O poezie pe zi

Supraviețuitorul - Carlos Drummond de Andrade

Lui Cyro dos Anjos

Imposibil să compui un poem în acest stadiu al evoluţiei umanităţii.
Imposibil să scrii un poem – nici măcar un vers – de poezie adevărată.
Cel din urmă trubadur a murit în 1914.
Avea un nume de care nu-şi mai aduce aminte nimeni.
Există maşini extrem de complicate pentru nevoile cele mai simple.
Dacă vrei să fumezi o ţigară apeşi pe-un buton.
Vestoanele se îmbumbă cu electricitate.
Dragostea se face prin telecomandă.
Ca să digeri, n-ai nevoie nici de stomac.
Un înţelept a scris în
Ziarul
că ne mai trebuie mult
până să ajungem la un nivel acceptabil de cultură.
Doar că până atunci, din fericire, eu voi fi mort.
Oamenii n-au progresat
şi se ucid unii pe alţii ca nişte căpuşe.
Căpuşele eroice renasc.
Deşi este de nelocuit, lumea-i din ce în ce mai locuită.
Iar dacă ochii ar re-învăţa să plângă am avea şi un nou potop.
(Mă îndoiesc să fi scris vreun poem.)

Ecou sigilat
Ne-am ascuns în pădurea cu brazii brumați
Oglindiți într-o apă cu luciu de vis
Și căsuța de lemn cu ecou sigilat
Ne era și refugiu și dulce abis
În hățișul de-aice, departe de relele guri
Și departe de ochii haini ce mereu ne pândesc
Savurez nuditatea nespusă a durilor nuri
Și adâncul din tine etern, nevăzut, femeiesc
Nici un suflet de om mii de ani împrejur
Numai noi amândoi și pădurea cu brazii brumați
Și căsuța de lemn pe fundalul seninului sur
- Peste apa tăcutului lac cu ecou sigilat

de Iurie Osoianu

Bine ai venit, septembrie



Bine ai venit septembrie flămând
În care, dulce, vara mi se pierde
Pe melodia frunzelor căzând…
Bine-ai venit, singurătate verde !


Te-ndrepți spre mine îmbrăcată-n sweat
Cu teniși galbeni și cascheta-ntoarsă
Atât de tânără încât te uit
Și umbra ta îmi pare doar o farsă.


Povestea verii dacă o ascult
În aburi calzi s-au dizolvat suspine
Ca niște ape ce s-au scurs demult
Încât nici norii nu le pot reține.


Ce-mi tot vorbiți de toamnă și de frig
Și ridul nou mi-l iscodiți cu ochii
Când eu dansez cu soarele și-mi strig
Beția-n fâlfâirea unei rochii ?


Când în oglindă mă privesc cântând
Sunt stolul galben care nu mai doare.
Bine-ai venit septembrie flămând,
Singurătate plină de culoare!



Silvia Bebereche

Fugă... după ce
Atâta timp cât rațiunea doarme,
Cât nu iubim și investim în arme...
Atâta timp cât pumnul ne conduce
Ajungem toți un nume pe o cruce.
Atâta timp cât nu ne va ajunge,
Va fi mereu un suflet care plânge...
O mamă fără vlagă, obosită,
Un tată cu o soartă irosită;
Vom căuta năuci o nemurire,
Dar cum s-o ai, de nu devii iubire?
Atâta timp cât luăm, fără să dăm,
Vom fi acei ce groapa ne-o săpăm.

de Adi Conțu

SOMN LÂNGA MOARĂ

De Adi Cusin

Dormeam brutal,
cu nerecunoştinţă,
Trântit cu spatele pe saci de grâu.
De-ar fi-ncolţit, ar fi ieşit prin mine
Sărbătorindu-mă până la brâu.

Ca un dulău, dintr-un ungher într-altul,
Sângele meu se fugărea prin trup.
O legătură aspră cu pământul
Făcea de rădăcini să nu mă rup.

Iarba-mprejur se învârtea mirată
Adulmecându-mă fără să ştiu.
Mă înrudeam cu somnul din seminţe
Şi mă năşteam prin somn
şi eram viu !

Vuietul morii se curmă deodată.
Şi-aşa cum gheţuri mari se îmbulzesc,
La stăvilar se ridicase timpul
Pe care trebuia să mi-l trăiesc.

E toamnă pe străzi și lumina e moartă;
E toamnă, din soare-a rămas doar o șoaptă;

E toamnă și cântecul mi se-ntristează;
E toamnă, un stol de heralzi emigrează;

E toamnă pustie,
Gri-cenușie
Și crește-ndărătnic rugina în vie.

Se luptă satirii lumina să-nghită
Mușcând înghețat din natura cernită.

E toamnă, visează izvorul cântând;
E toamnă amară în mine și-n gând.

Fire de ploaie țes lumii veșmânt
Iar ceața zidește cetăți pe pământ.

E toamnă, sarcastic, agonic cuvânt,
E toamnă... ș-atât.

de Alin Cucuruzan

Mi-a spus


Mi-a spus că dacă dorm absent
Cu mâna pe o bilă rece
Se va-nvârti și o să plece
Orice nevoie de prezent

Mi-a spus că sângele răcit
Va curge printre paralele
Când se vor regăsi și ele
În diamant sau antracit

Dar cum să cred în lemnul stins
Dintr-un tăciune de rășină
Când moartea n-are nicio vină
Că peste veacuri s-a prelins

Mi-a spus să mântui să-ntrerup
Urâtul dintr-o neputință
Și fiindcă țipătul e ființă
Să-l las să circule prin trup

Așa ca sângele prin vene
Extrem de lungi și foarte lin
Să încetez să mai suspin
În transparențele perene.


Bujor Voinea

Mi-ar fi plăcut

Acum, când drumul s-a-ngustat, târziu,
Mi-ar fi plăcut de nimeni să nu știu,
Să pară că am fost și nu mai sunt
Nici stare, nici visare și nici cânt.

Acum, când altceva nu are rost,
Mi-ar fi plăcut să știu că nu am fost,
Că n-am iubit pe nimeni și nimic.
Un zid până la soare-am să ridic.

Acum, când noaptea ziua a-nghețat,
Mi-ar fi plăcut să știu de ce-am răbdat
Să-mi fac din viață doar un scop și-atât,
Și din frumos, adesea doar, urât.

Acum, ce mai contează cine ești?
Ascultă doar nespusele povești
Și lasă-te-nghițit de un destin
Încet, încet, puțin câte puțin...

Eduard Zalle

Da din nu
Mă-ncalț cu ploaia zilelor
Și-aud șoapte la fântână;
Nedoritul căutător
Cerșește la cumpăna luminii
Un buchet cu zile străine:
Eu zic da, ecoul nu.

de Ștefan Dima

Vino cu mine

Vino cu mine într-o zi fără soare,
În burta orașului prăvălit în uitare,
Să ne plimbăm pe faleza pustie,
Poate găsim o secundă târzie,

Poate găsim un cântec de viață
Sau un talaz ce gândul înalță.
Vino cu mine într-o zi de uitare,
Ochii-i spăla-vom în nopți de visare.

Iată, s-a stins dimineața devreme,
Aștept vocea lumii acum să mă cheme.
Aprinde opaițul și-nchide oblonul
Și pune să cânte discret patefonul.

Vino cu mine într-o zi fără soare,
În pântecul urbei pe buză de mare,
Să ne plimbăm pe plaja pustie,
Poate găsim o iubire mai vie.

Eduard Zalle

Dau la animale


Dau la animale proză de paie
Și animalele se uită la mine cântând
Cu rime de aur și mugetul blând
Când furca albastră de dulce se-ndoaie.

Le arunc nuci de cocos cu lapte acid
Îndoit fiind cu votcă să pară că drept e
Pământul cel plat așezat peste drepte
Linii pierdute în marele vid.

Deja vaga turmă trezită din ceață
Se-apleacă să bea din izvor cerul plin
Și torn câte unii pahare cu vin
Direct în calote de pol și de gheață.

Muzica vine pe pod într-un tren
Și eu fiind de gheață mă uit cum te-ntuneci
În ochiul acela frumos și aluneci
În ochiul deschis peste ochiul de ren.


Bujor Voinea

Cântec - Nichita Stănescu


Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei…
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate…
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Dispreț total


Într-un dispreț total bat ținte
Pe locul unde nu mai vin
Și unde stau foarte puțin
Necunoscute să se-alinte

Pisici de aur sau sidef
Plăcute mie la privire
Care făcute-s să se mire
Date cu mâna la gherghef

Vâslind în seară bărci acide
Cad de pe maluri unduind
De parcă-s valuri pe un grind
Din niște delte mai aride

Reflexe stranii delirează
Și eu pătrund într-un tunel
Cu nestemate fel de fel
În care muzica e trează

Bat niște clopote enorme
În care stau aproape frânte
Înlăcrimate vrând să cânte
Pe portative și pe norme

Simt că e greu fără speranță
Să te gândești că nici nu știi
Dacă te afli printre vii
Ținut de toate la distanță.


Bujor Voinea

Mistreţul cu colţi de argint - Ştefan Augustin Doinaş


Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Jocul ielelor

Dar cine goneşte prin noapte şi vânt?
Un tată călare cu fiul plăpând.
În braţe îşi ţine copilul cuprins
Şi braţul se strânge mai cald, într-adins.

- Obrazul, copile, de ce ţi-l fereşti?
- O, tată, pe-al ielelor rege-l zăreşti?
Tu nu-i vezi cununa şi coada de vrac?
- Sunt neguri copile, ce-n vânt se desfac.

"O, dragă băiete, cu mine nu vii?...
În jocuri voioase juca-vom zglobii!
Flori multe, pestriţe, se-nşiră pe plaur,
Iar maică-mea are veşminte de aur!"

- O, tată, o, tată, chiar el mi-a şoptit,
Al ielelor rege mi-a făgăduit...
- Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul,
Prin frunze uscate doar freamătă vântul!

"Vrei, dragă băiete, cu mine să vii?
Fecioarele mele cu drag te-or sluji,
Fecioarele mele în noapte-or cânta,
În dansuri şi jocuri te vor legăna!"

- O, tată, în preajmă-ţi să vezi tu nu ştii?
Sunt iele, crăiese, pe plaiuri pustii.
- Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar...

"Îmi placi, chipul tău mă aţâţă... Ehei!
Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei!"
- O, tată, acuma mă strânge-nzecit,
Al ielelor rege nespus m-a rănit!

Părintele-n tremuri se-ntrece gonind,
Mai strâns prinde-n braţe copilul gemând;
Ajunge acasă de trudă învins,
În braţele sale copilul s-a stins.

J.W. Goethe - "Erlkönig" ~ trad. N. Argintescu-Amza

Auto-compătimire
D.H. Lawrence

Niciodată nu am văzut o creatură sălbatică
care să-și plângă de milă.
O pasăre mică poate să cadă de pe o creangă, moartă de frig - înghețată, fără ca vreodată să-și fi plâns de milă.

Balada crucii de mesteacăn - Artur Enăşescu


Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?
Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.
Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…
Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?
Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.

Am fost - Radu Gyr


Am fost arhitecturi de vis frenetic,
de jinduiri, pasiuni ți aripi multe.
Sunt un morman de renunțări oculte,
ciob lângă ciob și petic lângă petic.
Ce jerbe-am aruncat în catapulte,
ce curcubeie-am arcuit bezmetic...
oriunde prin moloz și vreasc deretic,
tresare parcă-o umbră să m-asculte.
Și, totuși, zdrențuit în rupte flamuri,
surpat ca o bătrână mănăstire,
mă simt, sub praf, o boare de balsamuri
și-un cearcăn care tremură subțire,
că, veștejind în mine-atâtea ramuri,
înmuguresc în alții, prin iubire.