Jump to content

SUBIECTE NOI
« 1 / 5 »
RSS
teava rezistenta panou apa calda

Acces in Curte din Drum National

Sub mobila de bucatarie si sub fr...

Rezultat RMN
 Numar circuite IPAT si prindere t...

Pareri brgimportchina.ro - teapa ...

Lucruri inaintea vremurilor lor

Discuții despre TVR Sport HD
 Cost abonament clinica privata

Tremura toata, dar nu de la ro...

Renault Android

Recomandare bicicleta e-bike 20&#...
 Bing-Content removal tool

Nu pot accesa monitorulsv.ro de l...

Cum sa elimini urmele de acnee?

Wc Geberit
 

Verbul „a fi”

- - - - -
  • Please log in to reply
305 replies to this topic

Poll: Pronunția lui „sunt” (230 member(s) have cast votes)

Cum pronunță familia, prietenii, colegii dumneavoastră?

  1. În jurul meu toată lumea pronunță cu u. (44 votes [19.05%])

    Percentage of vote: 19.05%

  2. În jurul meu majoritatea pronunță cu u. (51 votes [22.08%])

    Percentage of vote: 22.08%

  3. În jurul meu proporția este cam de 50% / 50%. (53 votes [22.94%])

    Percentage of vote: 22.94%

  4. În jurul meu majoritatea pronunță cu î. (56 votes [24.24%])

    Percentage of vote: 24.24%

  5. În jurul meu toată lumea pronunță cu î. (27 votes [11.69%])

    Percentage of vote: 11.69%

Cum credeți că ar trebui să pronunțăm?

  1. Neapărat cu u. (111 votes [48.05%])

    Percentage of vote: 48.05%

  2. Neapărat cu î. (46 votes [19.91%])

    Percentage of vote: 19.91%

  3. Fiecare cum s-a obișnuit. (74 votes [32.03%])

    Percentage of vote: 32.03%

Vote Guests cannot vote

#271
gigel de hohențolărn

gigel de hohențolărn

    am merțan

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 17,692
  • Înscris: 07.07.2006

View Postflorincroitoru, on 10 mai 2013 - 11:47, said:

Păi, nu e vreo 50, că e vreo....60 şi de ani! Aia e secundă?
Nu e problemă de....miimi de secundă ci de un deceniu.
Poate le explici tu semnificaţia cuvînvtului VREO.Eu nu am întîlnit încă pe cineva care să nu priceapă semnificaţia cuvîntului VREO.
Văd că eşti sămînţă de ceartă ca şi AdiJapan.
Mă doare la bască de Bălăceanca de Brandenburg
Vreo vra să-nsemne că e p-acolea. 50 e o cifră 'rotundă', trebuia să zic şaij şi ceva dă ani, vreo doo luni, 3 săptămâni, paişpe zile, patruj dă minute, 4 secunde şamd. :lol:

Ideea era simplă, şi-am scris-o şi mai sus - s-a scris cu SUNT, s-a trecut la sînt ş-apoi s-a revenit la sunt.

#272
florincroitoru

florincroitoru

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 7,809
  • Înscris: 05.02.2008
După ce scrii prostii și arăt că scrii prostii mai ești și căpos și prost crescut. Mă jignești  că nu știi altceva și te contrayici prostește. Știm toți foarte bine că s-a scris SUNT pînă în 1953 apoi SÎNT pînă în 1993 și după 1993 din nou SUNT. Nu de asta era vorba.Era vorba de ceea ce tu ai afirmat și anume că  se scria SUNT cu vreo 50 de ani în urmă. E fals , ți-am arătat că e fals și te contrazici aiurea gaia mațu.2013-50=1963, dar vad ca o chitra ca tine nu se lasa nici in fata evidentei . Deci nu acum vreo 50 de ani ci acum vreo 60 de ani.   Sigur că nu trebuie să zici la fix, data, dar nici cu o aproximație de 10 ani! Și revii de 7 ori cu aceeași prostie ca si cum eu sint vinovat ca tu scrii aiureli.
Cred că nu mai ai de zis mare lucru pe tema â sau î. Oricum nu ai zis mare lucru și te-ai contrazis singur.dacă tot îți place așa de mult cearta și minciuna sfruntată de ce nu deschizi undeva un topic pe tema asta?

#273
gigel de hohențolărn

gigel de hohențolărn

    am merțan

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 17,692
  • Înscris: 07.07.2006

View Postflorincroitoru, on 11 mai 2013 - 07:43, said:

După ce scrii prostii și arăt că scrii prostii mai ești și căpos și prost crescut.  
Eu zic mai bine să-mi dai detaliile locaţiei unde vrei să mă urechezi :roflmao:

În rest, eşti chitit pe 50 de ani ăia d-aiurea. De fapt m-am referit la FIX FIX la 50 de ani, la secundă. Or vuar :lol:

#274
SineNomine

SineNomine

    Artisan Distiller

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,444
  • Înscris: 12.02.2012

View Postgigel de hohenţolărn, on 11 mai 2013 - 08:09, said:

Eu zic mai bine să-mi dai detaliile locaţiei unde vrei să mă urechezi Posted Image

În rest, eşti chitit pe 50 de ani ăia d-aiurea. De fapt m-am referit la FIX FIX la 50 de ani, la secundă. Or vuar Posted Image

Chiar si "locatie" inseamna altceva decat vrei tu sa insemne.

Daca tu zici ca vreo 50 de ani inseamna si 60 de ani, atunci vreo 60 de ani ce inseamna?  Cand Florin ti-a zis ca in urma cu 50 de ani inseamna anul 1963 nu s-a referit doar la o secunda anume din anul acela ci la tot anul.
Dar sunt sigur ca stii si tu asta si iti este doar foarte greu sa recunosti ca ai gresit. Desi, mai bine o lasai asa cum a picat, decat sa argumentezi cu prostii mult mai mari decat prostioara spusa initial.

#275
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Postflorincroitoru, on 09 mai 2013 - 19:31, said:

Eu zic că Crugasic nu poate zice cum că romîna este  urmașa limbii latine după ce a afirmat în repetate rînduri că romîna este limba matcă a Europei. Domnule Crugasic scrieți aici vă rog, negru pe alb, dacă dv credeți că limba romînă este una din urmașele limbii latine.

Afirmația că "romîna este limba matcă a Europei" îi aparține lui Lucian Iosif Cueșdean, cu care nu am nici o legătură.
Discuțiile despre originea limbii rumîne nu-și au locul aici, ci pe un subiect separat. În stadiul actual al cercetărilor, rumîna pare a proveni din latină, care este posibil să se fi impus din cauza genocidului asupra intelectualității dace făcut de romani. Limba dacă fiind lipsită de persoanele care s-o îngrijească și s-o modernizeze, a decăzut treptat, iar populația (în majoritate autohtonă) a preluat latina. Mi-am expus mai pe larg părerea în mesajul de mai jos:

http://forum.softped...06#entry9677515

Asta nu înseamnă că eu personal sînt absolut convins că rumîna provine din latină sau că provine în gradul în care ni se spune nouă. Sînt multe cuvinte despre care se zice că provin din latină, dar e foarte posibil să provină din dacă, aceasta fiind o limbă indo-europeană în care unele cuvinte în mod sigur semănau cu cele latinești. De exemplu rumînescul "cîine" se zice că vine din latinescul "canis", dar pe de altă parte în frigiană, o limbă tracă, se pare că se zicea "kyne", cuvînt preluat și de greci care probabil că au scris "y" în loc de "î". Ar fi deci posibil ca și în limba dacă să fi existat cuvîntul "kyne/cîne", de la care să-l fi moștenit rumîna. La fel pot sta lucrurile cu aspecte de ordin gramatical, despre care azi se zice că sînt moștenite din latină, dar ar putea fi moștenite din daco-getă. În orice caz, limba daco-getă și limba latină nu erau înrudite decît de departe, prin originea comună indo-europeană, cam cum ar fi înrudite azi iraniana (persana) și italiana. Ce este cert e că rumînii nu sînt genetic latini (italici), chiar dacă vorbesc o limbă de origine latină.

View Postgigel de hohențolărn, on 10 mai 2013 - 12:49, said:

Ideea era simplă, și-am scris-o și mai sus - s-a scris cu SUNT, s-a trecut la sînt ș-apoi s-a revenit la sunt.

Se pare că nu cunoști cum au stat lucrurile cu adevărat în ce le privește pe SÎNT și SUNT.

Cuvîntul "sunt" nu a existat niciodată în limba rumînă naturală, adică cea folosită de populație pentru comunicarea verbală sau scrisă. El a fost introdus în limba rumînă în anul 1800 de către Paul Iorgovici, un jurist care avea și preocupări lingvistice de ordin latinoman. Există multe texte rumînești scrise înainte de 1800 și în nici unul din ele nu apărea cuvîntul "sunt". Acesta și-a făcut intrarea în limba scrisă odată cu publicarea cărții lui Iorgovici, de unde a fost preluat de adepții Școlii Ardelene care au început să-l folosească și ei, reușind apoi să-l impună cu forța ca înlocuitor al lui "sînt" prin intermediul Academiei, pe care au controlat-o încă de la înființare.

Deci, cuvîntul "sînt" nu are nici o legătură cu comuniștii. El a fost folosit în vorbire încă de la crearea limbii rumîne, la fel cum a fost folosit și în scris. Numai după apariția Școlii Ardelene și acapararea de către aceasta a controlului asupra Academiei și Ministerului Educației, cuvîntul "sînt" a fost exclus din limbă și a fost înlocuit cu cuvîntul "sunt". Chiar și așa, izgonit din limba scrisă, cuvîntul "sînt" s-a menținut covîrșitor în vorbire de-a lungul timpului, inclusiv în ziua de azi, cînd doar o minoritate infimă vorbește cu "sunt". Reforma din 1953 nu a fost făcută de comuniști, ci de lingviști, care au reușit în sfîrșit să-și impună punctul de vedere și să reformeze ortografia în spiritul adevărului istoric ("sînt") și al eficienței de comunicare ("sînt" și o singură literă pentru sunetul "Î").

În concluzie, s-a scris cu "sînt" de cînd există limbă rumînă scrisă, în timp ce cu "sunt" s-a scris doar după anul 1800. Prima atestare a unui text în rumînă datează din 1521, deci timp de aproape 300 de ani cuvîntul "sunt" n-a existat în limba scrisă, în timp ce "sînt" a existat.

#276
florincroitoru

florincroitoru

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 7,809
  • Înscris: 05.02.2008
Mea culpa. Am crezut ca esti Doctorul Cuesdean.Deci a avut dreptate Japan.

#277
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Postkaruna, on 12 mai 2013 - 21:54, said:

Efectiv nu vreau sa cred ca academicienii au luat decizia ca niste babete senile.

Dar nu a spus nimeni aşa ceva. Din contră, academicienii au luat decizia din 1993 ca nişte moşnegi şmecheri, care şi-au văzut doar interesul personal şi pentru acesta au sacrificat uşurinţa de comunicare scrisă şi verbală în limba rumînă.

Mai mult, decizia greşită de a complica scrierea şi de a îngreuna vorbirea a fost luată în perfectă cunoştinţă de cauză. Academicienii au ştiut deci înainte de votare că sînt pe cale să ia o decizie proastă şi totuşi nu le-a păsat de asta, pentru că au socotit că interesul lor personal este deasupra interesului naţional de a avea o limbă a cărei uşurinţă de scriere şi vorbire să fie cît mai mare.

Şi aici nu e vorba de presupuneri de-ale mele, ci de lucruri confirmate de la sursă, din interiorul Academiei.

Într-o carte cu interviuri publicate de-a lungul timpului în revista braşoveană Astra, printre cele 33 de personalităţi intervievate s-a aflat şi inginerul Radu Voinea, care a fost preşedintele Academiei Române între 1984-1990. Redau mai jos porţiunea în care se vorbeşte de decizia din 1993 (am păstrat grafia originală din carte şi am îngroşat pasajul mai important):


<------------------------Începutul citatului-------------------------->
"Schimbarea schimbării ortografiei nu a fost opera inginerilor, ci a unui singur inginer..."

Sorin Basangeac:
- Vocaţia de constructor nu s-a concretizat doar în proiectarea unor importante obiective industriale, ultima realizare constituind-o Academia de Ştiinţe Tehnice, al cărei preşedinte fondator sunteţi. Având în vedere existenţa, în continuare, a unei secţii de profil a Academiei, pe care aţi condus-o în trei rânduri, de ce era necesară această construcţie? Presupun că, dacă unii dintre lingvişti au dat vina pe "inginerii din Academie" atunci când s-a decis schimbarea schimbării ortografiei, noua Academie n-a apărut doar din dorinţa "inginerilor" de a se delimita de "poeţi"...

[...]

Radu Voinea:
- Academia de Ştiinţe Tehnice era necesară pentru că, în Academia Română, din cele paisprezece secţii ale ei, una singură poartă numele de "Ştiinţe Tehnice". Or ponderea inginerilor din cadrul intelectualilor din România este mult mai mare decât 1:14. Rămâne să răspund şi la ultima problemă, aceea a schimbării ortografiei. Ea nu este opera "inginerilor", ci a unui singur inginer: este vorba de Mihai Drăgănescu, care era atunci preşedintele Academiei Române. Eu personal am fost împotriva reintroducerii lui "â" în locul lui "î" în interiorul cuvintelor, împreună cu cei doi lingvişti din Adunarea generală a Academiei Române, Ion Coteanu şi Emanuel Kant Vasiliu. S-a argumentat că înlocuirea lui "â" cu "î" în mijlocul cuvântului ar fi fost făcută cu o influenţă rusească şi că, folosind "â" în loc de "î" în interiorul cuvintelor, ar apărea mai clar originea latină a limbii noastre. Lucru fals, pentru că sunt cuvinte, precum rîu, scînteie, vîscos etc., care, scrise cu "â", se îndepărtează mult de cuvintele corespunzătoare din limba latină. Cât priveşte forma "sînt", aceasta provine, ca toate indicativele prezent din limba română, din subjonctivul latin "sint" (persoana a treia plural) şi nu de la indicativul prezent [latin]. Deci, "schimbarea schimbării ortografiei", cum o numiţi dumneavoastră, nu este opera inginerilor din Academie, ci a unui singur inginer, care era şi preşedintele Academiei Române, în ciuda avizelor negative ale tuturor institutelor de lingvistică ale Academiei.

33 pentru totdeauna - Interviurile Astrei (Editura Astra, Braşov, 2009) - pag. 421-422
<------------------------Sfîrşitul citatului-------------------------->


Din citatul de mai sus reiese că academicienii au nesocotit cu bună ştiinţă opinia lingviştilor, care se opuneau modificării ortografiei. Se confirmă faptul că academicienii nu au votat ca oile fără să ştie ce votează, din contră, au ştiut prea bine ce fac şi au ştiut că votează împotriva opiniei specialiştilor. Academicienii nu numai că nu aveau pregătirea profesională pentru a lua o decizie în domeniul ortografiei, dar în plus nu au vrut să-i asculte pe specialişti, ci au preferat să-l asculte pe nespecialistul Mihai Drăgănescu.

Spre deosebire de Radu Voinea, care spune că un singur inginer este responsabil de modificarea ortografiei din 1993, eu spun că vina este colectivă a tuturor celor care au votat aşa cum le-a dictat vinovatul principal, Mihai Drăgănescu. Iar vinovaţii nu pot invoca nici o scuză în apărarea lor, pentru că li se comunicase părerea negativă a specialiştilor din institutele de lingvistică ale Academiei. Cu toate astea, academicienii au mers înainte cu votul, pentru că nu le păsa nici de lingvişti, nici de limba rumînă şi nici de poporul rumîn, ci doar de interesul lor personal de a-şi spăla imaginea mînjită de colaboraţionismul cu regimul comunist timp de 41 de ani, pentru ca poporul să le plătească în continuare indemnizaţiile neruşinate şi restul de privilegii de care beneficiază pe viaţă.

Edited by Crugasic, 13 May 2013 - 16:47.


#278
neur0

neur0

    Guru Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 26,795
  • Înscris: 01.11.2011

View PostCrugasic, on 13 mai 2013 - 16:42, said:

Dar nu a spus nimeni aşa ceva. Din contră, academicienii au luat decizia din 1993 ca nişte moşnegi şmecheri, care şi-au văzut doar interesul personal şi pentru acesta au sacrificat uşurinţa de comunicare scrisă şi verbală în limba rumînă.

Mai mult, decizia greşită de a complica scrierea şi de a îngreuna vorbirea a fost luată în perfectă cunoştinţă de cauză. Academicienii au ştiut deci înainte de votare că sînt pe cale să ia o decizie proastă şi totuşi nu le-a păsat de asta, pentru că au socotit că interesul lor personal este deasupra interesului naţional de a avea o limbă a cărei uşurinţă de scriere şi vorbire să fie cît mai mare.

Şi aici nu e vorba de presupuneri de-ale mele, ci de lucruri confirmate de la sursă, din interiorul Academiei.

Într-o carte cu interviuri publicate de-a lungul timpului în revista braşoveană Astra, printre cele 33 de personalităţi intervievate s-a aflat şi inginerul Radu Voinea, care a fost preşedintele Academiei Române între 1984-1990. Redau mai jos porţiunea în care se vorbeşte de decizia din 1993 (am păstrat grafia originală din carte şi am îngroşat pasajul mai important):


<------------------------Începutul citatului-------------------------->
"Schimbarea schimbării ortografiei nu a fost opera inginerilor, ci a unui singur inginer..."

Sorin Basangeac:
- Vocaţia de constructor nu s-a concretizat doar în proiectarea unor importante obiective industriale, ultima realizare constituind-o Academia de Ştiinţe Tehnice, al cărei preşedinte fondator sunteţi. Având în vedere existenţa, în continuare, a unei secţii de profil a Academiei, pe care aţi condus-o în trei rânduri, de ce era necesară această construcţie? Presupun că, dacă unii dintre lingvişti au dat vina pe "inginerii din Academie" atunci când s-a decis schimbarea schimbării ortografiei, noua Academie n-a apărut doar din dorinţa "inginerilor" de a se delimita de "poeţi"...

[...]

Radu Voinea:
- Academia de Ştiinţe Tehnice era necesară pentru că, în Academia Română, din cele paisprezece secţii ale ei, una singură poartă numele de "Ştiinţe Tehnice". Or ponderea inginerilor din cadrul intelectualilor din România este mult mai mare decât 1:14. Rămâne să răspund şi la ultima problemă, aceea a schimbării ortografiei. Ea nu este opera "inginerilor", ci a unui singur inginer: este vorba de Mihai Drăgănescu, care era atunci preşedintele Academiei Române. Eu personal am fost împotriva reintroducerii lui "â" în locul lui "î" în interiorul cuvintelor, împreună cu cei doi lingvişti din Adunarea generală a Academiei Române, Ion Coteanu şi Emanuel Kant Vasiliu. S-a argumentat că înlocuirea lui "â" cu "î" în mijlocul cuvântului ar fi fost făcută cu o influenţă rusească şi că, folosind "â" în loc de "î" în interiorul cuvintelor, ar apărea mai clar originea latină a limbii noastre. Lucru fals, pentru că sunt cuvinte, precum rîu, scînteie, vîscos etc., care, scrise cu "â", se îndepărtează mult de cuvintele corespunzătoare din limba latină. Cât priveşte forma "sînt", aceasta provine, ca toate indicativele prezent din limba română, din subjonctivul latin "sint" (persoana a treia plural) şi nu de la indicativul prezent [latin]. Deci, "schimbarea schimbării ortografiei", cum o numiţi dumneavoastră, nu este opera inginerilor din Academie, ci a unui singur inginer, care era şi preşedintele Academiei Române, în ciuda avizelor negative ale tuturor institutelor de lingvistică ale Academiei.

33 pentru totdeauna - Interviurile Astrei (Editura Astra, Braşov, 2009) - pag. 421-422
<------------------------Sfîrşitul citatului-------------------------->


Din citatul de mai sus reiese că academicienii au nesocotit cu bună ştiinţă opinia lingviştilor, care se opuneau modificării ortografiei. Se confirmă faptul că academicienii nu au votat ca oile fără să ştie ce votează, din contră, au ştiut prea bine ce fac şi au ştiut că votează împotriva opiniei specialiştilor. Academicienii nu numai că nu aveau pregătirea profesională pentru a lua o decizie în domeniul ortografiei, dar în plus nu au vrut să-i asculte pe specialişti, ci au preferat să-l asculte pe nespecialistul Mihai Drăgănescu.

Spre deosebire de Radu Voinea, care spune că un singur inginer este responsabil de modificarea ortografiei din 1993, eu spun că vina este colectivă a tuturor celor care au votat aşa cum le-a dictat vinovatul principal, Mihai Drăgănescu. Iar vinovaţii nu pot invoca nici o scuză în apărarea lor, pentru că li se comunicase părerea negativă a specialiştilor din institutele de lingvistică ale Academiei. Cu toate astea, academicienii au mers înainte cu votul, pentru că nu le păsa nici de lingvişti, nici de limba rumînă şi nici de poporul rumîn, ci doar de interesul lor personal de a-şi spăla imaginea mînjită de colaboraţionismul cu regimul comunist timp de 41 de ani, pentru ca poporul să le plătească în continuare indemnizaţiile neruşinate şi restul de privilegii de care beneficiază pe viaţă.

Ai dracu' academicieni, sa nesocoteasca ei parerea inginerilor...

#279
raman

raman

    Dubito, ergo cogito; cogito ergo bibamus.

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 4,171
  • Înscris: 01.12.2010

View PostTidusss, on 28 octombrie 2008 - 17:15, said:

Ego sum => Eu sunt spune tot.


Bulgarescul "аз съм" sau croatul "ja sam", spune totul deasemenea, chiar nebanuit mai mult decat latinescul "ego sum".
Clar, ma pronunt pentru popularul "eu sînt", pentru scrierea fonetica si nu un talmes-balmes de scriere fonetica amestecata cu scriere etimologica.

#280
florincroitoru

florincroitoru

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 7,809
  • Înscris: 05.02.2008
ia sam e mai aproape de ego sum decît este romînescul ieu sînt.Deci cum spun croaţii şi sîrbii e mai aproape. Să moară latiniştii de necaz! Şi de ce nimeni nu spune că ia sam vine din latineşte?

#281
pro-civilizatie

pro-civilizatie

    Guru Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 12,012
  • Înscris: 19.02.2011
Este evident ca multe aberatii au fost introduse in grafia limbii romane de niste infractori care nu au facut decat sa complice inutil limba.

#282
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 4,055
  • Înscris: 27.02.2006

View Postpro-civilizatie, on 24 noiembrie 2013 - 12:54, said:

Este evident ca multe aberatii au fost introduse in grafia limbii romane de niste infractori care nu au facut decat sa complice inutil limba.
În ideea că pro-civilizație înseamnă și pro-adevăr, trebuie să vă contrazic în cîteva detalii: acele aberații nu sînt multe, ci două, cei responsabili n-au fost infractori, ci doar incompetenți, iar efectul nu a fost complicarea limbii, ci doar a grafiei. În rest sînt de acord.

#283
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Am observat că pe un alt fir de discuție au fost publicate recent noi mesaje pe tema modificărilor ortografice făcute de 150 de ani încoace. Citindu-le mi-am dat seama că din păcate unii încă mai cred că aceste modificări au fost făcute pentru a armoniza evoluția limbii cu scrierea ei. Această opinie e complet greșită.

Modificările ortografice nu au avut nimic de-a face cu lingvistica, ci doar cu propaganda identitară latinomană. Aceasta susținea că Rumînii sînt Latini, urmași direcți ai Romanilor antici veniți din Italia, care au instituit între Dunăre, Nistru și Tisa o insulă de latinitate unde au trăit într-o puritate genetică desăvîrșită, fără să se amestece cu popoarele înconjurătoare slave, socotite inferioare din punct de vedere rasial. Această identitate falsă concepută în secolul 19 se află în vigoare și azi, cu o mică modificare care a permis introducerea Daco-Geților ca strămoși secundari ai Rumînilor, Daco-Geți ce și-ar fi abandonat de bună voie identitatea etnică în favoarea celei Romane, dorind să facă și ei parte din rasa superioară Latină.

A se remarca faptul că dacomanii de azi țin cu dinții de identitatea latină a Rumînilor, pentru că și ei sînt puternic intoxicați cu teoria rasistă a superiorității așa-zisei rase Latine, în care credea Nicolae Densușianu, precursorul din secolul 19 al dacomaniei. Ei vor cu tot prețul să-i facă Latini pe Daci, spunînd că Dacii au fost de fapt primii Latini, iar emigrarea unora dintre ei în Peninsula Italică a dus la apariția Latinității Romane. Bineînțeles, faptul că N. Densușianu putea să creadă în superioritatea iluzoriei rase Latine poate fi scuzat prin prisma timpului cînd trăia, dar faptul că dacomanii mai pot să creadă asta în secolul 21 arată că fanatismul rasist este încă viu, iar primele lui victime sînt tocmai strămoșii Daco-Geți, care n-aveau nimic de-a face cu Latinii, în afară de faptul că au dispărut ca popor în urma purificării etnice comandate de Latinii de la Roma. Așa cum latinomanii au creat o identitate latină falsă pentru Rumîni, dacomanii au creat o identitate latină falsă pentru Daci.


Dacomanii nu înțeleg că latinizarea lingvistică a Dacilor ar putea fi explicată foarte simplu prin Sindromul Stockholm, în care victimele ajung să se identifice cu agresorul pentru a putea supraviețui împreună cu copiii lor în condițiile în care viața lor depinde total de un agresor nemilos care îi poate omorî oricînd, așa cum a dovedit-o deja. Același sindrom explică de fapt și înregimentarea dacomanilor alături de latinomani sub drapelul latinității, pe care dacomanii în loc s-o atace pentru că le-a desființat strămoșii, o promovează asiduu chiar cu prețul jignirii peste timp a strămoșilor la care ei spun că țin atît de mult.

Limba Rumînă modificată în spirit latinoman a fost dintotdeauna principalul argument pe care s-a bazat identitatea rasistă inventată de către preoții greco-catolici ai Școlii Ardelene. Deci nici vorbă ca modificările să fi fost făcute pentru ca ortografia să țină pasul cu evoluția limbii. Ba din contră, aceste modificări au fost făcute cu scopul precis de a involua limba, adică de a o reîntoarce la o presupusă stare anterioară, mult mai veche, cînd limba ar fi semănat mai mult cu latina. În acest fel se urmărea crearea iluziei că și Rumînii sînt foarte apropiați de vorbitorii originari ai Latinei, adică de Romani. Pentru că nu-i așa, cum ar fi posibil ca un popor modern care vorbește o limbă atît de apropiată de Latină să nu fie el însuși compus din urmași cît mai puri genetic ai Romanilor antici?

Scopul latinomanilor a fost deci de a anula evoluția naturală a limbii Rumîne și a poporului Rumîn, în așa fel încît acest popor să se conformeze unei identități absolut imaginare concepute de propagandiștii Școlii Ardelene, identitate fără nici o legătură cu realitatea. Involuția lingvistică (ortografică și fonetică) a fost deci voită și ea s-a reflectat cel mai bine în disprețul total pentru funcția principală a limbii, aceea de asigurare a unei comunicări cît mai eficiente între vorbitorii ei. Trecerea de la scrierea cu alfabet chirilic la cea cu alfabet latin a fost însoțită de o scădere marcată a eficienței de comunicare în scris și vorbire. În timp ce scrierea cu alfabet chirilic reda în mod fidel limba vorbită de populație, scrierea cu alfabet latin nu respecta deloc limba vorbită, ba chiar urmărea modificarea acesteia în sensul dorit de latinomani.

Trecerea de la SÎNT (cuvîntul folosit dintotdeauna de populație) la SUNT (cuvînt existent doar în scrierile din latina clasică) este cea mai bună demonstrație a iluzionismului identitar latinoman, reflectat și în schimbarea numelui poporului, din RUMÎN (cuvîntul folosit de populație) în ROMÂN (cuvînt inventat în secolul 19 prin plagierea nerușinată a cuvîntului ROMAN). Aceste manevre ridicole de hocus-pocus lingvistic au avut ca scop prostirea străinătății, dar și a Rumînilor înșiși, deși se susținea "deșteptarea" acestora. În fapt, această așa-zisă deșteptare nu era altceva decît o adormire a rațiunii cu ajutorul propagandei latinomane. Rumînii trebuiau spălați la creier și făcuți să viseze cu ochii deschiși, în așa fel încît să-și renege strămoșii adevărați și să-i preia pe cei inventați de preoții greco-catolici ai Școlii Ardelene. Perversitatea nu se oprea însă aici, pentru că această înlocuire de strămoși urma să devină punctul de plecare pentru a justifica scopul final urmărit de fapt de latinomani, anume înlocuirea religiei ortodoxe cu cea catolică.

Strategia latinomană de a involua scrierea limbii rumîne a fost criticată încă din secolul 19 de către adevărații specialiști, cei cu studii de lingvistică și filologie. Aceștia vedeau cum niște nespecialiști, care nu aveau habar de istoria limbii rumîne, își permiteau să nesocotească evoluția naturală a acesteia pentru a o întoarce într-un trecut imaginar. La fel s-au întîmplat lucrurile și în 1993, cînd specialiștii au criticat involuția ortografică introdusă prin scrierea cu  și SUNT. În ambele situații, cea din secolul 19 și cea din secolul 20, promotorii involuției lingvistice au fost membrii Academiei Române, cei care în mod teoretic ar fi trebuit să fie adepții evoluției lingvistice naturale, nu ai involuției artificiale. Dar se vede din istoria de 150 de ani a academicienilor că pînă și cei care se prezintă ca oameni de știință, deci ca adepți ai progresului societății bazat pe știință, preferă să se comporte ca niște unelte oarbe ale unei propagande iraționale ce urmărește prostirea populației, care va avea ca efect în ultimă instanță involuția societății, pentru că nu poți construi o societate modernă cu niște oameni spălați la creier și incapabili să gîndească rațional cînd vine vorba de propria identitate națională și de propria limbă. Efectul distructiv al așa-zisei reforme ortografice din 1993 a fost punctul de plecare pentru cea mai mare involuție ortografică din istoria limbii Rumîne, anume scrierea fără diacritice, sprijinită tacit de Academia Română și de Ministerul Educației Naționale tocmai pentru că este în spiritul ideologiei latinomane, care în pofida falsității sale evidente continuă să fie la baza identității naționale Rumînești.


Citatul de mai jos este preluat din cartea lui Eugen Lovinescu "Antologia Ideologiei Junimiste", publicată în 1942 și reeditată la Editura ICR în 2010. El cuprinde un articol scris de Vasile Burlă (http://ro.wikipedia....), care critică din perspectivă științifică regulile ortografice ce urmau să fie predate în învățămîntul obligatoriu de stat, reguli constituite pornind de la principiile ortografiei etimologice latinomane. În citat am adăugat între paranteze drepte cîteva cuvinte lămuritoare unde a fost cazul și am îngroșat pasajele care mi s-au părut mai importante.

<-----------------------Începutul citatului----------------------->
[Din prezentarea făcută de Eugen Lovinescu lui V. Burlă]

Celălalt filolog al Junimii [alături de Al. Lambrior] era V. Burlă, bucovinean născut la Storojineț, 1840, cu studii făcute la Cernăuți, apoi la Gratz, de filologie clasică. [...]Astfel a ajuns V. Burlă "junimist" și unul din cei doi filologi ai ei, rămas celebru prin polemicele lui, întîi cu Cipariu, prin seria de articole apărute în Convorbiri Literare: "Observări critice asupra gramaticei limbei române de Cipariu", și apoi cu Hașdeu. Avînd cunoștinți întinse de gramatică comparată, articolele lui interminabile făceau desperarea lui V. Pogor.[...]Însă polemicele d-lui Burlă, care au rămas legendare au fost cu d-l Hașdeu. O luptă titanică între doi filologi. Cîți autori și cîte dicționare și-au aruncat, unul altuia în cap, campionii! Noroc că și le aruncau de la distanță. [...]

Articolul "Contra ortografiei impuse școalelor române de Ministerul Instrucțiunii Publice", pe care-l reproducem, a apărut în "Convorbiri Literare", an VI, 1 aprilie 1872, p. 41. El se ridică împotriva ortografiei impuse de Consiliul Permanent al Instrucției Publice, în ședința de la 26 octombrie 1871; împotriva aceluiași regulament s-a ridicat și T. Maiorescu în "Direcția nouă [în poezia și proza română]" (1872). După reproducerea unui lung extras pentru a arăta cu ce inconsecvență linguistică a fost redactat Regulamentul, Maiorescu încheia:

"Pretenția Regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbii și ortografiei române pe cale administrativă, și de a impune hotărîrea sa tuturor școlarilor și profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susținea tocmai acea controversă științifică. Subscrișii sînt: ministrul Chr. Tell; membrii consiliului: A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin și D. Petrescu. Cine sînt acești domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic și d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde își arogă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii și limbei ca regule obligatorii școalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin și ceilalți vor să ordone filologilor Laurian, Massim, Circa, Burlă, Lambrior etc., profesori specialiști în această materie, ca să-și părăsească scrierea lor de pîn-acum și să primească pe aceea a Consiliului Permanent? Nemții au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat și mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la Consiliu au luat acest proverb în serios?"
Articolul lui V. Burlă ce-l reproducem pune problema pe temelia ei filologică și nu logică.

[Urmează articolul propriu-zis]

V. Burlă: Contra ortografiei impuse școalelor române de Ministeriul Instrucțiunii Publice

[...] Însă, pe cît de nimerită și de salutară a fost, pe de o parte, ideea de a desface limba românească de vălul bulgaric [alfabetul chirilic], cu atîta de greșit și fatal a fost pe de altă parte principiul ortografic pe care l-au statornicit Clain și Șincai pentru scrierea limbei românești cu litere latine; și dacă astăzi ortografia românească este cea mai confuză dintre toate ortografiile limbei omenești, ceea ce recunoaște și Ministeriul Instrucțiunii Publice, atunci această confuzie ortografică este numai o consecință neapărată a principiului așa-numit etimologic a d-lor Clain și Șincai, care s-a adoptat mai mult sau mai puțin de toți filologii și filogaștrii noștri. Blestemul greșelei, de regulă constă în aceea că greșeala produce iarăși greșeală și în urmă confuzie. De aici, principiul etimologic, greșeala capitală a ortografiei noastre [cu alfabet latin], a produs mai departe și alte rătăciri filologice, care au mărit confuzia ortografică.

Etimologii noștri adică, fără ca să aibă nici măcar ideea cea mai elementară despre aceea ce se numește istoria limbei, fără ca să cunoască după care lege se întîmplă diferențierea limbei în dialecte, și ce va să zică caracter individual la dialecte, cred, ferm și tare, că diferențele limbei românești de cea latină clasică sînt numai un rezultat al corupției fonetice, care s-a introdus în limba noastră prin feluritele influențe ale popoarelor barbare cu care au venit românii în contact. Deci, spre a scăpa limba de aceste așa-numite "corupții fonetice" de care se împiedică la fiecare pas principiul etimologic, au inventat încă un principiu nou, care se ține pretutindeni de mînă cu principiul etimologic, și care n-are de scop, nici mai mult, nici mai puțin, decît numai a nimici forma modernă individuală a limbei românești, "reduchendu limba la una forma mai omogenia, mai primitiva", ca așa să poată vedea străinii cît colo, de ce origine ne este limba.

Numai epoca pînă unde trebuie să se reducă [readucă] limba, ca să devină curățită de acele corupțiuni barbare, este, la feluriții etimologi, felurită. Unii cred că ar fi bine de a o reduce pînă la epoca înainte de năvălirea goților, alții pînă la Traian, alții pînă la limba latină poporală de pe pămîntul Italiei, alții pînă la limba latină clasică, și iarăși alții pînă la la limba latină veche de pe timpul Scipionilor.

Deoarece însă din nenorocire afară de epoca limbei latine clasice nu le sînt cunoscute nici unuia celelalte epoci din istoria limbei, de aceea și direcția reducerii variază după direcția ce și-o închipuiesc apriori că ar fi apucat limba în cursul istoriei sale. De aceea nu trebuie să ne cuprindă nici o mirare, dacă întîmpinăm [întîlnim] pe unii etimologi reducînd [readucînd] limba pînă la epoci care n-au existat niciodată în istoria limbei de cînd a învățat omul a vorbi. La acestea toate, se înțelege de sine că acest principiu nou, de a curăți limba de corupții fonetice, cere neapărat ca și ortografia limbei să țină pas asemenea cu reducerea ei [la o stare anterioară]. De aci ne putem explica destul de clar, de ce principiul etimologic al lui Șincai nu este identic cu principiul etimologic al lui Clain, de ce principiul etimologic al lui Molnar se deosebește de principiul etimologic al lui Șincai sau Clain, de ce ortografia lui Körösi, care este bazată tot pe principiul etimologic, este alta decît ortografiile etimologice ale lui Molnar, Șincai și Clain și așa mai departe pînă la anarhia totală a ortografiilor de astăzi, al căror număr este atît de mare cîți indivizi români se cred a fi filologi de frunte și pretind a cunoaște mai bine decît oricare altul "forma mai omogenia, mai primitiva" a limbei românești. Și cine nu știe că numărul acestor filologi este egal cu numărul total al românilor care știu a ceti și scrie românește!

Totuși însă șirul cel lung al ortografiilor limbei românești n-a ajuns la sfîrșit cu ortografia Societății Academice. În zilele din urmă ale lunei trecute, a primit națiunea română în posesiune impusă încă o ortografie, despre care voiu să relatez aici cît se poate mai pe scurt.

Această ortografie nouă poartă numele de "Regule orthographice ale limbei române adoptate de Ministeriul Instrucțiunii Publice și alu Culteloru și introduse în tóte școalele de or quare gradu de invețamêntu" și ni se prezentă în forma unui "prescript-verbal" al Consiliului Permanent. Așadar noi avem aici a face cu o ortografie oficială, care este un eveniment extraordinar în istoria ortografiei noastre. Îndată la început citim că: "Avînd în vedere diversitatea ortografiilor ce se observă în limba scrisă și tipărită încît nu numai fiecare carte, ci și fiecare individ își are ortografia sa particulară; considerînd greutatea ce întîmpină din această confuzie, atît școlarii cînd învață a citi și a scrie, cît și chiar publicul matur, neavînd o regulă de care să se țină; considerînd că sistem de ortografie introdusă în școli de fosta Eforie la anul 1858, după dezvoltarea ce a luat limba de atunci încoace, a degenerat și nu mai (sic) corespunde necesității ce se simte astăzi; considerînd că pînă cînd Societatea Academică... va reuși a dota limba cu o gramatică și ortografie, școalele nu mai pot rămîne în haosul ce domnește și care împiedică progresul; Consiliul Permanent s-a întrunit în <<ședința din 28 octombrie 1871>>, <<sub președinția d-lui ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice>> și <<în dorința de a face să dispară această anarhie ortografică și ajunge la o uniformitate în modul de a scrie și a ceti, a stabilit pentru școale următoarele reguli>>". Pentru această "dorință" merită într-adevăr atît "Consiliul Permanent" cît și d-l ministru Tell toată recunoștința. Nu așa însă și pentru "regulele orthographice", cu cari s-a încercat "Consiliul Permanent sub președinția d-lui ministru al Cultelor" de "a face să dispară această anarhie ortografică și ajunge la o uniformitate" prin introducerea lor în mod obligator în toate școalele din România.

Dacă un ministru poate avea dreptul de a impune unei națiuni regule ortografice, după care trebuie să se scrie, este o chestiune care dacă aș cuteza a o pertracta aici, într-un spațiu așa de îngust, ar pierde pe jumătate din valoarea sa. Pentru aceea mă mărginesc aici de a face numai o observațiune la aceea ce ar trebui să facă un ministru de Culte, cînd răspunsul la întrebarea de [mai] sus ar fi favorabil pentru dînsul. Și această observațiune constă în cuvintele foarte importante ale renumitului ortograf german R. von Raumer: "Orișicum, nu poate încape nici o îndoială că bărbații, cărora le încredințează statul greaua misiune de a stabili regule pentru o ortografie, pe care voiește a o introduce în mod oficial, trebuie să cunoască din fundament chestiunea ce au să pertracteze. La aceasta însă se cere astăzi mai mult decît își poate închipui cineva. Căci atîta ar trebui să știm numaidecît că aceste lucruri (chestiunea ortografică), în aparență mici, sînt numai marginile extreme ale întregii scrutațiuni lingvistice. Cel ce voiește să stabilească astăzi regule ortografice trebuie să cunoască cu exactitate stadiul prezent al cercetărilor linguistice și pe baza acestora să întîmpine cu conștiință clară chestiunea ortografică".

Dacă privim acuma regulele ortografice din "prescriptul-verbal" al Consiliului Permanent, din punct de vedere al condițiunilor ce pune R. von Raumer unui minister, și care au valoare absolută pentru fiecare ortografie de pe fața pămîntului, sîntem siliți a spune că d-l ministru Tell [general] s-a înșelat în bărbații cărora le-a "încredințat greaua misiune de a stabili reguli pentru ortografia" limbei românești, și că d-nii Al. Orescu [arhitect], Aaron Florian [istoric], G. Zalomit [profesor de filozofie], Al. Marin [fizician] și Dim. Petrescu [matematician] nu cunosc nici măcar din depărtare principiile și rezultatele linguisticei moderne. Din contra, "regulile ortografice" stabilite de d-lor sînt și vor rămîne numai un conglomerat confuz din toate sistemele ortografiei etimologice, ce maltratează necontenit limba românească, începînd de la ortografia lui Clain și pînă la ortografia cea plină de autoritate a Societății Academice din București, și care a putut avea o valoare științifică doar numai la învățații Evului Mediu.

Acum să trecem la constatarea acelor defecte atît filologice, științifice, cît și practice, care sînt cu deosebire bătătoare la ochi.

Mai întîi, după ce autorii ne-au făcut cunoscut "literele alphabetului", la care adaugă și literele k, q, w, x și y ca litere "cu quare se scrie limba română", stabilesc principiul fundamental al ortografiei. Acest principiu, care la întîia privire s-ar părea cel mai inocent și mai potrivit dintre toate principiile ortografice este următorul: "A scrie dupe quum vorbimu, fără a întrebuințaŭ pentru orquare sunet al limbei mai multe litere dequât pe quea correspundinte". Deoarece însă "în limbă se audu nisce sunete", precum sînt vocalele ă și î și consonantele ș, ț, z și altele, "pentru a quărora expresiune lipsescu din alphabet literele correspundinți" vedem îndată că acest principiu începe a șchiopăta chiar la întîiul pas. Drept este că autorii cred că această lipsă se poate înlătura foarte lesne prin oarecare semne convenționale precum sînt: semnul scurtării ą, accentul circomflex ^, accentul ascuțit ´, accentul grav ` și semnul "quare, puse d'asupra vocalelor și de desubtulŭ unorŭ consunante, le modifică valórea, făcându-le capabile de a exprima aquele sunete". Dar această credință devine vană, îndată ce domnii membri ai Consiliului Permanent declară că "întrebuințarea aquestor semne n-are de scop numai înlesnirea de a exprima toate sunetele limbei și de a scrie, în virtutea principiului fundamentalŭ, dupì quum vorbimŭ; ci totŭ odată de a scrie ḑicerile într-un modŭ raționalŭ, dupe forma lorŭ originară", sau cu alte cuvinte, că principiul etimologic al lui Clain și al urmașilor săi este idolul la care se închină și d-nul A. Orescu, dimpreună cu colegii săi.

Însă precum etimologii antecedenți rătăciră pe căile cele mai obscure întru urmărirea "formei originare a ḑiceriloru", tocmai așa pățesc și autorii "regulilor orthographice" ministeriale. D-lor scriu vocala cirilică ă cu a, e, i, o, u și cu semnul scurtării ą deasupra și pre î iarăși cu a, e, i, o, u și cu semnul accentului circomflex ^ deasupra, precum barbă (lat. barba), rĕspundu (lat. respondeo), sĭlbaticu (lat. silvaticus), rŏtundu (lat. rotundus), făcutoru (de la participiul făcutu)... pâne (lat. panis), vêntu (lat. ventus), în (lat. in), fôntână (lat. fontana), sûntu (lat. sunt).

La aceste exemple, afară de făcutoru, "forma originară" este forma limbei latine. Sînt însă o mulțime de alte exemple, unde "forma originară" se deosebește foarte mult de forma cuvintelor latine. Așa scriu d-lor rôndunică, lûngă, dupĕ, să vĕdu, cu ô, û, ĕ, ă, deși în limba latină se află scrise cu u, o, o, i, i: hirundo, longus, de-post, si video, ș.a. De aci, în zădar și-ar frămînta cineva creierii ca să afle cauza rațională a acestei diferențe, cu toate că autorii susțin că d-lor scriu "într-un mod rațional, după forma originară" a cuvintelor. Noi știm că consoanele finale din cuvintele limbei latine nu le-au suferit limba românească, ci le-au tocit cu totul; așa din lat. quod, tocindu-se consonanta d, a rămas quo, de unde ortografii noștri punînd deasupra vocalei o semnul scurtării ą au format cuvîntul românesc quŏ, "dupe forma lui originară". Din contră, din prepozițiunile latine de-post sau du-post, pe cînd consoanele finale sînt st, formează d-lor cuvîntul românesc dupe, cu e și nu cu o. Un i scurt din limba latină a trecut în limbile romanice în e, precum lat. videre, rom. vede, it. vedere, prov. vezer, fr. vechiu veeir etc. Tot din lat. silvaticus au format limba it. selvatico, esp. selvatico, port. selvatico etc. Pre ă din văd îl scriu domnii autori cu ĕ: vĕdu, pe cînd pe ă, sălbatic, îl reduc la lat. i și-l scriu cu i: silbatic.

Din forma arică [indo-europeană] primitivă asanti, tocindu-se a de la început, a rămas în limba sanscrită santi, iară în limba latină veche, cu prefacerea lui a din mijloc în o: sonti, și cu tocirea lui i final: sont. Pe cînd limba latină clasică, prefăcînd pe o în u, a format din sont [pe] sunt, limba latină poporală care este mama limbilor romanice a păstrat pe o, de unde it. sono, esp. son, prov. son, fr. sont. D-nii A. Orescu etc. scriu pretutindeni sûnt cu û din cauza lui sunt din limba latină clasică, pe cînd pe î din rîndunică îl scriu cu ô, rôndunică, din cauza it. rondinelle, prov. irondella, fr. hirondelle, deși acest cuvînt în limba latină clasică se află scris cu u: hirundo.

La multe cuvinte, precum se presupune, au dat d-nii autori de mai multe "forme originare". Așa scriu d-lor odată pĕstrezŭ cu e (p. 9), altă dată păstréză cu ă (p. 10) și cine mai știe ori de nu cumva în curînd vor da și de alte origini și vor scrie pŭstrezu, postrezu sau pistrezu. În multe locuri se află scris i în loc de î, precum in, inquât, intimpină, introdusă (p. 3 sq.) în loc de în, încît, întîmpină, întrodusă și o mulțime altele. La p. 3 aflăm scris considerănd de trei ori cu ă și apoi alergând cu â (p. 7).

În limba românească se află precum știm, un număr foarte mare de cuvinte străine, a cărora "forma originară" ne este adeseori cu totul necunoscută. Multe din aceste cuvinte conțin vocalele ă și î, precum nădușala, nătărău, năsîp, stîlp ș.a. Pentru scrierea acestor vocale după principiul etimologic nu există în "regulele orthographice" nici o normă, și de aceea trebuie să ghicești cum se scrie de exemplu cuvîntul năsîp, cu năsipu, nosŭpu, nesâpu sau nûsôp. Din latinescul sibi picînd b dintre ii, a rămas în limba românească mai întîi sii și apoi după contracțiunea acestor ii în i forma și. Acest și a primit mai tîrziu, la început, un î fonetic ca razim: își. Tot pe această cale fonetică s-a născut și î din îmi, îți, îi, își. Precum pentru î din cuvintele străine, așa lipsește și pentru acest î o regulă etimologică în ortografia ministerială, și de aceea autorii acestei ortografii îl scriu cînd cu ii: iși, cînd cu î: își (p.7). Tot această confuzie domnește și în "modul rațional" al scrierii diftongilor. Noi știm că e intonat se preface în diftongul ea de cîte ori în silaba următoare se află sau se aflase vocala ă, precum ceapă, leagă, înceată. Dacă ea este precedat de vocala i sau de consoanele labiale p, b, m, v, f, atunci diftongul ea își pierde vocala e și din ea rămîne numai a, pr. piară, pată, îmbată, masă, vară, fată. Față cu această regulă eufonică a limbei românești, principiul etimologic al ortografiei oficiale pretinde în principiu că e, unde se preface în ea și a, să rămînă tot e, numai însemnat cu "accentulu ascuțitu" deasupra lui, precum cépă etc. În practică, însă, scriu aceste regule atît é și a, cît și chiar ia: sémă, chiamă (p. 10), masă (p. 10), învață (p. 3), iar (p. 11).

Interesantă este încă o "regulă orthographică", care ne spune că "substantivele și adjectivele feminine terminate în e, primind articolul a, formează diftongul ea, precum: carte > cartea...". Cu toate acestea citim pretutindeni ortographie, însă articulat nu ortographiea, ci ortographia cu a în loc de ea după o regulă ce stă în contrazicere cu regula ortografică de [mai] sus. Și așa mai departe se află pertractat tot vocalismul limbei românești, grămădind o contrazicere una peste alta și o neștiință rară de "a scrie ḑicerile într-un mod rațional, după forma lor originară".

Tot la acest rezultat ajung "regulele orthographice" și în privința scrierii consoanelor derivate. Așa zic ortografii Consiliului Permanent, că "c cu h se întrebuințează spre a se scrie zicerile derivate din limba elenă în loc de h sau k, precum: Christosu, Christianu, Chrestinu...". Dacă trebuie să scriem cu ch pînă și cuvintele românești străvechi de origine grecească, atunci de ce d-lor înșiși calcă această regulă ortografică și scriu carte (p. 3) gr. χάρτης, scolă (p. 3) gr. σχολή și nu charte, schólă?

Asemenea cer de la noi ca să scriem ph în loc de f în "ḑicerile derivate din limba ellenă și mai cu seamă termenii technici, de ex. graphit...", pe cînd d-lor înșiși ignorează această regulă scriind pretutindeni diftong cu f și nu diphtong cu ph. Din compoziția cuvîntului latin eccum sau ecce cu pronumele iste și ille a format limba română acest și acel. D-nii ortografi ministeriali pretind că aceste cuvinte să le scriem cu qu în loc de c: aquestu, aquelu, "după forma lor originară". [...]

Și această confuzie ortografică merge tot mai departe pînă la sfîrșitul "prescriptului verbalu", arătîndu-ne astfel înșiși autorii acestei ortografii, "sub președinția d-lui ministru al Cultelor" că considerînd greutatea ce întîmpină din această confuzie nouă ortografică, atît școlarii cînd învață a citi și a scrie, cît și chiar publicul matur dimpreună cu Consiliul Permanent, neavînd o regulă [clară] de care să se țină, anarhia ortografică prin aceste "regule orthographice" n-a dispărut întru nimica, ci din contră, confuzia a devenit și mai mare și mai nesuferită.

V. Burlă : Contra ortografiei impuse școalelor române de Ministeriul Instrucțiunii Publice
<-----------------------Sfîrșitul citatului----------------------->

Ținînd cont de această tradiție îndelungată de subordonare a limbii Rumîne față de propaganda latinomană, ne putem pune întrebarea cît timp o să mai suporte lingviștii Rumîni jugul care le-a fost pus de latinomani în urmă cu mai bine de un secol. Ei sînt practic singurii lingviști din Europa care nu au voie să-și facă meseria conform cu principiile științifice, fiind obligați să îngenuncheze intelectual în fața unei instituții, Academia Română, care promovează obscurantismul ideologic bazat pe principii rasiste concepute în secolul 19. Cred că de fapt lingviștii Rumîni au ajuns să sufere și ei de sindromul Stockholm, după atîția ani în care au fost la cheremul total al latinomanilor din Academie, cei care prin controlul financiar asupra institutelor lingvistice ale statului pot să dea afară pe orice lingvist care și-ar clama independența de gîndire necesară oricărui om de știință modern.

Acești lingviști ar trebui să conștientizeze faptul că ei nu sînt plătiți din banii academicienilor, ci din banii poporului Rumîn, cel care dă bani la bugetul de stat din care se susține și instituția antinațională numită Academie, cea care a contribuit decisiv în 1993 la inițierea degradării limbii Rumîne, în așteptarea zilei în care va putea s-o schimbe cu o limbă occidentală, pentru a îndeplini visul latinoman de identificare lingvistică totală cu Occidentul. Dar hai să fim serioși, a crede că lingviștii Rumîni de azi mai au vreo urmă de demnitate și se vor ridica pentru a înlătura jugul propagandistic care le-a fost pus de Academie acum 150 de ani este doar o glumă bună care face deliciul academicienilor. Aceștia au fost lăsați să facă din limba Rumînă moșia lor personală, unde pot face tot ce le trece prin cap, inclusiv să-i batjocorească pe lingviști, socotiți ca niște servitori care trebuie doar să-și asculte stăpînii și nu să încerce să-și facă meseria așa cum le-ar dicta-o deontologia profesională.


#284
alexupit

alexupit

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,326
  • Înscris: 23.09.2008

View PostAdiJapan, on 05 noiembrie 2008 - 13:02, said:

Uite, peşte alunecos nu-mi spusese nimeni încă...

Domnule, dacă am adus argumente greşite vă rog să-mi spuneţi; ca orice om de bună seamă că fac şi eu greşeli. Însă pînă un alta dumneavoastră încă n-aţi adus nici un argument. Măcar unul, ca să ştim că puteţi discuta şi despre substanţa problemei (singura afirmaţie la obiect pe care aţi făcut-o aici, dacă îmi amintesc bine, este cea în care spuneţi că sînt e un moldovenism). Dimpotrivă, argumentele pentru grafia cu â şi sunt, alea mici şi proaste care există, le-am adus tot eu, ca să nu credeţi că am un fix şi că nu văd decît o parte a problemei.

N-am nici o intenţie să ajung membru al Academiei, nu mă dau drept specialist, nu vreau să dau lecţii nimănui, nu am de gînd să public în reviste de lingvistică, iar faptul că sînt administrator la Wikipedia nu are absolut nici o relevanţă în această discuţie. Nu ştiu de ce aduceţi în vorbă asemenea lucruri. Nu demolez nimic, domnule. A demolat Academia, atunci cînd a crezut că e bine să ne îndepărtăm de principiul fonologic spre care se îndreaptă ortografia.

La obiect: Sextil Puşcariu scria aşa:
* în 1904: „Ţelul ortografiei noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic şi fiecărei litere scrise să-i corespundă în grai un singur sunet.”
* în 1929: „Ortografia urmează ortoepia. Principiul este «scrie cum vorbeşti».”
* (nu ştiu anul) scrie că în Academie s-a hotărît în 1932 ca „la ortografia generală cu î să se admită o singură excepţie cu â pentru român şi derivatele lui”.

De-asta spun că regulile Sextil Puşcariu reflectă o concesie. Una ar fi vrut el şi alta spun regulile.

Atunci de ce nu sustineti si scrierea "ia" in loc de "ea" si "iel" in loc de "el". Daca citati principiul "scrie cum vorbesti", banuiesc ca il sustineti. Deci intreb din nou, de ce nu scrieti cu "ia" si "iel"?

#285
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 4,055
  • Înscris: 27.02.2006

View Postalexupit, on 24 iulie 2014 - 13:34, said:

Atunci de ce nu sustineti si scrierea "ia" in loc de "ea" si "iel" in loc de "el". Daca citati principiul "scrie cum vorbesti", banuiesc ca il sustineti. Deci intreb din nou, de ce nu scrieti cu "ia" si "iel"?
E o întrebare foarte bună și legitimă. Dar înainte de a vă răspunde vreau să vă întreb și eu ceva. Dumneavoastră ce scriere susțineți? După ce principiu?

#286
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
În jurul reformei ortografice din 1953 s-a creat o întreagă mitologie, a cărei idee propagandistică principală este că a fost o reformă făcută la ordinul comuniștilor sovietici, care urmăreau astfel să rusifice limba. Această mitologie a fost folosită din plin de către latinomani pentru a justifica contrareforma ortografică din 1993, cea care a complicat scrierea și vorbirea și a înstrăinat limba de rădăcinile ei neaoșe.

Este timpul ca lumea să afle cum au stat de fapt lucrurile la acea vreme. Ne putem face o idee despre atmosfera de atunci din domeniul lingvisticii folosind memoriile lui Pavel Țugui, care a deținut în acea vreme un post înalt în cadrul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, organul executiv de conducere al partidului. Am respectat grafia originală a cărții și am îngroșat un pasaj mai important.

<--------------------------Începutul citatului-------------------->
Fragmente din cartea "Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej (Memoriile unui fost șef de secție a CC al PMR)", scrisă de Pavel Țugui

În februarie 1955, printr-o hotărîre a conducerii PMR, s-a înființat la CC al PMR o secție nouă -- Secția de Știință și Cultură, iar eu [Pavel Țugui] am fost numit șef de secție. Așa cum am arătat în revista deja citată [Magazin Istoric] și, mai pe larg, în cartea Amurgul demiurgilor, capitolul "Arghezi", la întîlnirea cu Gh. Gheorghiu-Dej, președintele Consiliului de Miniștri, și Gheorghe Apostol, prim-secretar al CC al PMR, au fost stabilite obiectivele activității noii secții de partid. Colectivul secției, destul de restrîns și format din persoane cu studii superioare din generația mai tînără (în secțiunea respectivă a lucrat un singur ilegalist -- criticul literar Paul Georgescu), îndeplinea rolul de "consilierat", adică analiza modul cum se aplicau hotărîrile de partid și de stat, făcea propuneri și recomandări, participa în "comisiile" ce elaborau hotărîrile de partid și deciziile guvernamentale. Ca atare, șeful secției era obligat să informeze conducerea partidului și a statului, să facă propuneri, să aibă inițiative etc., dar nu putea să ia hotărîri, acestea aparținînd în exclusivitate Biroului Politic și Secretariatului PMR, Consiliului de Miniștri [Guvernul], Prezidiului Marii Adunări Naționale [Parlamentul], colegiilor ministeriale, Prezidiului Academiei, birourilor alese ale uniunilor de creație [Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, etc.].
[...]
În urma transformării Academiei Române în Academia RPR [în 1948] rămîn sau sînt aleși ca membri următorii lingviști: Iorgu Iordan, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Const. Balmuș -- membri titulari, și Al. Graur -- membru corespondent. Noua Academie înființează Institutul de Lingvistică din București, director acad. I. Iordan, Institutul de Lingvistică și Laboratorul de Fonetică din Cluj, director acad. E. Petrovici, și Colectivul de Lingvistică din Iași, subordonat Institutului din București.
[...]
După instalarea [în feb. 1955] ca șef al Secției de Știință și Cultură a CC al PMR, am avut schimburi de păreri cu profesorii Iordan, Rosetti, Graur, Petrovici, Coteanu, Cazacu și Pașca și cu unii tineri lingviști din București și Cluj. La început, discuțiile au fost dominate de "măsurile organizatorice" luate în anul 1952, chestiuni pe care nu le cunoșteam în 1955. De aceea am recurs la arhiva lui M. Roller, dar și la actele oferite de Traian Săvulescu, președintele Academiei RPR.

Am aflat astfel că, în aprilie 1952, I. Chișinevschi și L. Răutu, la sugestia lui M. Roller, au cerut conducerii Academiei să convoace o sesiune academică în vederea discutării "situației" de la Institutul de Lingvistică din București. Sesiunea s-a ținut în iunie 1952. Vorbitorii, pregătiți în prealabil, au criticat violent activitatea științifică a lui I. Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur și a unora din colaboratorii lor, atît în cadrul Institutului de Lingvistică, cît și la catedrele de la Facultatea de Filologie. Încălcîndu-se normele legale și drepturile cîștigate prin abilitări profesionale academice, în mod abuziv s-a recomandat Ministerului Învățămîntului să-i "elibereze" de la catedrele universitare pe Al. Rosetti și Al. Graur. În locul lui Al. Rosetti, a fost numit profesor și șef al catedrei de Limba română Dimitrie Macrea, transferat de la Universitatea "Victor Babeș" din Cluj, iar în locul lui Al. Graur, la catedra de Lingvistică generală și Filologie clasică, a fost numit Victor Cheresteșiu, specialist în istoria modernă și contemporană, de asemenea adus de la Cluj. Această ultimă numire reprezenta o aberație, chiar dacă V. Cheresteșiu a renunțat, peste cîteva luni, la "înscăunarea" primită.

Deoarece D. Macrea a preferat să țină numai un curs de "Gramatică istorică a limbii române", ministrul Ilie Murgulescu a smuls aprobarea ca I. Iordan să țină cursul de limba română contemporană, moment ce reprezintă preludiul amiciției dintre cei doi savanți. Dar, în iunie 1952, acad. I. Iordan era demis din funcțiile de director al Institutului de Lingvistică din București, de redactor-șef al revistei "Studii și Cercetări Lingvistice" și de responsabil al colectivului de întocmire a "Dicționarului limbii române". I se făcea, totuși, o... "concesie": rămînea "colaborator științific" al Institutului de Lingvistică "sub conducerea noii direcțiuni".

Sub presiunea lui L. Răutu și M. Roller, conducerea Academiei l-a numit pe V. Cheresteșiu director al Institutului de Lingvistică, iar pe Aurel Roman, publicist în probleme de istorie contemporană, preferat de Roller, director adjunct. Dintre membrii Prezidiului Academiei, doar acad. Simion Stoilov a respins cu energie asemenea "hotărîri". Astfel se comitea una dintre cele mai nesăbuite și rușinoase erori administrativ-profesionale în sistemul de organizare și conducere a cercetării lingvistice românești.
[...]
Și pentru că "experiența" celor doi istorici "vopsiți" lingviști de echipa Roller compromitea iremediabil Prezidiul Academiei, acesta a hotărît ca ei să fie transferați la Institutul de Istorie din București, conducerea Institutului de Lingvistică fiind încredințată lui D. Macrea -- director, și Ilie Stanciu, conferențiar de literatură pentru copii, vechi colaborator al lui M. Roller -- director adjunct. În acest fel, profesorul D. Macrea a devenit lingvistul de autoritate, acceptat și ocrotit de L. Răutu și M. Roller și, într-o măsură oarecare, și de Traian Săvulescu, președintele Academiei. Cu abilitate și răbdare, D. Macrea izbutește să-l convingă pe acad. Emil Petrovici, cu care colaborase la Cluj, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, să-i susțină inițiativele și programul de muncă în calitate de director al Institutului de Lingvistică și de profesor la Universitatea din București.

Comportamentul profesorului D. Macrea în anii 1952-1954 ca director al Institutului de Lingvistică din București merită o analiză lucidă și imparțială, luînd în considerare poziția lui față de profesorii Iordan, Rosetti și Graur, dar și rezultatele muncii colectivelor de lingviști din institut.

Din actele regăsite în arhivă, reiese că D. Macrea a jucat rolul decisiv în elaborarea hotărîrii privitoare la ortografia limbii române din 1953, sprijinit îndeosebi de E. Petrovici și Al. Rosetti, precum și în munca dificilă și responsabilă de editare a Gramaticii limbii române, vol.I, 1954 și vol. II la începutul anului 1955. (Privitor la aceste două chestiuni majore -- ortografia și gramatica -- am adunat material documentar inedit ce corectează, nuanțează și desființează felurite opinii publicate în anii din urmă.)

Pavel Țugui: extrase din materialul "Observații succinte asupra lingvisticii românești (1954-1961)"
apărut în volumul "Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej" (Editura Ion Cristoiu, București, 1999), pag. 7, 193-196
<-------------------------Sfîrșitul citatului----------------------->

Din păcate, materialul documentar de care se vorbește în ultima frază nu și-a găsit pînă acum locul într-o carte. Ar merita să fie măcar pus pe internet. Oricum, citatul de mai sus ne oferă o informație foarte importantă, anume că:

Echipa de lingviști compusă din D. Macrea, E. Petrovici și Al. Rosetti este cea care a elaborat hotărîrea din 1953 de modificare a ortografiei. Deci nu a fost vorba de comuniști sovietici, ci de lingviști cunoscuți de la noi, care știau că ortografia trebuie simplificată și făcută mai rațională dacă se dorea ca procentul de analfabeți din cadrul populației generale să scadă rapid, așa cum s-a și întîmplat de fapt.

Edited by Crugasic, 06 April 2015 - 16:59.


#287
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Lingvistul Dimitrie Macrea era în 1953 directorul Institutului de Lingvistică din București și în această calitate și-a asumat responsabilitatea principală pentru reforma ortografică făcută în acel an, care se impunea cu necesitate pentru a simplifica scrierea limbii.

D. Macrea a alcătuit un studiu critic despre istoria scrierii limbii cu litere latine, în care a menționat cele mai importante sisteme și reforme ortografice apărute pe parcursul a mai mult de 150 de ani de scriere în acest mod. Studiul a fost publicat în 1961 și include la final prezentarea reformei ortografice din 1953. Pentru că acest studiu este destul de mare, am decis să-l împart în trei părți, publicate în mesaje separate. În transcrierea lui am păstrat ortografia originală, am adăugat cîteva completări lămuritoare puse între paranteze drepte și am îngroșat unele pasaje mai importante.

<--------------------------Începutul citatului-------------------->
D. Macrea : ORTOGRAFIA  CU  LITERE  LATINE  A  LIMBII  ROMÎNE -- Partea 1

În 1960 s-au împlinit o sută de ani de la introducerea oficială a alfabetului latin în scrierea limbii romîne de către Ion Ghica, ca ministru de Interne, în Muntenia, V.A. Urechea, ca ministru al Instrucțiunii, în Moldova, și de către Comisiunea filologică de la Sibiu, în Transilvania. Introducerea simultană, în cele trei principale provincii romînești, a scrierii cu litere latine reprezintă un important eveniment în istoria culturii și limbii noastre.

Acest act cultural revoluționar a fost precedat și urmat de ample discuții, deoarece el era strîns legat de găsirea, în noul alfabet, a celor mai potrivite semne pentru fonetismul limbii noastre, de cunoașterea structurii ei gramaticale, a sistemului ei de derivare, de compunere și de flexiune, scrierea științifică fiind legată de cunoașterea acestor sisteme esențiale. Discuțiile în jurul problemei ortografiei au fost în fond lupte aprige între diferitele concepții asupra dezvoltării istorice a limbii romîne, ele reflectînd stadiul cunoștințelor vremii asupra acestui proces. Legătura indisolubilă dintre scriere și gramatică explică faptul că toate gramaticile noastre din trecut s-au ocupat de scrierea limbii romîne ca de o problemă cu totul firească, soluțiile ortografice adoptate fiind justificate de concepția diferiților autori asupra evoluției și structurii limbii.

Complexitatea problemelor ortografiei limbii romîne a făcut ca discuțiile, începute la 1780 cu gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, să continue pînă astăzi. Mai mult decît elaborarea dicționarului și a gramaticii, scrierea limbii romîne a preocupat de atunci încoace, în permanență, cele mai largi cercuri de lingviști, scriitori, profesori, ziariști. Aproape toți reprezentanții de seamă ai culturii noastre și-au spus cuvîntul în problemele ortografiei, susținînd cînd idei juste, cînd eronate. În majoritatea periodicelor noastre din trecut există un vast material documentar care va trebui scos la iveală și valorificat în vederea elaborării unei istorii a ortografiei romînești, care este mai complexă și mai puțin cunoscută decît cea a dicționarului și a gramaticii.

Timp de patru secole (din secolul al XVI-lea pînă la jumătatea secolului al XIX-lea), scrierea noastră a fost cu caractere chirilice, împrumutate de la popoarele slave învecinate. La începuturile ei, scrierea chirilică a fost legată, la noi, de mari dificultăți, legate de folosirea unor semne grafice specifice sunetelor altor limbi. Alfabetul chirilic folosit în scrierea primelor texte romînești atestate avea 43 de slove, cu 16 mai mult decît cerea fonetismul limbii noastre, iar pe de altă parte el nu poseda semne pentru notarea unor sunete romînești caracteristice : î, ă, ǧ. Folosirea plină de inconsecvențe a unui număr atît de mare de semne grafice constituie și astăzi o mare greutate pentru cunoașterea fonetismului limbii romîne din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Sistemul complicat de scriere a limbii romîne cu slove chirilice a impus necesitatea simplificării acestui alfabet, părăsindu-se cu timpul semnele de prisos. Traducătorii Bibliei de la București din 1688 reduc semnele grafice la 40, iar Ienăchiță Văcărescu, în Observații sau băgări-de-seamă asupra regulelor și orînduielilor gramaticei rumînești, din 1787, le reduce la 33. Un rol hotărîtor în simplificarea scrierii noastre chirilice l-a avut I. Heliade Rădulescu, care, în Gramatica de la Sibiu, din 1828, reduce alfabetul chirilic la 27 de semne, prin înlăturarea dubletelor grafice și a slovelor compuse. El înlătură, de asemenea, accentele slovelor, cărora nu le corespundea nimic din realitatea fonetică a limbii romîne. Principiul călăuzitor al lui Heliade în această simplificare a fost cel fonetic: "pentru fieștecare sunet cîte un semn, adică cîte o slovă". După cîțiva ani, Heliade începe, urmat îndeaproape de Gheorge Asachi în Moldova și de Gheorge Barițiu în Transilvania, să înlocuiască treptat slovele cu litere, elaborînd între 1836 și 1839 un alfabet cu litere mixte, chirilice și latine, numit "alfabet civil" sau "de tranziție", care va fi folosit, în esența lui, în majoritatea periodicelor și publicațiilor noastre literare și culturale pînă în 1860. De altfel, și în cazul limbii ruse alfabetul chirilic a fost "latinizat", adică au fost introduse unele litere latine și modificată forma unor slove după cea a literelor latine; modificarea făcută în 1708, din ordinul lui Petru cel Mare, a fost urmată, la cîtva timp, de bulgari și de sîrbi. În noiembrie 1844, Heliade publică primul număr din "Curierul de ambe sexe" în întregime cu alfabet latin, dar în acea perioadă el era adînc ancorat în rătăcirile sale italienizante.

Scrierea mixtă a lui Heliade a corespuns într-o anumită măsură fonetismului limbii romîne, fapt recunoscut chiar de unii latiniști. În proiectul de reformă a ortografiei prezentat Societății Academice în 1867, latinistul Gavril Munteanu apreciază astfel alfabetul mixt elaborat de Heliade: "Acest alfabet, dacă prin formele sale cele străine n-ar ascunde latinitatea originii limbii romîne, n-am avea decît să-l îmbrățișăm cu ambele mîini și să-l adoptăm ca cea mai bună sistemă de a scrie limba". În realitate, din folosirea în același timp a alfabetului chirilic și a celui latin a rezultat o stare de confuzie pe care Iordache Golescu, în "Înainte cuvîntare" la lucrarea sa Băgări-de-seamă asupra canoanelor gramaticești din 1840 o descrie astfel: "Și la scriere fac oarecare deosebiri, scriind unii cu slovele cele vechi romînești, alții cu slovele latinești și alții prefăcîndu-le în chipul slovelor rusești, iar cei mai mulți o amestecătură din toate". Pentru îndreptarea acestei situații, autorul propune un congres al învățaților din toate provinciile romînești, care, "cu toții într-o glăsuire ar canonisi și gramatica și slovele obștești, silindu-se și cuvintele să le aducă și slovele să le amestece cu cele latinești... Și așa în scurtă vreme ne vom înțelege unii cu alții cei ce grăim această limbă și ce vom scrie într-un colț de loc se va auzi în toată întinderea acestei limbi"

Introducerea oficială a scrierii cu litere latine a fost precedată de o perioadă de pregătire care începe în 1780. Promotorii acestei scrieri au fost latiniștii din Transilvania, Samuil Micu, Gheorge Șincai, Petru Maior, Timotei Cipariu ș.a., care au urmărit să demonstreze și prin felul scrierii latinitatea limbii romîne. În Transilvania, introducerea caracterelor latine în scrierea limbii romîne a fost ușurată de faptul că aici exista o tradiție a acestei scrieri. În administrația de stat, în perioada mai veche, s-a folosit aici limba latină, iar după aceea limba maghiară, care s-a scris totdeauna cu litere latine. Cărți romînești religioase cu litere latine au apărut sporadic în Transilvania încă din secolul al XVI-lea, ele începînd să se înmulțească la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Din 1835, tipografia de la Blaj, al cărei director era Timotei Cipariu, folosește numai litere latine. În 1847, ziarul lui Cipariu "Organul luminării", devenit în anul 1848 "Organul național", este scris în întregime cu litere latine. Din 1850, "Gazeta de Transilvania" se tipărește de asemenea cu litere latine.

Scrierea în întregime cu litere latine se generalizează totuși în Transilvania, ca și în Muntenia și Moldova, abia după 1860. În cursul anului 1860, periodicul brașovean "Foaie pentru minte, inimă și literatură" este scris atît cu litere latine, cît și cu caractere chirilice, ceea ce dovedește puterea tradiției în folosirea slovelor. În Muntenia și Moldova, unde scrierea chirilică era singura practicată, puterea tradiției a fost mai mare, dar nici aici nu s-a ridicat, la 1860, nici o opoziție de principiu împotriva introducerii alfabetului latin. Desigur, cărțile cu litere chirilice au continuat să fie citite, mai ales cele bisericești, care erau foarte răspîndite atunci și care au continuat să se tipărească cu litere chirilice încă multă vreme și după aceea.

Cazurile de opoziție au fost cu totul izolate și ridicole. Între acestea cotăm cazul boierului moldovean G. Cantemir, care, primind la 11 februarie 1861 o adresă oficială scrisă cu litere latine, o restituie autorităților respective cu următoarea mențiune: "Nici franțuzăște, nici păsărește n-am învățat. Să fiu cîne de am putut ceti literele de mai sus, și prin urmare nu înțăleg ce să cere de la mine, căci eu dările le-am plătit, după cvitanțiile ce le păstrez.". S-au ridicat însă probleme de natură practică, care n-au fost, la început, ușor de rezolvat. Ca și în cazul slovelor chirilice, în alfabetul latin existau, pe de o parte, semne care nu corespundeau fonetismului limbii noastre (q, k, y), iar pe de altă parte lipseau din acest alfabet unele semne necesare redării celor mai caracteristice sunete ale limbii noastre (ă, î, ș, ț, che, chi, ghe, ghi). Această situație era pe deplin explicabilă, deoarece alfabetul latin, fixat pentru sunetele limbii latine cu mai bine de două mii de ani în urmă, nu mai putea satisface toate nevoile de notare a sunetelor transformate sau nou ivite de la latina populară pînă la limba romînă.

Promotori ai scrierii cu litere latine, latiniștii au fost aceia care, în fapt, au creat prin tendințele lor greșite, etimologiste, cele mai mari greutăți în statornicirea acesteia pe baze științifice. Ei au susținut că scrierea limbii romîne trebuie să se mențină la cele 20 de litere ale alfabetului latine, care ar reprezenta sunetele ei de bază, considerînd că sunetele ă, î, ș, ț, che, chi, ghe, ghi ivite în evoluția limbii, sînt doar sunete derivate. Latiniștii au preconizat scrierea cuvintelor romînești cît mai apropiată de a celor latine din care derivă, cu toate că respectau principiul pronunțării după uz.

Al doilea curent ortografic, ivit aproape în același timp cu etimologismul, a fost fonetismul, care cerea crearea unor semne grafice noi față de cele existente în alfabetul latin, pentru a putea reda realitățile fonetice apărute în evoluția limbii romîne. Problema găsirii semnelor grafice pentru sunetele cele mai caracteristice limbii romîne și problema sedilelor au dat naștere timp de decenii la o aprigă controversă între etimologiști și fonetiști.

Discuțiile în jurul ortografiei cu litere latine s-au intensificat în preajma unirii Țărilor Romîne. Inițiativa a pornit atunci de la Eforia instrucțiunii publice din București, care, la 25 februarie 1856, numește o comisie pentru reforma ortografiei, alcătuită din profesorii Apostol Arsache, Ioan Florescu, Petrache Poenaru, C. Bosianu și Ștefan Neagoe, comisie a cărei hotărîre are următorul preambul: Eforia, considerînd că literele latine au o origine comună cu limba noastră națională; că cea mai mare parte din aceste litere erau de obște adoptate și pînă astăzi; și este și drept ca limba noastră să ia în posesia completă a acestei vechi a ei proprietăți; hotărește ca de acum înainte să se adopte literele latine, atît în cărțile didactice cît și în scriere."

Comisia stabilește caractere latine pentru toate slovele chirilice, dar regulile de scriere, pentru care au fost luate ca bază Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia origiantionis vocum resentur a lui Petru Maior și ortografia Dicționarului de la Buda (1825) cuprind complicații etimologiste latiniste foarte greoaie. Vocala ă, spre exemplu, este scrisă în șase feluri: ă, cînd provine dintr-un a neaccentuat (cărătură, a căra); â sub accent (cumpărâ, persoana a III-a singular a perfectului simplu); ĕ (mergĕtoru, fiindcă infinitivul este a merge, iar ă din cuvînt este neaccentuat); ê sub accent (adevêru, vêdu); ŏ în silabă neaccentuată (dupŏ); ô sub accent (fôră, côtră). Vocala î este scrisă în trei feluri: â (câmp, plâng, fiindcă derivă din lat. campus, plango); ê (jurămênt, fiindcă derivă din lat. iuramentum); î (rîpă, fiindcă derivă din lat. ripa). Diftongii ea și oa sînt notați prin é și ó (négră, frumósă). Africata ț este scrisă în trei feluri: ț (dinți, cărți, fiindcă la singular avem dinte, carte), ç (açă, façă, fiindcă derivă din lat. acia, facia) și tz (iutzélă, pentru iuțeală). De asemenea z este scris în două feluri: (brai, veri, fiindcă la singular avem brad, verde); z (zémă). Oclusivele palatale surde che, chi sînt scrise cu k (keltuială, kirie), dar corespondentele lor sonore sînt scrise ca astăzi cu ghe, ghi (ghemu, ghimpe). Velara c este scrisă ca atare, corbu, fiindcă derivă din lat. corvus, dar prin qu în quare (care), quând (cînd), fiindcă derivă din lat. quale și quando. Africata è este scrisă ca astăzi în cruce, fiindcă derivă din lat. crucem, dar prin que în quere (cere) și prin qui în quinqui (cinci, fiindcă derivă din lat. quaerere și quinque.

În 1857 și 1858 se aduc, în cadrul Eforiei, cîteva retușări regulilor din 1856. Se menține numai semnul pe care îl avem astăzi pentru ț, eliminîndu-se ç și tz, se elimină scrierea cu k a oclusivelor palatale surde che, chi, introducîndu-se semnele de astăzi și se adoptă pentru scrierea numelor străine literele K, Q, W, X, Y.

O comisie similară celei a Eforiei din București se întrunește la 28 martie 1859 la Iași. Regulile stabilite de ea nu se deosebesc, în etimologismul lor latinist, de cele de la București decît în ceea ce privește scrierea lui ț, ș, z, pentru care se renunță la sedilă, ele fiind notate: tì, sì, dì, cu accent grav pe i cînd acesta e accentuat: tìe (ție), (și), (zi), și prin tĭ, sĭ, dĭ, cu semnul scurtimii pe i, cînd acesta e neaccentuat: cruntĭ (crunți), alesĭ (aleși), fragedĭ (fragezi). Pentru î, alături de cele trei semne (î, ê, â) ale Eforiei din București, se introduce un al patrulea: û (mûndru).

Hotărîrile comisiilor de la București și Iași n-au avut însă decît o relativă autoritate în domeniul învățămîntului. La cîteva luni de la unirea Munteniei și Moldovei (1859), Eforia din București cere Ministerului Instrucțiunii să se introducă "scrierea cu litere strămoșești latine, în toate lucrările statului", adăugînd că din nerecunoașterea oficială și neaplicarea publică a unui singur sistem de litere și ortografie rezultă o mare confuzie în scrierea actualității". Termenul "confuzie" revine în mai toate aprecierile asupra sistemului de scriere al epocii și el va însoți multă vreme după aceea ortografia romînească.

Începînd din 10 august 1859, decretele domnești din "Monitorul" se tipăresc cu litere latine, partea neoficială continuînd să se scrie tot cu alfabetul de tranziție. Consiliul de Miniștri din 11 octombrie 1859 hotărăște "introducerea în țară a unei ortografii uniforme, care să fie îndatoritoare, pentru care să se numească o comisie de patru membri cu cunoștințe de filologie și de limbile de viță latină". La 2 ianuarie 1860, în proiectul asupra organizării "Monitorului oficial", se precizează că ziarul se va imprima "în întreg cu litere latine și cu ortografia ce se va fixa de comisia însărcinată pentru aceasta". În adevăr, de la acea dată "Monitorul" apare cu litere latine.

Lucrările comisiei amintite de două ori în "Monitor" nu sînt cunoscute, dar la 8 februarie 1860 Ion Ghica, ca ministru de Interne, publică în ziarul amintit ordinul prin care alfabetul latin este introdus în administrația publică, ordin care a fost repetat în "Monitorul" din 10, 13, 16, 20 și 22 februarie 1860 și care are următorul cuprins: "Pentru a nu mai continua haosul feluritelor ortografii cu care se scriu hîrtiile secțiilor se alătură un exemplar de prescurtare ortografică și se îndatorează toți copiștii acestui minister ca de la 10 februarie curent înainte să se conforme acestui mod simplificat în copierea hîrtiilor, căci, la din contră, cel ce va neglija a se deprinde și cu aceste puține regule, ca netrebuincios, se va depărta" . Faptul că reforma scrierii este introdusă pe cale administrativă constituie o dovadă că ea nu mai era doar o problemă a lingviștilor vremii, ci devenise o problemă culturală și politică curentă.

Ordinul lui Ion Ghica, alcătuit probabil pe baza lucrărilor comisiei amintite, dar în care se constată inteligența și simțul lui practic, soluționează multe din greutățile trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin. Principalul avantaj al sistemului ortografic impus de el este promovarea principiului fonetic în scrierea noastră. Vocala ă, pentru care comisia Eforiei propunea șase semne, este scrisă prin semnul de astăzi. În locul celor trei semne ale Eforiei și al celor patru ale comisiei de la Iași pentru î, Ion Ghica adoptă unul singur: î, pe care îl avem astăzi. Africatele ce, ci și ge, gi și oclusivele palatale che, chi și ghe, ghi sînt scrise de asemenea ca astăzi. Ordinul introduce scrierea șt (așterne), dar în cuvintele romînești în care șt corespunde unui sc (+ e, i) etimologic latinesc, se menține sce, sci (crescere). Ordinul lui Ion Ghica prevede dublete ortografice numai pentru africata ț, scrisă și tz, și pentru z, scris și .

La 26 februarie 1860, măsura lui Ion Ghica este întărită de o hotărîre a Consiliului de MIniștri, care, la punctul 8 al "Regulamentului din întru al departamentelor", prevede că "domnii copiști sînt obligați de a scrie după ortografia otărîtă". Scrierea cu litere latine o adoptase din 11 iunie 1859 și Comisia centrală de la Focșani pentru toate lucrările ei scrise și tipărite, comisie care era compusă din Mihail Kogălniceanu, Ștefan Golescu, Cristian Tell, Ioan Florescu, G. Arghiropol, I. Melinescu și Apostol Arsache. În școlile din Moldova, alfabetul latin a fost introdus printr-un ordin dat de V. A. Urechea, ca ministru al Instrucțiunii, la 25 februarie 1860.

Adoptarea alfabetului latin în Muntenia și Moldova a avut un mare răsunet în Transilvania. Opinia publică era de mult pregătită aici pentru scrierea cu litere latine, dar oficializarea ei, din 1860, a avut aspecte specifice datorită predominării, în această provincie, a etimologismului latinist. Concepția etimologică a dominat scrierea limbii romîne în Transilvania timp de o sută de ani, între 1780 și 1880. "Școala ardeleană" a fost unitară numai în principiul de a scrie etimologic, dar a fost lipsită de unitate în aplicarea acestui principiu, fapt care a împiedicat stabilirea unei ortografii pe această bază.

Etimologiștii transilvăneni au propus sisteme diferite de scriere, după concepția pe care o avea fiecare despre evoluția limbii. Toți au urmărit ca scrierea să apropie cît mai mult limba romînă de formele latine, dar n-au putut fi de acord care sînt aceste forme, clasice sau populare. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, A.T. Laurian și alții susțineau derivarea limbii romîne din latina clasică, Petru Maior din latina populară, iar Timotei Cipariu voia să repună în circulație forme de origine latină ieșite din uz ale limbii cărților noastre bisericești din secolul al XVI-lea. Cu toate că Petru Maior a avut dreptate susținînd originea latin-populară a limbii romîne, el ia totuși ca bază a scrierii și demonstrațiilor sale forme ale latinei clasice, cele populare fiind puțin cunoscute în vremea lui. La fel a procedat și Timotei Cipariu, care, deși și-a dat seama de evoluția firească a limbii romîne în cursul  timpului, a elaborat o scriere etimologistă bazată aproape exclusiv pe forme ale latinei clasice. La aceste divergențe s-au adăugat cele referitoare la concesiile pe care latiniștii au fost siliți să le facă fonetismului pur. Samuil Micu, în Gramatica de la 1870, este etimologist pur. Totuși, pentru a populariza scrierea cu litere latine și a o putea face înțeleasă de popor, la 1801, în Acatistul de la Sibiu, face unele concesii fonetismului. Gheorghe Șincai , în ediția din 1805 a Gramaticii de la 1780, merge mai departe pe această cale, introducînd semnul diacritic al lui î, pe care îl scrie în trei feluri: â, ê și î. El scrie sînt, ești, e, sîntem, sînteți, sînt ca astăzi, și nu sent, sentem, ca în 1780. Diftongii ea și oa îi scrie ca atare și nu cu é și ó, ca în ediția precedentă. Petru Maior introduce sedilele sub ș și ț, precum și scrierea după model italian a oclusivelor noastre palatale che, chi, ghe, ghi. Sistemul etimologist cel mai închegat a fost acela al lui Timotei Cipariu, folosit în toate scrierile sale, și care a fost adoptat în 1860 de Comisia filologică de la Sibiu, prezidată de el. În cadrul școlii etimologiste transilvănene au mai propus sisteme ortografice proprii Ioan Piuariu-Molnar, Ioan Budai Deleanu, Ioan Bob, Samuil Crișan, I. Teodorovici, C. Diaconovici-Loga, Vasile Pop, A.T. Laurian, P. Vasici, Gh. Barițiu, Gavril Munteanu și alții, sisteme a căror analiză amănunțită ar reclama un întreg volum.

În numărul 32 din 1860 al "Foii pentru minte, inimă și literatură" se afirmă că "pînă astăzi mai atîtea moduri de scriere cu litere latine avem cîți inși scriu cu litere", iar Negruzzi constată în același an că în scriere "fiecare inventă o etimologie și o tecnologie proprie a sa".

Diversitatea felului de a scrie cu litere latine limba romînă, în Transilvania, Banat și Bucovina, a determinat Ministerul Instrucțiunii de la Viena să ceară, la 20 aprilie 1860, formarea a trei comisii, la Sibiu, Timișoara și Cernăuți, pentru elaborarea unei ortografii romînești unitare cu litere latine, care să fie folosită în administrație și în școli. Romînii transilvăneni ceruseră întrebuințarea limbii romîne ca una dintre limbile oficiale ale administrației publice, după modelul Elveției. Fără a o mărturisi, ordinul ministerial de la Viena a fost dat, mai mult pentru ușurarea muncii cenzurii care urmărea publicațiile romînești. Ca model de scriere care urma să fie examinat de cele trei comisii, guvernul vienez anexează un proiect de scriere fonetică alcătuit de Aron Pumnul.

Atît comisia de la Sibiu, prezidată de Timotei Cipariu, cît și cea de la Timișoara, prezidată de Simion Mangiuca, resping proiectul lui Pumnul , pronunțîndu-se amîndouă cu hotărîre pentru principiul etimologic. Despre propunerea lui Pumnul, Cipariu scrie cu indignare: "o căutătură asupra ei și va fi de ajuns ca fiecărui romîn să-i înghețe sîngele în vine ca și cînd ar vedea chipul Meduzei", iar "Telegraful romîn" (nr. 36 din 1860) afirma ironic: "mai bine să rămînem cu literele chirilice" deoarece "cu coarne și cozi" [adică cu diacritice] latina nu s-a scris niciodată.

Comisia de la Sibiu, ale cărei lucrări au fost cele mai importante, s-a întrunit în octombrie 1860, ținînd șase ședințe de lucru (între 2 și 7 octombrie). Ea a fost alcătuită din Timotei Cipariu, Ioan Popazu, Gh. Barițiu, Andrei Mureșeanu, Anton Veștemeanu, Ioan Negruțiu, Ioan Cavaler de Pușcariu, Sava Popovici Barcianu, P. Vasici, și Ion Gherman-Codru, cunoscut mai tîrziu sub numele de Ion Codru-Drăgușanu, celebrul autor al Peregrinului transilvan".

De la început, comisia s-a declarat incompetentă să fixeze reguli ortografice obligatorii pentru toți romînii, arătînd, în expunerea de motive, că ea nu reprezintă decît un fragment din poporul romîn și că dacă totuși și-a desfășurat lucrările, a făcut-o numai în virtutea dreptului pe care îl are fiecare vorbitor de a se interesa de limba sa. De aceea ea cere ca normele pe care le-a fixat să fie reexaminate de o societate de învățați care s-ar forma în scopul cultivării limbii, societate ca a și luat de fapt ființă la Sibiu în 1861, sub numele de "Asociația transilvană pentru literatura romînă și cultura poporului romîn". În 1862, Asociația a ținut la Brașov sub președinția lui Andrei Șaguna, a doua adunare generală a ei, adoptînd regulile ortografice etimologiste ale Comisiei de la Sibiu și cerînd guvernului de la Viena aprobarea lor, iar presei romînești din Transilvania să le aplice și să le sprijine. Cipariu arată, cu acest prilej, că a ajuns la ortografia adoptată după "cercetări îndelungate în care am îmbătrînit și care mi-au frînt sănătatea și mi-au stors partea cea mai mare a puținelor mele venituri". În punctul 3 al rezoluției, adunarea recunoaște totuși "fiecăruia dreptul nețărmurit al liberei discuțiuni asupra gramaticei și ortografiei limbii sale, pentru că îi este prea bine cunoscut cum că pe cîmpul științei nu încape nici o restrîngere sau dictatură, ci că aceasta are să provină de la legile vecinice ce se descopăr din natura limbii".

Timotei Cipariu și-a expus concepția despre ortografie în toate lucrările lui principale. Pentru el, ca și pentru ceilalți etimologiști, unitatea limbii era unul din obiectivele cele mai de seamă urmărite prin ortografie, unitatea care, după ei, nu putea fi realizată și menținută decît prin etimologism. Pronunțarea, susțineau latiniștii, nu poate fi luată ca temei al scrierii, ea fiind variabilă de la o generație la alta, de la o provincie la alta și chiar de la un individ la altul. Țelul urmărit deci de Cipariu, deși în expunerea de motive de la Sibiu afirmase contrariul, a fost ca ortografia elaborată la Sibiu să fie acceptată de romînii de pretutindeni. Peste cîțiva ani, latiniștii transilvăneni vor reuși, de fapt, să impună în mod oficial principiul etimologic și în Muntenia și Moldova; el este adoptat în 1869 de Societatea Academică Romînă, înființată în 1866, avînd ca primă sarcină elaborarea ortografiei, a gramaticii și a dicționarului limbii romîne.

Scopul alcătuirii acestor trei lucrări de bază era asigurarea unității limbii romîne, motiv pentru care, în Societatea Academică au fost numiți, de la început, reprezentanții cei mai de seamă ai culturii din toate provinciile locuite de romîni. "Limba poporului romîn -- se spune cu ocazia înființării Societății, în referatul Ministerului Instrucțiunii -- , eternă dovadă a latinității noastre, reclamă imperios cultul său". Referatul recunoaște că în scrierea limbii, ca urmare a introducerii literelor latine și a pătrunderii neologismelor, domnește "o adevărată confuzie și anarhie", adăugînd că guvernamentele naționale nu pot considera cu ochi buni o asemenea stare de lucruri. Istoria ne arată cît sînt de mari influențele limbii, influențele literare asupra spiritului și însăși caracterului național. Există o legătură intimă și indestructibilă între cugetare și expresiunea ei externă. A reglementa, a fixa, a stabili acea expresiune în formă externă este a reglementa, a da stabilitate însăși cugetării".

D. Macrea: Ortografia cu Litere Latine a Limbii Romîne
studiu din volumul "Probleme de Lingvistică Romînă" (Editura Științifică, București, 1961) - pag. 73-81
<-------------------------Sfîrșitul citatului----------------------->

#288
Crugasic

Crugasic

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
<--------------------------Începutul citatului-------------------->
D. Macrea : ORTOGRAFIA  CU  LITERE  LATINE  A  LIMBII  ROMÎNE -- Partea 2

Ștefan Golescu, ministru de Externe în acea vreme, se adresează Societății [Academice] astfel: "Domniile voastre, primiți astăzi de la națiune un depozit de o valoare neestimabilă, limba sa... Cugetați mai ales cu îngrijire de a nu despărți prin limbă pe popor de clasele culte: căci limba nu este a unei clase, ci a națiunii, și separarea limbii ar fi un germene mult mai fatal decît relele ce aveți a combate astăzi".

În discursul de răspuns, Timotei Cipariu afirmă că Societatea va reda limbii romîne "forma cu adevărat națională romînă, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lîngă surorile ei de origine latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură cu adevărat națională, corectă în forme, fără de care nici o literatură nu poate merita de a se chema literatură". Dezbaterile din sînul Societății Academice asupra ortografiei au durat doi ani, între 1867 și 1869. Ele au început sub auspicii promițătoare. Heliade-Rădulescu enunță, de la începutul dezbaterilor principiul just că: "orice am hotărî noi, tot nu s-ar putea impune ca o lege dacă nu am consulta firea limbii noastre; limba să ne fie dascăl ca să ne impună nouă ortografia, iar nu noi ei."

Comisia ortografică a fost formată mai întîi din I.C. Massim, Gavril Munteanu, I.G. Sbiera și M. Străjescu, apoi din Heliade-Rădulescu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, I. Caragiani, I.C. Massim și I.G. Sbiera. În decursul celor doi ani de dezbateri s-au prezentat patru proiecte: unul bazat pe principiul fonetic, prezentat de I.G. Sbiera, care a fost respins cu hotărîre de majoritatea latinizantă a comisiei, și trei proiecte etimologiste: al lui I.C. Massim, al lui Gavril Munteanu și al lui Timotei Cipariu.

I.C. Massim nu admite nici un semn diacritic, adoptarea lor însemnînd pentru el "a perpetua anarhia lingvistică căreia sîntem chemați a-i pune capăt". Unitatea limbii, adaugă el, nu se poate obține fără unitatea scripturii. În Europa puține popoare au statornicit scrierea pe pronunțare. Scrierea nu-i fotografierea limbii, ci o normă stabilă și unică pentru toți. Nimic nu-i mai subiectiv și mai variabil ca pronunțarea. A scrie după pronunțare este ca și cum, în comerț, fiecare ar vinde după propriile lui măsuri și greutăți. Fonetismul, încheie I.C. Massim, îndepărtează cuvintele de originea lor, de tradiția limbii, de solidaritatea cu popoarele neolatine. Proiectul lui Gavril Munteanu este de asemenea împotriva a orice "ar acoperi latinitatea limbii". Timotei Cipariu a prezentat proiectul elaborat în cadrul Comisiei filologice de la Sibiu și adoptat de adunarea generală de la Brașov a "Asociațiunii transilvane pentru literatura romînă și cultura poporului romîn".

Rezultatul dezbaterilor din sînul Societății Academice a fost rezumat astfel de Timotei Cipariu: Comisiunea, "dupa lunge si infocate desbateri se decise cu una maioritate aproape de unanimitate, ca pentru a da limbei romanesci una unitate si mai mare de cum se afla de prezente pentru varietatea provincialismelor si pentru a o conserba in asta unitate, este neaparata necesitate ca dupa natura limbei romanesci si afiliatiunea ei cu limbele neolatine se se lie de principiu etimologismulu, moderatu si combinatu cu fonetismulu, pentru ca etimologismulu se nu mai tréca peste termenii actuali ai limbei".

Hotărîrea finală a comisiei afirmă în preambulul prezentării regulilor că ele ar fi "conforme traditiei si uzului contemporan". Afirmația este total dezmințită prin chiar felul scrierii în care sînt prezentate și justificate regulile adoptate. "Aqueste principe, se scrie în preambul, satisfacu tóte cerintele phoneticei limbei, prosodiei si etimologiei ei, pentru quà nu existà nici un son que se aratà prin litterele disse cyrilice care nu se reprezente prin alphabetul latin printr-o litterà distinsà. Aqueste principe respectà, conservà si transmete posteritàtii si stràinilor se posedià limbà. Aquesta în fine conservà formele adeverate alle limbei si o purificà de quelle parasite si disgratiate".

Sînt acceptate toate literele alfabetului latin, inclusiv grupele ph (phonetica) și th (theorema). Este acceptată scrierea cu consoane duble pentru cuvintele romînești care se scriau și în latină la fel: adduce, litteraturà. Sînt admise numai trei semne diacritice: accentul circumflex pentru â (atâtu, câtu), accentul grav pentru a: pàrti, càrti (părți, cărți) și accentul ascuțit pe é și ó pentru redarea diftongilor ea și oa. Nu e admis semnul diacritic sub ț, ș și : se scrie sperantia (pentru "speranță"), fratii (pentru "frații"), Cipariu pentru Țipariu, usiurare (pentru "ușurare"), diece (pentru "zece"), lucrediu (pentru "lucrez"), dissu (pentru "zis"). Se scrie putentiosu (pentru "putincios"), cuviintiosu (pentru "cuviincios"). U final se scria regulat, după orice consoană, fără nici un semn diacritic.

Cu toate că se formulase principiul: "să se scrie etimologic numai într-atît încît regulile ortografice s-ar putea scoate din natura limbii romîne însăși, pentru ca fiecare romîn să o poată executa fără a avea nevoie a cunoaște alte limbi", rezultatul celor doi ani de strădanii ale Societății Academice a fost, în realitate, un sistem ortografic artificial, greoi și retrograd. Dintre toate aspectele activității "Școlii ardelene", ortografia etimologică a fost, fără îndoială, partea ei cea mai negativă.

Plecînd de la constatarea justă că limba vorbită diferă de la provincie la provincie și chiar de la individ la individ, etimologiștii au tras concluzia cu totul greșită că scrisul fonetic ar fi obligat să înregistreze toate nuanțele pronunțării. În realitate, o ortografie absolut fonetică nu este nici posibilă, nici necesară, căci ar reclama un număr prea mare de semne, care ar îngreuia procesul comunicării. Numai în atlasele lingvistice și în cercetările dialectale se consemnează prin semne speciale toate nuanțele pronunțării, cu scopul studierii în timp și spațiu a particularităților regionale și de istorie a limbii. În scrierea curentă se înregistrează numai sunetele care indică valori lexicale și gramaticale deosebite, adică fonemele. Nici o ortografie curentă nu este propriu-zis fonetică, ci fonematică, adică bazată pe foneme.

Invocarea de către etimologiști a exemplului altor limbi, ca franceza sau engleza, care se scriu etimologic, pornește de asemenea de la o eroare. Dacă aceste două limbi se scriu etimologic, aceasta corespunde unui uz de secole, creat prin decalajul care se produce cu timpul în orice limbă între scriere și pronunțare. Ceea ce este astăzi etimologic în scrierea franceză și engleză era odinioară fonetic. Această scriere nu mai poate fi însă modificată fără a produce o gravă discontinuitate în cultură și în comunicarea prin scris în general.

Pericolul la care latiniștii, animați de bună credință, dar fanatici, împingeau cultura noastră era chiar ruperea de trecut, de tradiția seculară a scrisului nostru. Avînd o scriere fonetică de veacuri, ea nu putea fi radical schimbată, așa cum nu poate fi schimbată nici scrierea etimologică a limbilor franceză și engleză, din cauza tradiției seculare de scriere a acestor limbi. Latiniștii ignorau structura fonetică a limbii noastre, preconizînd un sistem de scriere care nu ținea seama de evoluția ei istorică și de tradiția scrierii vechi. Prin rătăcirea lor reacționară, latiniștii au împiedicat zeci de ani fixarea unei ortografii științifice a limbii romîne, făcînd-o să rămînă în urma mișcării literare a vremii.

Din fericire, ortografia lor a fost aplicată doar în publicațiile Societății Academice Romîne, ea fiind ignorată și ironizată de presă și de literatură, cu excepția unor publicații din Transilvania, unde influența cipariană a fost multă vreme puternică. De altfel, chiar Societatea Academică Romînă, în hotărîrea ei din 19 septembrie 1869, a considerat această ortografie ca provizorie, numind-o "mod de scriere pentru publicare a Analelor și altor lucrări ale Societății Academice Romîne", iar în alineatul ultim al hotărîrii se precizează că : "acest mod de scriere este provizoriu și numai pentru Societate, pînă la definitiva stabilire a ortografiei romîne".

La abia doi ani după publicarea ortografiei academice, care nu s-a putut impune, ministrul Instrucțiunii, Cristian Tell, numește o comisie profesorală sub președinția sa și formată din A. Orăscu, Aaron Florian, Ioan Zalomit, Alexe Marin și Dimitrie Petrescu, pentru elaborarea unei ortografii destinată școlilor.  Ortografia elaborată de această comisie este de fapt o reluare a celei a Eforiei bucureștene din 1856-1858, deci tot etimologist-latinistă, ceea ce demonstrează influența foarte puternică în acea vreme a etimologismului în mediul didactic. Procesul-verbal din 18 octombrie 1871 al comisiei este elocvent prin el însuși pentru calitatea lingvistică și practică a sistemului adoptat și impus în școală:

"Avênd în vedere, se spune în preambulul procesului-verbal, diversitatea orthographieloru que se observă în limba scrisă și typărită, înqât nu numai fie-quare carte ci și fie-quare individu'și are orthographia sa particulară: Considerând greutatea que întempină din aquéstă confusiune atât școlarii quând învață a citi și scrie, quât și chiar publiculu maturu, neavênd o regulă de quare să se țină; Considerând quă systema de orthographie introdusă în scóle de fosta Ephorie în anul 1858, dupe desvoltarea que a luatu limba de atunci încóci, a degeneratu și nu mai corespunde necesității que se simte astăḑi; Considerând quă pône quând Societatea Academică, a quăria problemă principală este cultura limbei, va reuși a dota limba cu o gramatică și orthographie, scólele nu mai potu remâne în chaosulu que domnesce și quare împiedecă progresulu; Consiliulu permaninte, sub președinția d-lui ministru al cultelor și instrucțiunii publice, în dorința de a face să dispară aquéstă anarchie orthographică și a ajunge la uniformitate în modulu de a scrie și citi, a stabilitu pentru scóle următórele regule, quare să serve de normă pône quând timpulu va adduce o orthographie mai rațională, mai conformă cu geniulu limbei și mai cu sémă cu usulu quare este suveranulu limbei".

Reacțiunea împotriva ortografiei etimologiste crește, după 1870, nu numai în opinia publică, ci chiar în sînul Societății Academice. În 1874, Alexandru Odobescu caracterizează astfel starea ortografiei romînești: "Societatea Academică nu poate lua încă asupra-și de a impune o sistemă oarecare de ortografie; ea admite doar deocamdată, fără a le judeca, orice fel de scriere".

Romanistul francez Émile Picot scria încă din 1868: "Nu poți găsi în București două persoane care scriu absolut la fel și nimeni nu recunoaște alte reguli decît fantezia sa; chiar în operele scriitorilor celor mai de seamă rar este respectat în totul un principiu unitar. În ceea ce privește pe cei care nu au o instrucțiune superioară, ei scriu la întîmplare, fapt care creează în ortografie o confuzie de necrezut, un adevărat haos", iar romanistul german Hugo Schuchardt afirma, în 1873: Romînii comit o dublă greșeală plîngîndu-se că străinii se ocupă prea puțin de limba lor, căci ei înșiși fac apropierea de acest studiu grea și neplăcută. Ceea ce ne supără este ortografia romînă. Mai înainte, la romîni, scrierea cirilică era stăpînă absolută, pînă ce unii începură a susține că o națiune de origină latină nu trebuie să se servească decît de caractere latine. Întrucît aceasta este o chestiune de decor, n-avem nimic de zis afară numai că, dacă scrierea latină e cea mai bună pentru a reprezenta limba romînă, atunci de ce oare romînii sînt de atîta timp în dezacord asupra modului de a o întrebuința? După respingerea alfabetului chirilic, care, altmintrelea, se apără vitejește, neretrăgîndu-se decît literă cu literă, trebuiau să găsească îndată un singur sistem de ortografie în loc de atîtea sisteme cîți scriitori sînt".

Profesorul și filologul ieșean V. Burlă scria în același an: "ortografia românească este cea mai confuză dintre toate ortografiile limbei omenești", ceea ce este "o consecință neapărată a principiului așa-numit etimologic a d-lor Clain și Șincai, care s-a adoptat mai mult sau mai puțin de toți filologii și filogaștrii noștri". Referindu-se la ortografia din 1871 a Minsterului Instrucțiunii, el o caracteriza ca "un conglomerat confuz din toate sistemele ortografiei etimologice, ce maltratează necontenit limba românească, începînd de la ortografia lui Clain și pînă la ortografia cea plină de autoritate a Societății Academice din București, și care a putut avea o valoare științifică doar numai la învățații Evului Mediu".

Aprecierile de mai sus erau deplin justificate. În Transilvania se impusese, după 1860, principiul etimologist, în Muntenia și Moldova un amestec de etimologism și fonetism, iar în Bucovina începuse aplicarea fonetismului pumnist și romînizarea neologismelor prin supunerea lor unor reguli fonetice sau de formare a cuvintelor care nu mai funcționau de mult în limba romînă. Fiindcă a accentuat urmat de n s-a transformat în cuvintele moștenite din latină în î, Aron Pumnul pretindea să scriem și să pronunțăm frînțuz, germîn. De asemenea, fiindcă o urmat de n s-a transformat în elementele latine moștenite în u, el pretindea să scriem și să pronunțăm Arune, Plătune (pentru Platon). Propunea să zicem limbămînt pentru "lingvistică", după analogia lui "jurămînt", năciune și ocupăciune, prin analogie cu "rugăciune" etc.

O opoziția hotărîtă împotriva curentului etimologist în ortografie apare în lucrarea lui Titu Maiorescu Despre scrierea limbei romîne (Iași, 1866). Regulile ortografice stabilite de Titu Maiorescu, fiind însușite de "Convorbiri literare", se bucură de difuzarea mare pe care o are revista în prima perioadă a existenței ei, datorită colaborării celor mai mari scriitori și oameni de știință ai vremii: Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Vasile Conta, A.D. Xenopol, Ion Luca Caragiale și alții.

În regulile formulate de Maiorescu sînt prevăzute, între altele,: scrierea diftongilor ea și oa, ca astăzi, a africatelor ț, ce, ci, ge, gi, a fricativei ș, a oclusivelor palatale che, chi, ghe, ghi, scrierea ște, ști în loc de sce, sci (a cunoaște, a ști pentru a cunoasce, a sci) eliminarea lui u final "de unde nu se aude". Maiorescu admite semne diacritice pentru sunetele "cu funcție gramaticală": ă, care e socotit de el derivat flexionar al lui a: parte - părți, casă - casa (cînd provine însă dintr-un e latin este transcris prin ì: pìcat din lat. pecatum); ț, derivat flexionar din t: frate - frați; ș, derivat flexionar din s: pas - pași; , derivat flexionar din d: cad - cai. Din acest motiv e respinsă, în ortografia maioresciană, scrierea lui î, care este transcris prin ă (atăt, cănd), ì (cuvìnt) și i (imperat, riu). Litera trebuia să redea, după Maiorescu, un înțeles, nu o simplă impresie acustică. Ortografia fonetică, spune el, "nu e pentru a exprima sonul în sine, ci numai întrucăt și sonul exprimă ideea și este cea dintăi incorporare a ei. Aceasta este dependența rațională a regulii fonetice de principiul logic în scrierea limbii... In ziua 'n care î sau alt son respins din marcarea grafică va căpăta importanță logică în limba noastră, adică va arăta deosebirea ințelesului mai multor radicale sau derivarea flexionară a timpurilor, persoanelor, a genului, a numerelor sau a cazurilor, in acea zi sonul cel nou a căștigat rangul unui son logic și trebuie să aibă o literă aparte".

Este ușor de remarcat aici eroarea pe care o face Maiorescu, cînd, pornind de la un principiu just, fonologic, respinge un sunet atît de caracteristic limbii noastre ca î. Logica nu poate elimina din limbă sunete care îi sînt atît de proprii și de caracteristice. Limba romînă vorbită și scrisă fără î n-ar mai corespunde realității ei fonetice și istorice și deci nici "logicii" ei. Mai tîrziu, Maiorescu l-a acceptat pe î, ca fiind impus de "uzul general".

Societatea Academică Romînă, dîndu-și seama de izolarea totală în care se găsea prin felul scrierii ei, constituie, în 1879, anul în care devine Academia Romînă, o nouă comisie, cu scopul de a elabora o reformă a ortografiei, care să corespundă "usului". Comisia a fost formată din Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, Al . Odobescu, August Treboniu Laurian, Gh. Barițiu, I. Caragiani și N. Quintescu. După dezbateri aprige, care au durat peste doi ani, se ajunge la un compromis între fonetism și etimologism. Pentru acest compromis s-a declarat de la început și B.P. Hasdeu, care a susținut că "posibilă și practică este numai o ortografie eclectică relativă, un termen mediu între fonetism și etimologism", iar Titu Maiorescu, raportorul comisiei, constată că, după 1869, cînd s-a votat ortografia etimologistă, "necesitatea unei transacțiuni în sensul fonetismului s-a accentuat tot mai mult. Ortografia provizorie stabilită de Societatea Academică nu s-a impus în literatura romînească; nu există astăzi în întreaga Romînie liberă nici un singur ziar, nici o singură revistă care să o fi primit... Elementul usului adoptat de mulțimea celor ce vorbesc și ce scriu este întotdeauna un element de cea mai mare însemnătate, pe care nu este iertat a-l ignora". Reforma de la 1869 este apreciată de Maiorescu ca un "etimologism temperat de fonetism", iar cea de la 1879-1881, ca un "fonetism temperat de etimologism".

Ortografia academică de la 1879-1881 însemnează, față de cea din 1869, un progres real în favoarea fonetismului. Ea era a 41-a reformă ortografică cu litere latine de 1780 încoace. Se admite, de data aceasta, scrierea ț, ș (înțelege, și), scrierea ce, ci, ge, gi (ceva, cine, geme, ginere), de asemenea che, chi, ghe, ghi (cheltuială, cheie, ghem). Literele k, q, x, y și grupele ph, th sînt admise numai în numele proprii străine (Quinitilian, Kant, Xerxes) sau în neologismele "neasimilate" (aquariu, kalium). Se introduce în scrierea oficială litera j: joc, judecată. E însușită scrierea împăcare, îmbuibare, după rostire, cu asimilarea lui n la m înaintea consoanelor labiale, așa cum se scrie și astăzi.

Dar și în noua ortografie academică, principiul etimologic este predominant. Diftongii ea și oa sînt scriși é, ó: pétră, sóre. Se admite scrierea lui ea numai în terminația imperfectului verbelor de conjugarea a II-a și a III-a (vedeam, mergeam), în singularul substantivelor feminine de declinarea I cu pluralul în -ele (vițea-vițele, măsea-măsele), în terminația formelor articulate ale substantivelor feminine de declinarea a III-a (cartea, marea), în terminația numelor de tipul sătean, muntean, vălean și în formele de pronume acelea, aceleași, ceea ce. Terminația imperfectului verbelor de conjugarea a IV-a este scrisă cu ia: auziam, fugiam. U final, eliminat de Maiorescu, își recîștigă locul în regulile academice, adăugîndu-i-se semnul diacritic al scurtimii: bunŭ, domnŭ și se introduce semnul scurtimii și pentru i șoptit final: verḑĭ, braḑĭ și pentru i semivocalic: ĭar, haĭnă. Regulile academice mențin de asemenea scrierea sce, sci pentru ște, ști (broasce, Bucuresci, sciință, nesce, pesce), motivînd-o prin necesitatea păstrării unitții diferitelor forme de flexiune ale unuia și aceluiași cuvînt (pescar - pesce, cunosc - cunoasce, nasc - nasce). În realitatea această scriere era o rămășiță de etimologism latin. Față de Maiorescu și de "Convorbiri literare" se admite însă scrierea lui î; acesta este notat, după etimologia cuvintelor, prin î (rîd, rîpă fiindcă provin din lat. rideo, ripa), â (când, cânt fiindcă provin din lat. quando, canto) și prin ê (aducênd, ducênd fiindcă au la bază pe aduce, zice, iar în latină pe adducere - adducendo, dicere - dicendo. Ă e scris de asemenea etimologic: prin ă (bărbi, mări, fiindcă singularul e barbă, mare și fiindcă provin din lat. barba, mare) și prin ì (împìrat, bìtrân, fiindcă derivă din lat. imperator, betranus<veteranus). Z e scris tot etimologic, ca și la Maiorescu, prin (ḑice) și prin z (zid, zare). E menținut, de asemenea ca la Maiorescu, s intervocalic în neologisme (poesie, causă, ocasie). Sînt scrise cu s dublu: cassa (de bani), massa (de oameni), pentru a se evita omonimia.

Regulile ortografice din 1897-1881 au suferit cîteva mici modificări la 1895, cînd se suprimă ŭ final și se hotărăște scrierea unora dintre cuvintele compuse. Atunci se admite să fie scrise într-un cuvînt: binefacere, bunăvoință, care au căpătat un sens propriu, și se introduce liniuța de unire la cele care sînt formate din elemente socotite nesudate încă între ele: ast-fel, pentru-că, fiind-că.

În 1881, de îndată ce sînt publicate, noile reguli ortografice ale Academiei sînt însușite de Ministerul Instrucțiunii și devin obligatorii pentru școli. Ele au fost predate în învățămînt, cu foarte variate preferințe personale ale profesorilor, și menținute în publicațiile Academiei pînă în 1904, pentru restul scrierilor Academia lăsînd "națiunii puterea de a le aprecia, de a le primi și întrebuința". Este evident că nici această ortografie greoaie n-a putut avea autoritate asupra literaturii și a scrierii noastre în general. Ca să scrii corect, după regulile ei, trebuia să cunoști bine derivarea, flexiunea și originea cuvintelor, iar pentru aceasta trebuia să știi cel puțin limba latină, limbile slave și limba franceză. Obligativitatea respectării acestor reguli numai de către publicațiile Academiei și de către școli, precum și lipsa de autoritate și control asupra celorlalte publicații sînt caracteristice pentru felul de a scrie al vremii, cînd, în prezența atîtor complicații, preferințele personale constituiau regula. Romulus Ionașcu, autorul celui dintîi studiu mai extins asupra istoriei ortografiei romînești, face următoarea observație justă: "Ce poate elevul să înțeleagă dacă în istorie vede scris lîngă, în geografie lângă sau lêngă, în gramatică lăngă", adăugînd că unii profesori "nu voiesc să țină seama de sistema Academiei și predau ortografia după sisteme proprii, admițînd numai formele provinciei lor, ca mai cunoscute, pe care le consideră de cele mai corecte, neluînd în seamă și formele celorlalte părți locuite de romîni". Prin numeroasele resturi și complicații etimologiste, Academia rămînea, cu scrierea ei, și de data aceasta, în urma vorbirii și a scrisului literar.

D. Macrea: Ortografia cu Litere Latine a Limbii Romîne
studiu din volumul "Probleme de Lingvistică Romînă" (Editura Științifică, București, 1961) - pag. 81-91
<-------------------------Sfîrșitul citatului----------------------->

Anunturi

Chirurgia spinală minim invazivă Chirurgia spinală minim invazivă

Chirurgia spinală minim invazivă oferă pacienților oportunitatea unui tratament eficient, permițându-le o recuperare ultra rapidă și nu în ultimul rând minimizând leziunile induse chirurgical.

Echipa noastră utilizează un spectru larg de tehnici minim invazive, din care enumerăm câteva: endoscopia cu variantele ei (transnazală, transtoracică, transmusculară, etc), microscopul operator, abordurile trans tubulare și nu în ultimul rând infiltrațiile la toate nivelurile coloanei vertebrale.

www.neurohope.ro

0 user(s) are reading this topic

0 members, 0 guests, 0 anonymous users

Forumul Softpedia foloseste "cookies" pentru a imbunatati experienta utilizatorilor Accept
Pentru detalii si optiuni legate de cookies si datele personale, consultati Politica de utilizare cookies si Politica de confidentialitate