii Române (editura Junimea, 2000) pag. 625 - 626 și 673
========================================

Edited by ravinescu, 01 February 2010 - 23:49.

Acest mesaj este postat ca răspuns la o discuție desfășurată pe alt fir, unde subiectul nu era grafia limbii.

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Dacă te-ai fi uitat pe prima pagină ai fi văzut cîteva discuții care par să aibă legătură cu dezbaterea pe tema ortografiei și nu te costa decît un clic să le verifici conținutul. Moderatorii spun tot timpul că trebuie verificat dacă discuția a mai avut loc, dar se pare că tu nu iei în seamă acest lucru, deși ești moderator.

De ce n-am avea un singur fel de Î
http://forum.softped...howtopic=648686

Ce/cît e latin și ce/cît e slav în limba română?
http://forum.softped...howtopic=627437

Verbul "a fi" (pronunția formelor sunt, suntem, sunteți)
http://forum.softped...howtopic=454379

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Nu am cum să folosesc cuvinte fără diacritice, în afara celor care chiar nu conțin diacritice. Eu scriu de multă vreme cu diacritice și folosesc maparea de tastatură Standard, deci este imposibil să scriu A în loc de Ă, I în loc de Î, pentru că tastele cu diacritice sînt grupate în partea dreaptă a tastaturii.

Cît despre semnele pe care aș pretinde că nu le folosesc, dar le folosesc, probabil că te referi la  din "România, român". Asta era regula lui Ovid Densușianu, cel care de fapt a pus la punct în 1932 reforma ortografică pusă în practică de comuniști în 1953 (folosirea lui Î peste tot), modificată ulterior în 1964 (folosirea lui  în "român" și cuvintele derivate). Deci reforma ortografică făcută de comuniști nu a fost altceva decît preluarea unui proiect de reformă interbelic, ceea ce demonstrează cu prisosință caracterul apolitic al reformei respective.

Însă într-adevăr, excepția de a se folosi  pentru "român" și cuvintele derivate nu se justifică în nici un fel, scrierea ar trebui să fie "Romînia, romîn". Este ironică confuzia făcută acum între români și țigani, cărora în engleză li se zice "romani".

==================================
The Romani (also Romany, Romanies, Romanis, Roma or Roms; exonym: Gypsies; Romani: Romane or Rromane, depending on the dialect) are an ethnic group living mostly in Europe, who trace their origins to medieval India.
-------------------------
In the English language (according to OED), Rom is a noun (with the plural Roma or Roms) and an adjective, while Romani (Romany) is also a noun (with the plural Romanies or Romanis) and an adjective. Both Rom and Romani have been in use in English since the 19th century as an alternative for Gypsy. Romani was initially spelled Rommany, then Romany, while today the Romani spelling is the most popular spelling.

http://en.wikipedia....i/Romani_people
=================================

Iată ce zice Lucian Boia despre confuzia român-țigan apărută în special în mintea occidentalilor.

=================================
Pe români îi jignește asimilarea român-țigan, curentă în Occident. Însă țiganii plecați din România sînt români, așa scrie pe pașaportul lor (admițînd că au pașaport). Românii  nu prea reușesc să priceapă cum poate cineva care nu e român (în sens etnic și cultural) să fie totuși considerat român. Și mai intervine ceva, supărător pentru ei. "Țigan" ajungînd să fie un termen peiorativ, țiganii insistă acum să fie numiți "romi" (așa cum își spun ei înșiși). Iar "rom" seamănă neplăcut de bine cu "român" (deși cele două cuvinte au origini cu totul diferite). Cum să facă un străin o distincție atît de fină? Care e deosebirea dintre un rom din România și un român din România? Partea amuzantă a lucrurilor este că în vremea lui Ceaușescu -- din misterioase motive naționaliste -- românii s-au bătut pentru ca în engleză să nu se mai spună "Rumania" și "Rumanian", ci "Romania" și "romanian". Și aproape au reușit să impună englezei această modificare ortografică (ceea ce nu s-a întîmplat în granceză și germană, unde se zice tot "Roumanie" și "Rumänien"). Acum românii se căiesc, dar ce să mai facă? Ei se gîndiseră la originea lor romană, și nicidecum la asimilarea cu țiganii.

Lucian Boia: România, țară de frontieră a Europei (editura Humanitas, 2007) - pag. 241
==================================

Toate problemele astea legate de identitate și de limbă au apărut numai din cauză că s-a trezit exhibiționismul în unii prin secolul 19, iar alții în secolul 20 n-au avut altceva mai bun de făcut decît să reinstituie tradiția exhibiționistă. Dacă se rămînea la numele adevărat de Rumînia/rumîni nu se mai întîmplau toate aceste confuzii. Dar te pui cu exhibiționismul țigănesc, pardon, românesc...

===================================
Numele nostru generic și străvechi, acela pe care-l întrebuințează poporul, este numele de "rumân". Forma "român" pare a fi mai nouă -- o găsim în veacul al XVI-lea în "Palia de la Orăștie" -- și se datorează influenței literare. Rumân este însă vechiul nume al "romanilor", modificat după legile dezvoltării limbii noastre.
----------------------------------
Ca și pentru popor, noi am avut și pentru țară un nume străvechi și generic: acela de "Țara Rumânească".

C.C. Giurescu: Istora Românilor, volumul 2 (editura All, 2007) - pag. 241
=====================================

Încă o dată se dovedește că propaganda și exhibiționismul mincinos își primesc pedeapsa cuvenită. Romînii s-au vrut "romani" în conștiința străinilor, și s-au trezit într-adevăr romani, dar nu din ăia italieni, ci din ăia indieni, adică țigani. Iar Romînia a ajuns Romania, adică țara țiganilor.

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

La școala "post-89" ai învățat și să scrii cu diacritice, dar toată lumea vede că nu-ți pasă de asta nici cît negru sub unghie. Atunci de ce ți-ar păsa atît de mult de litera exhibiționistă Â? Înainte să te gîndești la motivele folosirii lui Î peste tot ar trebui să te gîndești la obligativitatea folosirii diacriticelor, pentru că scrisul fără diacritice este incorect, iar tu susții sus și tare că scrii corect, așa cum ai fost învățat la școală.

Cît privește așa-zisa corectitudine a scrierii cu  central, asta e o vrăjeală pentru copii din școala primară, nu și pentru adulții care sînt în stare să citească materiale despre istoria limbii romîne.

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Eu scriu în conformitate cu istoria și cu regulile generale de scriere a limbii. Cuvîntul "sînt" este cel rezultat din evoluția naturală a limbii romîne, iar regula generală de scriere este că fiecare sunet își are o literă, una singură, cu care este scris. Literele himerice, de tipul lui Â, nu au ce căuta într-o limbă logică, ci doar într-un ilogică și exhibiționistă.

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Da mă, diacriticele astea nenorocite sînt de-a dreptul incompatibile cu orice limbă de pe pămînt, ele sînt rușinea limbii romîne, care astfel nu se poate moderniza, pentru că o trage comunismul diacriticelor înapoi. Pe cînd o revoluție prin care diacriticele astea bolșevice să fie eliminate? Dar stai un pic, nu cumva cei care scriu fără diacritice sînt de fapt revoluționarii lingvistici anticomuniști, cei care vor binele limbii romîne, scoaterea ei din mocirla comunistă în care au îngropat-o ăia care au inventat diacriticele în secolul 19? Jos cu diacriticele astea securisto-comuniste, jos cu limba romînă împiedicată de diacritice, trăiască romgleza vioaie cea fără diacritice!

Lăsînd gluma la o parte, este interesant ceea ce a reușit să facă propaganda antinațională din unii romîni. Dar ăsta e de faptul efectul generic al propagandei, anume o atrofiere a gîndirii și a voinței. Pentru că numai cineva cu gîndirea atrofiată poate susține că limba engleză trebuie neapărat scrisă cu tastatură engleză. Păi cum naiba de alți europeni care scriu cu alfabet latin sînt în stare să scrie și în limba lor și în engleză cu aceeași tastatură? A, ăia de fapt gîndesc și și-au dat seama că limba engleză are alfabetul latin cel mai redus din punct de vedere numeric, deci ea poate fi scrisă bine-mersi și cu o tastatură franțuzească, cehească, spaniolă, finlandeză, ungurească, nemțească, etc. Așa se întîmplă și cu tastatura romînească, adică literele ei sînt mai mult decît suficiente pentru a scrie în engleză, în timp ce inversul nu e valabil.

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Ți-am mai spus, ai învățat la școală și că scrisul cu diacritice este singurul corect și totuși puțin îți pasă de asta, ba mai și vii cu scuze ridicole care te pun într-o lumină proastă. Și nu numai atît, mai și demonstrezi o mentalitate comunistă ceva de speriat. Obsesia asta cu ascultarea oarbă a indicațiilor venite pe cale ierarhică este pur comunistă, pentru că în societățile libere este încurajată libertatea de expresie, cea care pune în evidență greșelile făcute de superiorii ierarhici. Dar normal că libertatea de expresie implică și dorința de informare/educare, pentru a avea o viziune corectă asupra lucrurilor înainte de a exprima o părere critică. Însă în Romînia dorința asta este absentă, pentu că ordinele celor percepuți ca autorități sînt ascultate fără crîcnire, ca și cum populația ar refuza să gîndească și ar delega gîndirea doar așa-ziselor autorități ierarhice. Asta e o societate comunizată, nu una liberă. Comunismul a dispărut, dar mentalitatea lui de supunere oarbă față de autorități este mai încetățenită ca niciodată în mintea multor romîni, inclusiv a "anticomuniștilor".

spare-me, on 12th April 2010, 16:36, said:

Cui îi pasă de niște neisprăviți care își închipuie că administrează limba romînă? Limba o face populația, nu niște comuniști transformați în "anticomuniști" pe spinarea limbii romîne. În domeniul limbii, Academia a acționat în principal ca un cuib de fanarioți vînduți străinătății, preocupați doar de interesul propriu, în timp ce limba suferă în mod neînchipuit din 1990 încoace, fiind mutilată prin scrierea fără diacritice și înțesarea cu barbarisme.

Vrei să știi de ce s-a făcut cu adevărat schimbarea de ortografie din 1993? Pentru că academicienii erau mînjiți pînă peste cap de colaboraționismul cu regimul comunist și le trebuia o chestie ca să se spele de asta. Și au găsit-o, ortografia le-a servit drept detergent pentru ca din comuniști să apară drept anticomuniști în ochii unei populații prostite că litera Î în mijlocul cuvintelor și cuvîntul "sînt" fac parte dintr-o conspirație pusă la cale de comuniștii sovietici pentru a rusifica limba română. Cînd colo, conspirația adevărată era din partea unor academicieni colaboraționiști cu comuniștii, care peste noapte s-au transformat în colaboraționiști cu democrații. Dar de fapr atît academicienii cît și democrații din anii 1990 erau foști comuniști care nu știau ce să mai facă pentru a-și schimba imaginea fără a-și schimba modul de acțiune. Asta s-a văzut la academicienii care au impus modificarea ortografiei prin mijloace tipic stalinste (minciuna, amenințările, pedepsele) deși nu aveau nici un drept să procedeze așa, dovadă fiind francezii care au făcut și ei o reformă ortografică în aceeași perioadă, dar nu au apelat deloc la astfel de metode. Nu mă crezi în ce spun despre academicienii staliniști? Atunci citește fragmentul de mai jos, luat din cartea unui fost bibliotecar la Biblioteca Academiei între 1972-1999.

=============================
Academia organiza pe atunci [înainte de 1989], ca și acum, sesiuni de comunicări științifice pe teme din cele mai diverse, unele legate strict de profilul institutelor Academiei, altele consacrate unor evenimente politice sau Conducătorului iubit, care împlinea nu știu cîți ani ori făcuse nu știu ce mare brînză. La asemenea manifestări participau cercetătorii din institute, dar și oameni din afara Academiei. Cînd subiectul sesiunii era de interes larg ori cînd aceasta er aînchinată unui mare scriitor sau cărturar, aula Academiei era neîncăpătoare. De regulă însă, aceste sesiuni vorbeau de marile succese ale socialismului, despre căt de grozav este nea Nicu și cum le știe el pe toate, ori despre anizoteropia fotoemisiei cristalelor electroluminescente -- nu e deci de mirare că la asemenea sesiuni aula Academiei era apropae pustie. Atunci cineva din Academie îi cerea conducerii Bibliotecii să trimită în aulă 20-30 de oameni sau mai mulți, în funcție de cîte scaune rămăseseră neocupate. Disciplinați și ascultători, mergeam acolo să umplem locul, avînd grijă să ne așezăm lîngă vreun coleg cu care să mai putem schimba o vorbă, să nu ne ia somnul și să ne treacă vremea cu folos.

Cînd Ceaușescu și mai apoi chimista de nevastă-sa au fost primiți în Academie, a fost bairam mare: se înnegrise curtea Academiei de mașini care mai de care mai simandicoase, pînă și mașinile milițienilor sau ale celor din corpul de pază se schimbaseră la față. Atunci noi, amărîții de bibliotecari nici n-am mai fost chemați să umplem aula, căci selectarea participanților se făcea după criterii științifico-partinice. Ca să întrăm în curtea Academiei, să ajungem la bibliotecă, trebuia să ne legitimăm -- avusese grijă Roșu, șeful personalului să ne vizeze legitimațiile din timp.

La una din sesiunile obișnuite, consacrată zilei de 23 August sau nu știu cărui eveniment, lucrurile se desfășurau după tipicul tradițional: cineva, la tribună, citea nu știu ce chestie, iar noi, în bănci, moțăiam în legănarea molcomă a vorbelor sau ciuleam urechile la ce ne povestea vecinul de scaun. Deodată, la masa prezidiului, secretarul de partid pe Academie, unul Protase, de la Institutul de Filozofie al Academiei, se ridică, se apleacă spre microfon și urlă din rărunchi: "Trăiască Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu!". Strigarea neașteptată a filozofului și vigoarea cu care o scandase au avut darul de a ne trezi pe toți la realitate -- cred că asta se și urmărise. Ne-am și bucurat: era un semn că petrecerea se terminase și puteam pleca acasă, adică la Bibliotecă.

Gheorge Parusi: Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București (editura Compania, 2009) - pag. 227-228
==================================

Cartea lui Gheorghe Parusi (absolvent de Filologie) este ea însăși scrisă în limba romînă logică și naturală, cea cu Î din I și "sînt". Acest exemplu ar trebui urmat de toți cei care se declară interesați de soarta limbii romîne.

Edited by ravinescu, 13 April 2010 - 10:42.

Părerea lingvistului Al. Graur despre Î/Â și sînt/sunt, expusă într-un articol din 1979 (text scanat).

http://beranger.org/...alexandru-graur

Edited by Pifourbe, 25 July 2010 - 13:09.

ego_zenovius, on 25th January 2011, 06:09, said:

Pe mine mă uimește doar faptul că în secolul XXI că unii se lasă înșelați de propaganda latinomană și devin ei înșiși propagandiști ai unor lucruri neadevărate. Prin acest comportament se accentuează impresia că românii sînt niște fraieri, care pot fi făcuți să creadă în orice minciună pentru că le este prea lene să cerceteze cum stau de fapt lucrurile și să-și facă o opinie proprie. Iar în cazul de față cercetarea nu este grea, pentru că informațiile se găsesc în cărțile de lingvistică aflate în librării, anticariate sau biblioteci.

ego_zenovius, on 25th January 2011, 06:09, said:

Da, în limba română există sunetul Î, numit Vocală închisă centrală nerotunjită (Close central unrounded vowel) și el trebuie să aibă o literă specială, așa cum au toate celelalte sunete. Absurditatea constă în a avea două litere deosebite pentru acest sunet, în funcție de poziția lui în cuvînt. Ce argument rațional justifică această decizie de a-i conferi sunetului respectiv un statul special în limbă? De ce alte sunete nu ar avea și ele dreptul de a fi reprezentate cu două litere diferite? De ce de exemplu sunetul Ă nu ar fi și el scris în două feluri, ca Ĭ la începutul și sfîrșitul cuvintelor și ca Ă în centrul cuvintelor? Sau sunetul Ș de ce nu ar fi scris ca Ș la începutul și sfîrșitul cuvintelor și ca © în interiorul lor? De ce doar sunetul Î ar trebui să aibă parte de un tratament special, iar restul de sunete să nu poată avea același tratament? De ce deci să se scrie doar încât, dar nu și ĭstălalt în loc de ăstălalt sau șičtar în loc de șiștar? De ce ar trebui că românii secolului XXI să respecte orbește niște reguli stabilite de latinomanii secolului XIX, care nici măcar nu erau lingviști profesioniști și cărora puțin le păsa de eficiența vorbirii și scrierii în română, pentru că ei urmăreau niște scopuri politice, nu științifice?

ego_zenovius, on 25th January 2011, 06:09, said:

Adăugarea unui semn diacritic la S e firească pentru reprezentarea sunetului Ș, numit Consoană fricativă postalveolară surdă (Voiceless postalveolar fricative). Ceea ce ar fi absurd ar fi să se folosească nu o singură literă pentru a desemna acest sunet, ci două litere diferite, în funcție de poziția sunetului în cuvînt, adică sunetul să fie scris cînd Ș, cînd ©, așa cum se întîmplă cu Î și Â.

ego_zenovius, on 25th January 2011, 06:09, said:

Ei vezi, în citatul de mai sus arăți clar că ai fost înșelat de strategia propagandistică latinomană și nu te-ai documentat singur pentru a-ți face o părere proprie. Practic te încrezi în punctul de vedere al latinomanilor din secolul XIX, deși fiind în secolul XXI ai la dispoziție o grămadă de mijloace de informare care ți-ar putea dezvălui adevărul.

Strategia latinomanilor a fost aceea de a inventa niște concepte false, dar relativ credibile, pe care să-și poată sprijini propaganda. Unul din aceste concepte este scindarea scrierii sunetului Î, apărînd deci așa-numitele Î din I și Î din A. Falsul constă în a-i face pe oameni să creadă că scrierea cu Î și  e bazată pe originea diferită a sunetului respectiv, cînd din I, cînd din A. Deci atunci cînd sunetul Î provine din I, el se scrie ca Î, iar atunci cînd provine din A, el se scrie ca Â. Ăsta este argumentul latinomanilor pentru a justifica scrierea cu Î și cu Â. Dar evident că el este doar un argument propagandistic, nu unul științific. În fapt, el poate fi demontat extrem de ușor. Sunetul Î din mijlocul cuvintelor nu provine dintr-un A decît într-o minoritate din situații (vreo 10-20% din total), iar sunetul Î de la începutul și sfîrșitul cuvintelor nu provine tot timpul dintr-un I. De exemplu în cuvîntul râu sunetul Î provine dintr-un I (rivus), iar în cuvîntul înger sunetul Î provine dintr-un A (angelus). Iar într-un cuvînt precum cârmâz, sunetul provine în ambele cazuri dintr-un I, cuvîntul original fiind kirmiz. Cum s-ar zice, invers decît spun latinomanii. Și astea sînt doar două exemple în care argumentul latinoman privind scrierea cu Î și  pică testul rațiunii, numărul unor astfel de exemple fiind foarte mare, mai ales că sunetul Î nu provine doar din sunetele I și A, ci și din alte sunete, ca de exemplu E (ventus =>  vînt), tenerus => tînăr) sau O (fontana => fîntînă, tonziti => tînji).

În ce privește apropierea sunetului Î de I sau de A, am spus deja cum se poate deduce ea. Oricine poate să pronunțe sunetele I, Î, A unul după altul și să tragă singur concluzia în funcție de deschiderea gurii necesară pentru fiecare din ele. Sunetul A, cu deschiderea largă a gurii pentru pronunțare, nu poate să apară înrudit cu Î, la care gura este deschisă la fel ca în cazul lui I. Între pronunția lui Î și I se modifică doar poziția limbii în gură, care la Î este dată mai în spate față de I. Asta face ca în fonetică sunetul Î să fie definit în raport cu I, și nu cu A. De aceea Î se numește în fonetică I posterior și nu "A posterior". Și tot de aceea î se scrie în fonetică ca ɨ, deci ca un i barat (tăiat), ceea ce vrea să sugereze înrudirea lui Î cu I. Mai mult, scrierea acestui sunet în alte limbi întărește legătura lui cu I, nu cu A. Sunetul î există în rusă, unde se scrie ca ы, ceea ce semnifică un "i moale", semnul ь fiind folosit pentru a simboliza înmuierea pronunției (palatalizarea). Sunetul î există și în poloneză, unde se scrie y. Un sunet asemănător există și în turcă, unde este scris ı, adică un i fără punct. Deci în alte limbi decît română se scrie cu o literă ce amintește de sunetul I, nu de sunetul A. Și în nici una din aceste limbi nu există două litere diferite pentru a-l scrie pe Î.

ego_zenovius, on 25th January 2011, 06:09, said:

Inculții de care vorbești tu sînt o creație a așa-zisei reforme ortografice din 1993, cea care l-a reintrodus pe  central. De fapt cei care scriu "âncă", "reântoarcere" și altele asemenea nu fac decît să procedeze logic, pentru că în mod natural limba evoluează către reguli logice, cu aplicabilitate generală. A scrie un sunet într-un fel dacă e la începutul/sfîrșitul cuvintelor și în alt fel dacă e la mijlocul lor este o regulă complet ilogică, una care nu le face cinste lingviștilor autohtoni care acceptă așa ceva. Lumea nu vrea să se complice cu astfel de reguli absurde care nu folosesc la absolut nimic decît la complicarea inutilă a scrierii.

Însă a-l folosi peste tot pe  pentru scrierea sunetului nu ar face decît să-i coboare și mai mult pe lingviștii de aici în ochii colegilor lor din străinătate. Și asta pentru că toți lingviștii știu că sunetul Î se înrudește cu I, nu cu A. Sigur că nu este neapărat necesar ca în România să se adopte criteriile după care se scrie Î în celelalte limbi, dar a-l folosi pe  nu ar face decît să confirme încă o dată că în România se pune pe primul loc propaganda și nu știința. Iar o astfel de constatare, în secolul XXI, nu este deloc bună pentru imaginea țării și a poporului care o locuiește. Soluția logică, științifică și demnă de timpul prezent este aceea de a-l folosi pe Î peste tot, pentru că sunetul Î este înrudit cu sunetul I, iar scrierea trebuie să reflecte acest lucru.

voprescu71, on 25th January 2011, 18:01, said:

Da, scrierea este o convenție, însă această convenție trebuie să urmărească scopuri ce țin de eficiență, de ușurința scrierii, nu de propagandă. Limba este proprietatea întregului popor și scopul ei este ca poporul să comunice cît mai eficient. Modificările în limbă trebuie făcute pentru binele poporului, nu pentru binele unui grup de oameni care vor să se laude cu o origine nobilă ce nu există decît în fantezia lor.

voprescu71, on 25th January 2011, 18:01, said:

La fel ca în cazul scrierii, și în cel al pronunției trebuie să se urmărească eficiența, ușurința de pronunțare a limbii. Chestia asta cu "pronunția cultă" este o greșeală atîta timp cît ea îngreunează vorbirea. Limba este un mijloc de comunicare, deci pronunția evoluează natural către exprimarea cea mai eficientă, cea mai rapidă, cea mai ușoară. A interveni în mod artificial în evoluția naturală a pronunției este o prostie, care nu are nici o justificare. Faptul că latinomanii au vrut să impună pronunția sunt arată exact stadiul lor de pregătire în domeniul lingvisticii, care era al unor neprofesioniști. Lor nu le-a păsat niciodată de eficiența vorbirii, lor le-a păsat numai de lăudăroșenia cu descendența din romanii antici. Evoluția naturală a limbii române a fost către pronunția sînt, tocmai pentru că ea este cea mai eficientă pentru comunicare. Pronunția sunt propusă de latinomani îngreunează vorbirea, practic o handicapează.

În ce-i privește pe oamenii din perioada interbelică, poate că unii pronunțau sunt, însă ei erau o minoritate redusă ca număr, compusă în special din orășeni cu studii. În nici un caz această pronunție nu era majoritară, pentru că în acea vreme cea mai mare parte a populației locuia la țară și nu avea prea multe clase de școală. Această majoritate rurală nu a fost afectată de propaganda latinomană desfășurată în școli și a continuat să pronunțe așa cum se pronunța din moși-strămoși, adică sînt.

voprescu71, on 25th January 2011, 18:01, said:

Nu-ți neagă nimeni dreptul de a scrie "sunt", dar faptul că tu scrii așa nu oferă despre tine o imagine de "om cult", atîta timp cît scrii fără diacritice, lucru care a fost dintotdeauna apanajul "oamenilor inculți".

Dar hai să-ți demonstrez că scrierea cu sînt și cea cu î peste tot (chiar și în "român") era practicată și de oameni foarte culți. În România s-a republicat acum cîțiva ani o carte apărută în 1909 sub îngrijirea lui Nicolae Iorga. Este vorba de o ediție a Istoriilor lui Herodot după un manuscris găsit chiar de Iorga în 1908 la Mînăstirea Coșula. Manuscrisul conținea o traducere făcută de un anonim în jurul anului 1645, după cum s-a dedus dintr-o informație adăugată în text de traducător. Evident că textul original era scris în alfabet chirilic, deci a trebuit transliterat în alfabet latin înainte de a fi publicat. Cartea conține și o prefață scrisă de Nicolae Iorga. În acea prefață se vede că la vremea respectivă Iorga scria numai cu î (inclusiv în "român") și folosea sînt. Cartea însăși a fost transliterată păstrîndu-se particularitățile de scriere ale traducătorului din 1645. Acesta folosea cînd sănt, cînd sînt, cele două forme în uz la vremea respectivă, deci formele rezultate prin evoluția naturală a limbii.

Am să dau două citate din cartea "Herodot" publicată la editura Artemis, București, 2003 și am să atașez și două pagini scanate unde am marcat cu bulină rîndurile relevante pentru particularitățile discutate. Cartea publicată în 2003 reproduce în facsimil ediția din 1909, deci paginile sînt fotocopiate după cartea publicată de Iorga la tipografia lui de la Vălenii de Munte, care la rîndul ei reproduce manuscrisul din 1645. Îngroșarea textului din citate îmi aparține.

Pentru început un citat din prefața scrisă de Nicoale Iorga, unde el laudă priceperea traducătorului și avansează un nume pentru acesta.

<---Începutul citatului--->
Și cel care a făcut traducerea era un deplin cunoscător al limbii eline: rar numai se vor găsi greșeli de interpretare în versiunea lui. Pe de altă parte, deși întîlnim unele particlarități de grafie ca "mrezi" pentru "mreji", el era fără îndoială Romîn. Limba lui e de o frumuseță și bogăție cu totul superioare. Și apoi numai un Romîn ar fi putut, între deslușirile ce adauge la text, să strecoare și pe aceasta: "Pentru că streinii caută stăpînului, iar nu țării". Deci toate constatările ne trimit la Evstratie Logofătul, care se înnalță astfel și mai sus în prețuirea noastră.
<---Sfîrșitul citatului--->

Și acum două fragmente din textul cărții, de la pagina 5:

<---Începutul citatului--->
De aice înnainte le căzură pururea Grecii neprieateni, pentru că toată Asiea și toate limbile varvare zic Persiii cum să fie ale lor. Iară Evropa și Grecii zic cum sănt osăbiți.
---------------------------
Crisos era de feliul său Lidan, fecioru lui Aliat; Domnu limbilor celor ce sînt între apa lui Alis, carile cură despre Ameazăzi, printre Sirieani și pentre Paflagoni, și iasă cătră Meazănoapte, spre Mare ce Neagră.
<---Sfîrșitul citatului--->

Cred că este clar pentru toată lumea că forma sînt nu a fost introdusă cu forța de comuniști, ci este prezentă în limba română de foarte multă vreme, din moment ce apare într-un manuscris din 1645 (secolul XVII). Forma băgată cu forța în limbă este "sunt" și de asta se fac vinovați latinomanii din secolul XIX, deci cu cel puțin 200 de ani mai tîrziu decît atestarea scrisă a formei sînt.

voprescu71, on 25th January 2011, 18:01, said:

Treaba asta cu originea pură/impură a fost inventată de extrema dreaptă și apoi a fost preluată de extrema stîngă sub formă de origine sănătoasă/nesănătoasă. Dar este ceva care ține de secolul XX, care nu mai are nici o importanță în secolul XXI. A perpetua o astfel de împărțire a oamenilor este ceva ridicol, este ca și cum cineva ar rămîne înțepenit cu gîndirea în trecut. Trebuie renunțat la împărțirea oamenilor în funcție de origine, pentru că originea nu și-o poate alege nimeni. Însă ce își poate alege oricine este rațiunea, adică modul de a gîndi logic și de a aplica cunoașterea pe baze științifice la înțelegerea diferitelor lucruri și situații. În momentul în care cineva merge constant pe acest drum al științei, înseamnă că și-a dobîndit libertatea de gîndire și nu mai poate fi înșelat de propagandă.

Limba nu trebuie să fie o victimă a luptei între ideologiile politice sau să fie o vitrină pentru propaganda oficială. Dar din păcate în România, chiar și azi, se merge pe impresia că limba și istoria trebuie să slujească propagandei de stat, adică latinomaniei apărute în secolul XIX. Lingviștii și istoricii români nu au libertatea de acțiune care să le permită să-și desfășoare munca în condiții de deplină obiectivitate. Și probabil că și din cauza asta reputația lor pe plan internațional este mai scăzută decît a lingviștilor și istoricilor din alte țări. Iar atîta timp cît lingviștii români vor sprijini aberația scrierii cu  și minciuna scrierii cu sunt, asta nu va face decît să demonstreze străinătății că ei nu sînt liberi și că în secolul XXI ei nu-și pot face meseria în condițiii de deplină obiectivitate științifică.

P.S. Dacă textul paginilor scanate nu se vede complet, trebuie derulată imaginea folosind tastele cu săgeată (stînga-dreapta, sus-jos). Sau se poate descărca atașamentul pentru a fi deschis în programul implicit de vizionare a imaginilor.

Edited by Crugasic, 28 January 2011 - 17:44.

andreic, on 11th March 2011, 08:24, said:

În ce privește scrierea corectă a unei limbi, adică ortografia, ea nu este o cutumă, un obicei, ci un set de reguli care trebuie să fie cît mai clare și mai logice, pentru ca învățarea și practicarea actului scrierii să fie cît mai ușoare. Latinomanii din secolul XIX, avînd scopuri politice, nu erau interesați să aibă o scriere eficientă, ci una propagandistică, care să sprijine elucubrațiile istorice ce se aflau la baza propagandei lor. Sub influența lor a rezultat o scriere cu alfabet latin nu numai complet ineficientă, ci și, mai presus de toate, mincinoasă. Evident că grafia latinomană (care printre altele nu folosea diacritice) a fost în bună parte abandonată după ce s-a constatat că a picat la testul practic, acela al ușurinței de folosire și de înțelegere a scrierii. Tocmai acest eșec al ortografiei latinomane a făcut posibilă apariția unor capodopere literare, precum sînt operele clasicilor Eminescu, Creangă și Caragiale, ale căror scrieri ar fi fost de neconceput în veșmîntul grafiei latinizante pe care încercaseră s-o impună latinomanii nouăsprezeciști cu ajutorul Academiei nou înființate la București. De altfel, latinomanii ardeleni s-au remarcat prin faptul că nu au fost capabili să creeze opere literare în limba artificială pe care o inventaseră, deși au avut zeci de ani la dispoziție pentru asta. Iar acest lucru a fost observat și de străini, nu numai de romîni, așa cum reiese din citatul de mai jos, preluat din cartea "Geneza identității naționale la romînii ardeleni (Editura Humanitas, București, 1997)" scrisă de istoricul Sorin Mitu, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj:

<---Începutul citatului--->
Confruntat cu învinuirile grave ale lui Carlo Cattaneo, care afirmase că romînii își pierd vremea cu dispute ortografice sterile, în loc să producă opere originale, Bărnuțiu îi dă dreptate învățatului italian și crede că "face mai mult imputațiunea unui străin, pe care-l cred jude competent, decît observațiunea unui jurnalist romîn" (se referă chiar la persoana sa) care poate fi acuzat oricînd de lipsă de obiectivitate datorită implicării sale în chestiunea respectivă. "Iacă ne judecă străinii, exclamă Bărnuțiu, și pe drept".

Sorin Mitu: Geneza identității naționale la romînii ardeleni (pag. 80)
<---Sfîrșitul citatului--->

Deci pînă și străinii au observat la vremea respectivă stupiditatea și lipsa de eficiență a demersului din secolul XIX ce a vizat modificarea scrierii limbii romîne pentru a o face să semene cît mai mult cu latina clasică. Faptul că în 1993 s-a revenit la ortografia mincinoasă cu  și sunt nu a fost altceva decît un act de handicapare voită a limbii romîne, deghizat sub aspectul unui act de justiție ce ar fi anulat o decizie luată de comuniști cu scopul ascuns al "delatinizării" limbii. Evident că în cazul comuniștilor nu a fost vorba de așa ceva, pentru că dacă acei comuniști din anul 1953 ar fi vrut cu adevărat delatinizarea limbii, atunci ar fi procedat ca latinomanii din secolul XIX și ar fi umblat la vocabular, nu s-ar fi rezumat la înlocuirea lui sunt cu sînt și a lui  cu Î, două acțiuni care au fost în ele însele niște acte de justiție și rațiune, noțiuni care nu sînt de obicei asociate cu comuniștii, dar care în acest caz particular trebuie asociate cu ei.

Pe mine mă miră că mai există încă cititori ai secțiunii de Limbă Romînă a forumului Softpedia care cred în continuare că grafia impusă cu forța de Academie în 1993 este "corecta si moderna". Ea nu este nici una, nici alta.

Grafia academică nu este corectă, pentru că sunetul Î nu este înrudit cu sunetul A, ci din contră, el este înrudit cu sunetul I și deci trebuie scris exclusiv cu Î, deci cu o literă derivată din I, așa cum e scris în toate celelalte limbi care au o literă pentru acest sunet.

Grafia academică nu este nici modernă, pentru că în 1993 s-a înlocuit cuvîntul modern "sînt", rezultat din evoluția naturală a limbii romîne, cu cuvîntul arhaic "sunt", preluat în secolul XIX din latina clasică, adică dintr-o limbă moartă de cel puțin 1000 de ani.

În concluzie, grafia academică este doar o grafie propagandistică, mincinoasă.

Din păcate există încă destui romîni neinformați care se lasă prostiți de Academie, cea mai antinațională instituție de stat care a existat vreodată pe pămîntul romînesc, care de la înființarea ei a urmărit mereu handicaparea limbii și prin urmare îngreunarea scrierii și vorbirii ei de către populație. Iar cînd limbii i-a fost greu, ca în ziua de azi, cînd populația scrie majoritar incorect (fără diacritice) și a ajuns să iubească o limbă străină (engleza) mai mult decît limba maternă, aceeași Academie nu face absolut nimic în sprijinul limbii romîne, deși din 1990 încoace a avut la dispoziție sume importante din bugetul de stat pe care le-a cheltuit cum a vrut, o bună parte probabil intrînd în buzunarele academicienilor, în special a celor cu funcții de decizie. Aceiași academicieni nu s-au limitat însă la banii primiți de la stat, ci au găsit și alte metode de a face rost de bani, dar nu au cheltuit nici măcar un singur leu pentru o campanie în sprijinul scrierii cu diacritice, pentru că în concepția lor de latinomani limba romînă nu are nevoie de diacriticele care îndepărtează romîna de latină. Ce contează că pe plan mondial romînii dau impresia de popor incult, care nu știe să-și scrie corect nici măcar limba maternă? În definitiv, pentru o limbă handicapată nu sînt cel mai potriviți niște oameni care scriu ca niște handicapați?

Dar să-i dăm cuvîntul arhitectului Camil Roguski, cel care știe cel mai bine ce s-a întîmplat cu clădirile importante din București după 1990, pentru că multe se aflau în grija lui la momentul răsturnării lui Ceaușescu. Din cartea "Ceaușescu, adevăruri interzise (Editura Lucman, București, 2004)" dau următorul citat:

<---Începutul citatului--->
Păi să trecem la altă clădire și să vorbim puțin despre ceea ce trebuia să fie sediul Casei Științei și Tehnicii, unde, pe tron, la cel mai înalt nivel, trebuia să stea faimoasa soție a lui Nicolae Ceaușescu. Ce a devenit? Era aproape terminată, într-un stadiu chiar mai avansat decît Casa Republicii. La ora actuală este dată Academiei Române. Sigur că da, Academia are nevoie de un sediu central. Dar are prea multe sedii centrale. Peste tot, vechile sedii [instituții], slavă Domnului, în timpul lui Ceaușescu, aveau destul clădiri mai mici și mai mari, unde își țineau ședințele. Dar uitați-vă, intrați înăuntru, citiți deasupra diverselor uși și o să vedeți societatea X, societatea Y, care nu au nici o legătură cu activitățile Academiei. Duceți-vă prin alte sedii ale Academiei, luați de exemplu sediul Academiei Agricole: nici 5% din camere n-au funcții normale pentru Academie. Totul este închiriat. Academia Română se ține din chirii. Păi, domnilor, s-a produs altceva: nu trăți din chirii, trăiți din munca dumneavoastră.

Camil Roguski: Ceaușescu, adevăruri interzise (pag. 340)
<---Sfîrșitul citatului--->

Poate și cu ajutorul acestui citat se va înțelege odată și odată că Academia nu este interesată de binele limbii romîne sau al  națiunii romîne, ci doar de binele academicienilor.

Edited by Crugasic, 11 March 2011 - 21:42.

Crugasic, on 11th March 2011, 21:25, said:

Ai exprimat un set de argumente insa problema e mai complexa, academicienii sunt sigur ca au alte argumente contra si cum e sunt singura autoritate in materie de lingvistica, fie ca ne place sau nu, parerea lor este litera de lege si o scriere diferita in acte oficiale contravine. Si eu am fost obisnuit cu scrierea aia dar imi place mai mult cea modificata in 93 si imi aduce aminte de perioada interbelica.

Edited by andreic, 12 March 2011 - 01:48.

andreic, on 12th March 2011, 01:45, said:

Academicienii nu au nici un fel de argumente în afara celor propagandistice, ei au făcut schimbarea doar pentru a șterge imaginea lor de colaboraționiști cu comuniștii timp de 41 de ani (1948-1989). Dacă ai fi citit întreaga discuție de aici ai fi aflat că în anii 1992-1993 Academia a refuzat să facă o dezbatere universitară despre schimbarea grafiei, tocmai pentru că nu avea nici măcar un singur argument științific pentru această schimbare. Nimeni, dar absolut nimeni, nu poate susține cu argumente lingvistice scrierea unui sunet cu două litere diferite în funcție de poziția lui în cuvînt. De aceea în plenul Academiei din 1993, atunci cînd s-a votat schimbarea grafiei, nici unul din cei doi lingviști academicieni la acea dată nu a votat pentru modificarea grafiei. Criteriul pozițional de scriere a sunetului Î este o rușine pentru lingvistica romînească, tocmai pentru că este cea mai bună întruchipare a unui argument neștiințific care a fost impus în dauna argumentului științific (acela că în limba romînă fiecare sunet are asociată o singură literă). Iar izgonirea din limbă a cuvîntului romînesc modern sînt și înlocuirea lui cu cuvîntul latinesc arhaic sunt este cel mai bun exemplu de trădare a limbii romîne prin amputarea specificului național. Din păcate, în Romînia propaganda încă domină știința și din cauza asta s-a rămas aproape la nivelul secolului XIX atunci cînd vine vorba de istoria poporului romîn sau de ortografia limbii romîne.

Ca să se poată vedea cît de mult seamănă situația de azi cu cea din secolul XIX, am să dau două citate dintr-o scrisoare a lui Costache Negruzzi către Ion Heliade Rădulescu. Costache Negruzzi se prezintă în general ca un latinoman moderat, dar în anumite situații se apropie de punctul de vedere al latinomanilor extremiști, cei din Școala Ardeleană. Ion Heliade Rădulescu era un latinoman care se transformase de-a lungul timpului în italoman, adică preconiza italienizarea limbii romîne la nivelul scrierii.

<---Începutul citatului--->
Ni aducem aminte că -- sînt acum mai 20 de ani -- noi am fost chiamat luare-aminte a literaților noștri asupra unei slove blăstemate care s-a substituit mai la toate vocalele noastre și care singură ne silește a orna aceste nenorocite vocale, qui n'en peuvent mais [care nu sînt de vină], cu felurite căciule, care de care mai cornorate și mai ascuțite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii noștri o vor cunoaște. Pînă cînd deci va veni timpul s-o alungăm ca să scăpăm de dînsa, s-avem răbdare și să ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne însă de a abuza prea mult de ele.

Costache Negruzzi - Scrisoarea XXXII (despre limba romînească)
fragment preluat din culegerea de citate "Scriitori romîni despre limbă și stil" (Editura Albatros, București, 1974)
<---Sfîrșitul citatului--->

Din citatul de mai sus reiese ura latinomanilor față de sunetul Î, "slova blăstemată care s-a substituit mai tuturor vocalelor". Obsesia lor era "s-o alunge" din limbă, în două etape. Prima etapă era scrierea ei cu ajutorul celorlalte vocale cărora să le fie pusă o căciuliță sau un accent (â, u^, ô, e^, î). A doua etapă era înlăturarea căciuliței/accentului, lucru care avea ca rezultat substituirea sunetului Î cu sunetele A, E, I, O, U. Această strategie a reușit în cazul cuvîntului sînt, care a fost scris inițial su^nt (unde U avea accent circumflex), iar apoi doar sunt, ajungîndu-se deci să se substituie un cuvînt romînesc natural cu unul latinesc clasic. Este de menționat că nici o limbă romanică vestică nu l-a moștenit pe "sunt", iar impunerea lui în limba romînă printr-un act de prestidigitație ortografică s-a făcut doar pentru a-i prosti pe străini că limba romînă e cea mai apropiată de latină, fiind singura unde apare "sunt". Latinomanii romîni au fost dintotdeauna niște iluzioniști, ei s-au bazat mereu pe astfel de trucuri ridicole pentru a-i păcăli pe străinii prost informați asupra istoriei adevărate a poporului și limbii romîne.

<---Începutul citatului--->
Mai credem că dacă ḑ se pronunță ca z în cuvintele ce derivă din latină, n-ar trebui a se scrie văzînd în loc de văḑînd, pentru că de nu era a se păzi etimologia, era de prisos a prelua literele și de a lepăda slovele. Asemenea ni se pare că nu e generos a abuza de bietul ḑ. Să nu facem pre Zoița și pre Zamfira, Ḑoița și Ḑamfira, precum nu s-ar conveni să scriem ḑabală, ḑîmbet, ḑiḑanie în loc de zabală, zîmbet, zizanie etc. Dacă sîntem siliți să zicem zeamă de varḑă în loc de curechi murat, cel puțin să nu scriem ḑeama de varză...

Costache Negruzzi - Scrisoarea XXXII (despre limba romînească)
fragment preluat din culegerea de citate "Scriitori romîni despre limbă și stil" (Editura Albatros, București, 1974)
<---Sfîrșitul citatului--->

În citatul de mai sus avem un bun exemplu al zăpăcelii ortografice produse de lipsa de logică ce caracterizează scrierea latinomană. Ḑ-ul (D cu virgulă dedesubt) era menit a-l înlocui pe Z în cuvintele de origine latină, acolo unde în original era un D. În acest fel sunetul Z ajungea să fie scris cu două litere diferite, ușurința de scriere a limbii fiind sacrificată în folosul propagandei latinomane. Este exact cazul de azi al sunetului Î, singurul care mai este scris cu două litere diferite, acest tip de scriere fiind alături de "sunt" ultima fosilă din dialectul latinoman al limbii romîne creat în secolul XIX.

andreic, on 12th March 2011, 01:45, said:

Academia nu este o autoritate în materie de lingvistică, ci această instituție și-a arogat de la înființare titlul de autoritate în materie de ortografia limbii romîne, fără însă să prezinte argumentele pentru care ar fi trebuit să fie recunoscută astfel de către populația care o susține financiar prin impozite. Academia nu are însă credibilitatea necesară pentru a i se conferi în mod oficial titlul de autoritate în domeniul limbii romîne. Ea s-a plasat încă de la înființarea ei pe poziții antiștiințifice în ce privește ortografia. Academia a sprijinit în secolul XIX din toate puterile scrierea latinomană (bazată pe criteriul etimologic), ceea ce l-a adus la disperare pe Titu Maiorescu, care a preferat să-și dea demisia din Academie decît să dea girul unei astfel de aberații îndreptate împotriva limbii romîne. Maiorescu a revenit în Academie după 11 ani de absență, timp în care scrierea latinomană își dovedise ineficacitatea, iar academicienii au trebuit să recunoască eficiența principiului fonetic de scriere susținut de Maiorescu. Asta nu înseamnă că au renunțat complet la principiul etimologic, dar au acceptat un amestec între principiul fonetic de scriere și cel etimologic, talmeș-balmeș de pe urma căruia se resimte limba romînă și azi. Lingvistica este o știință, iar academicienii romîni au dovedit că nu se pricep la această știință, ci doar la propagandă latinomană, care nu este știință, ci iluzionism.  

Deciziile Academiei nu sînt literă de lege, pentru că Academia nu are dreptul să dea legi. Doar Parlamentul poate să dea legi, iar o lege a limbii romîne nu există. Deci scrierea cu ortografia logică și naturală (Î și sînt) pe actele oficiale poate să existe, pentru că nu există nici o lege prin care o astfel de scriere să fie pedepsită. Doar cei slabi de înger sau cei care nu cunosc istoria adevărată a limbii se lasă speriați de deciziile fără putere de lege ale instituției antinaționale numită Academie.

Iar faptul că cuiva îi place scrierea cu  și sunt nu înseamnă că această scriere este mai frumoasă decît scrierea cu Î și sînt. E vorba doar de o preferință personală sau cel mai probabil de obișnuință. De altfel propaganda se bazează mult pe obișnuință, adică pe faptul că repetarea unui mesaj va duce la obișnuirea populației cu conținutul lui, lucru care îi va conferi o valoare de adevăr în conștiința populară, iar mesajele contrarii vor ajunge să privite ca neadevărate, pentru că lumea nu le-a auzit în permanență, deci nu s-a obișnuit cu ele. Așa și cu ortografia, faptul că Academia a impus scrierea cu  și sunt în 1993 a făcut ca mulți romîni să considere această scriere ca avînd toate calitățile, de la corectitudine, la modernitate și pînă la frumusețe, toate astea numai din cauza obișnuinței cu ea, nu în virtutea unei judecăți bazate pe argumente raționale. Dar în cazul unei limbi moderne, folosite de milioane de oameni, nu trebuie să primeze criteriul frumuseții, ci cel al eficienței de comunicare, adică al ușurinței de vorbire și scriere. Academia nu se mulțumește cu transformarea a milioane de romîni în propagandiști latinomani, ea îi și handicapează fonetic pe acești romîni, obligîndu-i să pronunțe sunt în loc de sînt, deși limba romînă evoluată natural nu l-a avut niciodată pe acest sunt, care e mai greu de pronunțat decît sînt. Aceeași Academie îi handicapează ortografic pe romîni obligîndu-i să folosească la calculator două taste (Î și Â) pentru același sunet, deși dacă ei ar folosi o singură tastă (Î), ar scrie în mod evident mai rapid. Bine, asta în situația în care romînii (inclusiv academicienii) ar scrie cu diacritice la calculator, ceea ce nu prea e cazul...

Ceea ce nu și-au dat seama latinomanii nouăsprezeciști și nici cei de azi, este că o astfel de terapie de șoc prin care se modifică numele poporului (rumîn => român) sau se modifică cuvinte esențiale ale limbii (sînt => sunt) declanșează cutremure puternice în straturile profunde ale identității naționale, ale căror efecte distrugătoare devin perceptibile pe măsură ce unda de șoc identitar se propagă către suprafața societății. S-a ajuns astfel la situația în care multora din romînii din țară nu le mai pasă de identitatea lor națională, preferînd să se americanizeze, iar majoritatea celor plecați pur și simplu își reneagă identitatea devenind rapid italieni, spanioli, francezi, canadieni, americani sau orice altă naționalitate în mijlocul căreia se află. La fel stau lucrurile și la nivelul limbii, care a ajuns să fie batjocorită prin scrierea fără diacritice și prin refuzul folosirii ei la programele de calculator, fiind socotită inferioară limbii engleze. Iată ce se obține atunci cînd joaca de-a ucenicii vrăjitori cu identitatea unui popor și cu limba lui se perpetuează de-a lungul secolelor. Deci modificarea identității naționale în secolul XIX prin acțiunea iresponsabilă a latinomanilor a dus în cele din urmă la slăbirea identității, cu rezultatul de azi că romînii își leapădă extrem de ușor identitatea națională. Iar modificarea limbii, inițiată de aceiași latinomani, a dus în ultimă instanță la slăbirea limbii, dovadă fiind reputația extem de scăzută pe care o are limba în conștiința majorității romînilor de azi.

Edited by Crugasic, 13 March 2011 - 12:14.

Eu cred ca prea te dai cu conspirationistii, vrei nu vrei aia e autoritatea si asa raman lucrurile

andreic, on 13th March 2011, 13:37, said:

În cazul latinomanilor nu este vorba de teoria conspirației, ci de practica conspirației. Ei au conspirat urmărind să impună o identitate latină pentru poporul romîn, adică o identitate fantezistă inventată de ei. Pentru asta au modificat limba romînă și au mistificat istoria poporului romîn, astfel încît să poată fi folosite pentru propaganda latinomană desfășurată prin intermediul școlilor de stat. Sînt lucruri știute de multă vreme și documentate în cărțile de istorie serioase (adică cele științifice, nu cele de popularizare a istoriei), dar nu se face caz de asta pentru că propaganda oficială actuală, desfășurată și ea tot prin școlile de stat, este încă bazată pe latinomania Școlii Ardelene, evident într-o formă mai puțin radicală, dar la fel de mincinoasă. Tot prin intermediul învățămîntului de stat au fost impuse din 1993 încoace cele două relicve ale dialectului latinoman, anume litera  și cuvîntul "sunt".

Dau mai jos alte citate relevante din cartea lui Sorin Mitu (profesorul universitar de istorie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj) care analizează modul în care latinomanii au încercat să impună dialectul inventat de ei, din care o mostră în ortografia originală este prezentată la sfîrșitul citatelor. Citind despre modul în care latinomanii au ideologizat limba, așa cum urmau să facă și comuniștii mai tîrziu cu celebra "limbă de lemn", nu rămîne decît să te miri ce mai caută în limbă rămășițele dialectului latinoman, adică Â și sunt, din moment ce ele nu au de-a face decît cu propaganda latinomană de acum 200 de ani, nu cu limba romînă sinceră, cea evoluată natural de-a lungul veacurilor.

<--- Începutul citatelor --->
Limba și alfabetul

Dincolo de funcțiile sale de instrument al comunicării, de pivot esențial al coeziunii sociale și suport al reflecției și creației culturale, limba reprezintă pentru romînii ardeleni de la începutul epocii moderne în primul rînd principalul factor distinctiv al identității naționbale. În conformitate cu modelul naționalismului etnico-lingvistic  de sorginte herderiană, limba, ca și naționalitatea este ridicată la statutul unui principiu metafizic, în jurul căruia se construiește un cult al adorației mistice. Reflecția și "analiza critică" pe marginea unui asemenea fenomen transcendent, "filologia" epocii, nu poate fi în aceste condiții decît o ideologie prin excelență.

--------------------------------

Reconstrucția ideologică a limbii

După cum aminteam anterior, problema cultivării limbii nu este însă o simplă chestiune de ordin practic, vizînd îmbogățirea lexicală, perfecționarea și rulajul lingvistic în sfera culturală. Limba constituie în primul rînd o problemă de natură ideologică și identitară. Construirea unei identități naționale de tip modern -- principalul demers al elitei intelectuale a epocii -- presupune în mod firesc și inventarea unei noi limbi, adecvate acestei condiții. Noua identitate fiind prezentată ca o regăsire și restaurare a fondului latinității noastre originare și esențiale, limba -- veșmîntul expresiv al naționalității -- va trebui să se reîntoarcă și ea la forma ei genuină. Pe scurt, este justificarea capitală a latinismului radical, lansat de Școala Ardeleană și perpetuat solid în Transilvania în prima jumătate a secolului următor [sec. XIX].

Crearea unei noi limbi -- artificiale, s-ar putea spune --, în orice caz diferită de cea vorbită în mod curent de populația romînească, la toate palierele ei sociale, motivată teoretic extrem de convingător din perspectiva ideologiei epocii, ridica însă nenumărate dificultăți de ordin practic. Această tipică tensiune dintre ideologie și realitatea socială va genera o diversitate nesfîrșită de variante și soluții cu privire la modalitățile concrete de creare a unei noi limbi, iar disputele și polemicile acerbe pe această temă vor furniza cantitativ și calitativ substanța principală a efortului cultural al vremii. Aproape fiecare intelectual ardelean mai răsărit va ține să elaboreze, dacă nu o gramatică, atunci cel puțin un sistem ortografic propriu, considerat mai bun, mai "pur" și adevărat decît cele concurente, astfel încît această uriașă sforțare colectivă va ajunge să fie învinuită, pe bună dreptate de sterilitate și măcinare în gol a capacităților creative ale națiunii.

[...]

Gheorge Constantin Roja, autorul Măiestriei ghiovăsirii [=citirii] romînești (1809), este unul dintre cei care formulează în modul cel mai limpede dezideratul elaborării unei limbi noi, curățată de influențele străine. Chiar dacă o asemenea limbă nu va fi înțeleasă de masa populației și va trebui să fie învățată la școală (ca o limbă străină, s-ar putea adăuga) aceasta este singura cale pe care trebuie să mergem: "ce poate fi mai frumos la romîni și mai ușor, decît învățătorii să învețe pe născuții noștri dialectul nostru curat și, cu ajutorul acestuia, științele. Acești școlari se vor deprinde încet a-și împărtăși cugetele sale în limba curată romînească și apoi pe fii așa îi va învăța a grăi.[...] Nici nu împiedică că această limbă limpezită nu va ajunge curînd a trăi toți cu dînsa, ba într-acest chip vom fi întocmai cu alte națioane, pentru că vom avea o limbă de toate zilele și alta curată, care se va învăța din cărți."

[...]

Spre deosebire de cei trei filologi evocați anterior, Radu Tempea se dovedește un moderat sincer în materie de restructurare lingvistică pe baze latiniste. El evocă dificultățile practice pe care le-ar presupune o asemenea operație nu pentru a căuta soluții de depășire a lor (cum fac alții), ci pentru a sublinia dezavantajele reale ale reconstrucției ideologice a limbii, chiar dacă acest ideal nu îi este nici lui cu totul străin: "Cu greu este și va fi, dirept aceea, a aduce limba aceasta în curățenia și orighinalul ei, adică în limba veche romanească sau rîmlenească, căci de ar aduce-o cineva în curățenie, ar fi tocma latinească și italienească; și cel ce ar învăța romînește așa limpede, care nu este romîn, cărțile bisericești nu le-ar putea înțelege, nici vorba obștească de acum obicinuită; romînul neînvățat încă socotesc că ar zice că-i schimosești limba părintească." Paradox inversat, de data aceasta noua limbă, confecționată de latiniști, este socotită o degradare a limbii originale!

În mod semnificativ însă, gramatica lui Tempea nu se va bucura de succesul lucrărilor filologice ale lui Iorgovici, Budai-Deleanu, Șincai sau Maior, acestea fiind reținute în mult mai mare măsură de posteritate. Budai-Deleanu îi va învinui chiar pe Tempea și Molnar-Piuariu pentru moderația cu care cei doi cărturari au promovat latinismul.

[...]

Evident, intelectualii ardeleni care își arătau nemulțumirea față de febra ideologizării filologiei puteau să o facă, pur și simplu, în numele rațiunii și al bunului-simț. Ioan Maiorescu [tatăl lui Titu Maiorescu], care se străduiește mereu (deși nu izbutește întotdeauna) să fie, ca filolog, om de știință obiectiv, și nu un paladin al ideologiei naționale partizane, deplînge manifestările febrei filologice motivată ideologic: " În limbă toți vor să fie ziditori. O tot netezesc și o pieptenă, pînă ce-i trag și pielea; apoi îi dau alta."

Simion Bărnuțiu, într-o scrisoare către Papiu-Ilarian, se arată și mai pornit împotriva fenomenului respectiv; citînd o apreciere a lui Carlo Cattaneo, care critică foarte aspru caracterul steril al acestor dispute filologice la romîni, studentul ardelean din Pavia îi da întru totul dreptate savantului italian: " Romînii -- scrie Cattaneo (în traducerea lui Bărnuțiu -- în loc să producă opere de ale minții, splendide și elegante, nu produseră pînă acum decît lucruri gramaticale [...]. Trei alfabete și doară 14 sisteme diverse de ortografie despart la ei pe puținii lor literați și prea puținele cărți ce le au." Bărnuțiu se arată aici adeptul hotărît al abandonării acestor dispute inutile, care, după părerea sa, deturnează efortul cultural al națiunii din direcția creației originale. "a sosit timpul să se deștepte romînii nu numai la ortografie, ci și la alte lucruri mai înalte ale vieții, că iacă, ne judecă străinii, și pe drept, pentru că [...] în timp de vreo 70 de ani s-a dezbătut de sațiu ortografia și romînii au documentat de ajuns pînă acum cum că n-au fost în stare a produce opere de ingeniu [= de creație][...].

--------------------------------

Alfabetul

Ortografia "latino-valachica" are astfel darul să reveleze fondul latinității noastre, invizibil pînă atunci și uitat sub acoperămîntul barbar, pervers și denaturant al slovelor [literele chirilice]; identitatea etnonimul, originea latină, strălucirea condiției noastre -- toate apar în adevărata lor lumină, claritate și splendoare, după cosmetizarea ortografică. Ștefan Crișan-Körösi: "Române! văzînd cît de clar, înalt și suleget [=voios, vesel] strălucește acest nume după ce l-am dezbrăcat din floacele lui Chiril și l-am îmbrăcat în veșminte românești, îndeamnă-te a purat acest nume spre adevărata ta laudă." Redarea cîtorva pasaje în ortografia originală poate dezvălui cît de "limpede" suna această limbă romînă în veșmintele respective: "Romane! Vediand quôt de chiár, inalt si sulleget extralucesce acest Nome, dopa ce l'am desbracat d'in flócce le lui Cyrilla..."

Sorin Mitu: Geneza identității naționale la romînii ardeleni (Editura Humanitas, București, 1997)
<--- Sfîrșitul citatelor --->

andreic, on 13th March 2011, 13:37, said:

Așa zicea și Ceaușescu, că el e autoritatea și că lucrurile rămîn cum vrea el. Istoria a demonstrat altceva.

Dar venind vorba de Ceaușescu și de comuniști în general, este de mirare că Academia este considerată în ziua de azi o autoritate credibilă într-un stat democratic, deși această instituție nu s-a despărțit niciodată de trecutul ei comunist, iar decizia de reintroducere a lui  și sunt a fost făcută după tipicul comunist prin amenințări cu pedepse (scăderea notelor elevilor), presiuni, minciuni și propagandă.

Academia Română chiar și în ziua de azi nu renunță la membrii ei comuniști, ceea ce face ca Eminescu și alte personalități ale culturii romînești să fie colegi post-mortem cu persoane fără nici un merit cultural și care au slujit comunismul din toate puterile lor.

Lumea poate nu știe că Academia actuală nu este urmașa Academiei interbelice, ci este o creație a comuniștilor, care au desființat Academia Română imediat ce au dobîndit puterea totală în 1948. Ei au reînființat-o în același an, însă avînd din membrii vechi numai pe cei agreați de comuniști (adică oameni cu vederi politice de stînga), cărora evident li s-au adăugat membri noi, impuși de comuniști prin decret guvernamental, care deci nu au fost aleși de plenul Academiei, așa cum impunea statutul vechii Academii. Din această cauză Academia a fost unealta comuniștilor timp de 41 de ani, deci în tot timpul cît a durat regimul comunist.

În cartea "Regimul totalitar comunist în România (1945-1989)" scrisă de Vasile Pascu există un capitol întreg dedicat Academiei din vremea comunismului. Dau mai jos doar cîteva citate, dar efectiv tot capitolul (vol. I, pag. 417-446) ar merita pus pe internet, fiind foarte bine documentat:

<---Începutul citatelor--->
Academia RPR [Republicii Populare Romîne] și-a început activitatea cu 45 de membri numiți dintre cei vechi prin decretul prezidențial (al MAN) nr. 1454, noii membri înțelegînd să pună știința "în slujba construirii socialismului și comunismului în Romînia!" [...] Din înalt for științific Academia RPR devenea un instrument ideologic, de contorsionare a culturii, a moralei și a spiritului uman... [...] În prima ședință [a Academiei RPR] participanții nu au uitat să facă elogiul generalissimului și genialului Stalin și să-i trimită o telegramă, în care să-l asigure de rolul pe care îl va avea noua Academie în bolșevizarea Romîniei.

-------------

Academia RPR se adăuga instituțiilor care ieșeau din sfera lor obișnuită și firească de activitate și intrau în amalgamul propagandistic al regimului. Timp de peste 40 de ani noua Academie nu a făcut decît să execute comenzile venite de la centrul politic reprezentat de Partidul-Stat. [...] Timp de 40 de ani Academia a fost instituția cea mai fidelă regimului comunist dintre cele care puteau lua poziție, fără riscuri majore, față de aberantele "indicații" ale organelor de partid și de stat, mai ales în ultimul deceniu al regimului. [...] Academia comunistă nu a făcut decît să pună în practică politica Partidului-Stat, manifestările ei, mai ales în anii '80 caracterizîndu-se printr-o crasă obediență față de "familia domnitoare" Ceaușescu. [...] În spiritul documentelor de partid, Academia face prognoze economice, plecînd bineînțeles de la cifre propagandistice și rezultînd, firesc, alte cifre propagandistice, care să dea impresia și iluzia de atingere a unor "culmi de progres și civilizație". [...] La 9 iunie 1978 este sărbătorită naționalizarea principalelor mijloace de producție, făcută cu 30 de ani în urmă, și Academia RSR [Republicii Socialiste Romînia] organizează la sediul "suratei" "[Academia] Ștefan Gheorghiu" o sesiune științifică avînd tema "Rolul industrializării în edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate în Romînia și trecerea la comunism".

------------------

În cei 41 de ani ai perioadei 1948-1989 nu a fost înregistrat nici măcar un demers al Academiei RPR sau RSR prin care foștii săi membri, eliminați din Academie pe motive politice de regimul comunist și lipsiți de elementare condiții de existență, să fie repuși în drepturi sau măcar să fie respectați pentru valoarea lor ca intelectuali. Faptul nu pare atît de surprinzător pentru cine cunoaște că nici după 1989 Academia Romînă nu a făcut nici un gest prin care să anuleze actul de desființare a sa din 1948 sau să se delimiteze de cele făcute de-a lungul anilor de totalitarism și care contraveneau unei vieți academice firești.

Vasile Pascu: "Regimul totalitar comunist în România (1945-1989)" (Editura Clio Nova, București, 2007)
<---Sfîrșitul citatelor--->

Crugasic, on 14th March 2011, 22:13, said:

Nu istoria o sa doara cat prezentul, aia e limba oficiala aia se foloseste

andreic, on 12th March 2011, 08:45, said:

Dacă academicienii aveau argumente atunci le aduceau. Au trecut aproape 20 de ani și nu le-au adus. Ce deduceți din asta?

Academia se compune din tot felul de specialiști, de la agronomi la matematicieni. La data votului, printre multe zeci de academicieni, numai doi erau lingviști. Astfel, afirmația că Academia e singura autoritate în materie de lingvistică e trasă de păr. Din punct de vedere legal Academia a primit de la Parlament (dar după mai mulți ani de la reforma din 1993) rolul de a lua decizii în materie de ortografie. Dar Academia, dacă își făcea datoria cum trebuia, ar fi trebuit să delege chestiunea ortografiei celor care se pricep ortografie. Evident, nu? Dar la mijloc era un alt interes, așa că Academia a votat în plen. A votat! În știință deciziile nu se iau prin vot, dar Academia exact asta a făcut. Fapt divers: unul dintre lingviști s-a abținut, celălalt a votat împotrivă. Decizia a fost luată exclusiv de ageamii în ale ortografiei! Vi se pare normal?

Ca o analogie, să zicem că aveți o durere la picior. Avem o echipă de specialiști, alcătuită dintr-un mecanic, un preot, un chimist, un medic, un frizer. Echipa discută ce trebuie făcut. Medicul spune că ajunge o pastilă. Restul spun că n-ajunge pastila, ci trebuie amputat piciorul. Se supune la vot și vi se taie piciorul. Ce ziceți despre modul acesta de a lua o decizie medicală? Ei bine, într-un mod cu totul similar a procedat Academia.

AdiJapan, on 19th March 2011, 17:08, said:

După douăzeci de ani, ce argumente să aducă?

aaaa, uite ce am găsit:

http://forum.softped...a...t&id=865942

Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „â din a” și „î din i”: indiferent de motivații, schimbarea, din nou, a acestei convenții grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios.

Adică mai bine ne facem noi de rîs

andreic, on 14th March 2011, 22:42, said:

Nelămurire: mai avem și o altă limbă decît cea oficială? că parcă aici se discuta despre ortografie (sau ortopedie, vorba lui AdiJapan)



Și atunci, cum rămîne cu diacriticele? sau tocmai alea nu-s obligatorii?

Edited by Naoto, 19 March 2011 - 19:00.