O poezie pe zi

Lucian Blaga

Din părul tău

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Balada lunei, lunei - Federico Garcia Lorca

În fusta ei de chiparoase
veni la fierărie luna.
Copilul o priveşte lung,
Copilul stă privind-o-ntruna.
În aerul tremurător
luna braţele îşi mişcă
ivindu-şi, lubrică şi pură,
sânii ei tari de cositor.
Fugi tu, lună, lună, lună.
Dacă vor veni ţiganii
din inima ta vor face
salbe şi inele albe.
Lasă-mă să joc, copile.
Când ţiganii au să vină
te-or gasi pe nicovală
cu ochii-nchişi, fără lumină.
Fugi tu, lună, lună, lună !
Le-aud caii ca un zvon.
Nu-mi călca, copile, lasă-mi
albul meu de amidon.

Sosea-n goană călăreţul
bătând surd toba câmpiei.
Are ochii-nchişi copilul
înlăuntrul fierăriei

Prin livada de măslini,
bronz şi vis, veneau ţiganii.
Capetele ridicate,
ochii-ntredeschişi şi-i ţin.

Cum mai cântă cucuveaua,
ay, cum cântă ea în pom !
Lunecă, de mână, luna
peste cer c-un pui de om.

Plâng ţiganii-n fierărie
plâns cu ţipăt, hohotit.
Vântul priveghează, vântul
în priveghi a-ncremenit   

  traducere de Teodor Bals

----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Nevasta necredincioasă - Federico Garcia Lorca   traducere de Teodor Balş

Şi eu ce mi-o dusei la râu
crezându-mi-o că este fată,
dar ea, femeie măritată !
Era-n noaptea de Santiago
şi m-am dus din întâmplare.
Pierea lumina-n felinare
şi greieri se-aprindeau mai tare.
La colţul străzilor pustii
trecui pe sânii adormiţi
cu mâna. S-au deschis îndată
ca ramurile de iacint.
Ca o mătase sfâşiată
de zece lame de cuţit
suna-n urechile ameţite
apretul fustei pipăit.
Fără argint de rază-n creştet
copacii au crescut, pe când
un orizont de câini, departe
de râu, mai stăruia lătrând.

Am lăsat murele-n urmă,
păpurişul şi scaieţii;
se făcu sub coc o groapă
în pământul argilos.
Eu îmi scosei, deci, cravata.
Rochia, atunci, şi-a scos.
Eu, centura şi pistolul.
Ea, pieptarele, vreo patru

Chiparoasele, nici melcii
nu-s ca pielea ei de fină
nici oglinzile-nlunate
nu lucesc cu-aşa lumină.
Pulpele-i îmi lunecau
ca peştii surprinşi, speriate ;
jumătate de foc pline,
de ger pline jumătate.
Alergai în noaptea-aceea
pe un drum cum nu sunt alte,
fără frâu şi scări, călare
pe-o mânză de fildeş. N-are
rost să spun, sunt doar bărbat,
câte mi-a mărturisit.
Gându-acesta mă-ndeamnă
ca să fiu mai cumpănit.
De nisip murdară şi
de săruturi, mi-o dusei
de la râu. Luptau cu vântul
spadele de stânjenei.

Aşa cum sunt m-am şi purtat.
Ca un ţigan adevărat.
Un coş de lucru îi dădui,
mare, de atlaz gălbui,
dar să mă-ndrăgostesc n-am vrut
fiindcă mi-a spus că-i fată,
atunci când mi-o dusei la râu
şi ea, femeie măritată !

Edited by tuvosip, 06 March 2022 - 05:11.

Trec cu degetul, peste literele destinului
dintr-o poveste ce rămâne mereu în urmă,
fără file tipărite înainte, doar o matriță
în care un necunoscut zețar alege necuvinte
să lase gust de întâmplare, în amestecul cu-o luare aminte
de un mister, cum ceața învăluind aflata parteneră, dintr-o fetiță,
mai mult accente, semne în cratima ce curmă
un ocult curs, se aplecând cu umilința aldinului...

de Daniel Aurelian Rădulescu

🙂Am văzut pe net aseară un nume necunoscut
Mă intreb ce o fi oare? Chipul nu i l-am văzut
La profil era o floare si intreb puțin naiv.....
-Ești băiat sau ești o fată, să-ți trimit videoclip
Nu-mi doresc viață nouă doar așa să treacă timp
Că oricum afară plouă si se-aude-n geam... pic... pic.

de Doina Bonescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare,
Dulcea mea, amara mea,
Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele,
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.
Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Pygmalion
Hai şi umblă, Galatee!
Dacă tu ai dispărea,
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă,
Dulcea mea, amara mea,
Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă...
De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri,
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea,
O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi,
Te-aş găsi în sinea mea,
Te-aş zidi din mine însumi!

de Adrian Păunescu

în pașaport la tine e scris că ești bunică
și stau ștampile pline cu litere albastre
tu însă pentru mine ești trista rândunică
din clasa absolvirii adolescenței noastre

pe fruntea ta senină șuvițele coboară
de păr cernit cu raze de lună argintie
-ce alb e gulerașul la formă ta școlară
și ce backround simplu tufarii de scumpie

în ochii tăi adânci ca noaptea înstelată
mai stăruie privirea-mi relictă și primară
chiar dacă în adâncuri de sine-i înșelată
chiar dacă-i condamnată nicicând să nu dispară

cu sloi de ruj ce astăzi atîtea urme poartă
a primelor săruturi în vis doar obținute
a tale buze parcă ar blestema din soartă
doar ce-i legat de mine și opțiuni pierdute

obrajii tăi, obrajii atît de dragi odată
cu linele gropițe scăldate în finețe
mai sunt în stare încă, din mine să mai scoată
senil, dar totuși zâmbet, ca-n anii tinereții

bărbia ta ovală și încăpăținată
și gâtul tău subțire de lebădă virjină
îmi amintește iarăși de zgîtia de fată
mereu învălmășită în propria-i ghiurgină

și numai trupul pare indeferent la toate
și numai trupul toate se pare că le știe
și numai el prin semne afirmă că mai poate
din cupa nebuniei să soarbă armonie

e scris demult în stele că ești o rândunică
și e mai scris în ele c-ai devenit regină
și doar în pașaport- că ești demult bunică
și numai printre rânduri- că nu porți nici-o vină...

de Iurie Osoianu

Baladă somnambulă
traducere de Teodor Balș
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Federico Garcia-Lorca


Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Verde vânt. Și ramuri verzi.
Barca peste valul mării
și calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde fața,
cu ochi de argint, ca gheața.
Verde, cât de drag mi-ești, verde.
Pe sub luna mea rromcă
lucrurile stau privind-o
și ea nu le poate vede.

Verde, cât de drag mi-ești, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peștele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
și, motan viclean, zbârlește
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
și cuțitul pe manta.
Din pășunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aș putea
acest târg l-aș încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omenește-n pat la mine.
De oțel, ar fi mai bine,
cu cearșafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ți alb dau floare.
Sângele ți se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Și cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă și de sânge
și de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât de drag mi-ești, verde,
verde vânt și ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă și de fiere,
și un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frățioare,
fata-ți tristă, în ce loc?
Câte dăți te-a așteptat !
Câte dăți te-o aștepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !

Prin centrul orașului


Prin centrul orașului mic de câmpie
Trece un tanc colorat în kaki
Și-o fată de mână cu niște copii
Mănâncă cu dreapta o sfântă lipie.

Cu fusta ei scurtă și plină de jar
Îmi trece prin suflet un fum de țigară
Făcând inamicul de sete să moară
La marginea mării pudrate cu var.

Dar nici nu contează șenilele reci
Sau funda căzută puțin într-o parte
Cum nici ofițerul privind spre departe
Armata de vise cu care petreci.

Cunosc zona veche avidă de ploi
În care se spun inventate vocale
Și-un cerc de lumină se mișcă agale
Cu janta lăsată adânc în noroi.

Veniți secundare priveliști de cretă
Să spargeți războiul în care-am intrat
Făcând ca și lucrul aproape uitat
Să ardă iubirea pe care-o regretă.

Bujor Voinea

Taurii si broastele

Jean de La Fontaine




Doi Tauri – este mult de-atunci
Se războiau cu strășnicie
De dragul unei junci
Și pentru-o mare-mpărăție.
O Broască ce privea-ntristată
Cum ei luptau cu-nverșunare,
Fu, de-alta, astfel, întrebată:
„Ce suferi soro ? Ce te doare ?”
„Dar nu vezi tu” îi zise-atunci,
„Că la sfârșitu-acestei lupte,
Învinsul, izgonit din lunci
Și din livezile cu fructe,
Aici în mlaștină-o veni,
Iar noi, călcate, vom pieri,
Din pricina acestei junci?”
Iar teama-i fu întemeiată,
Căci Taurul cel biruit
În mlaștină-a pătruns îndată
Și sub copitele lui tari,
El mii de broaște a strivit.


Cei mici întotdeauna-au suferit
Din pricina gâlcevii celor mari.



traducere P Dinca

Fazanul


Fazanul cu elicea lui de aur
Stă pe un clopot negru indecent
Și peste plaje bate un curent
Cu coarne infernale ca de taur

Disimulat nebunul din calingă
Aruncă fluturi din necunoscut
Dintr-o clepsidră plină cu trecut
Care degeaba a-nceput să ningă

Cu stele arse în culori ciudate
Iar peste câmpul presărat cu vânt
Parașutistul vede cum frământ
Tăcerea ca având însemnătate

Degeaba spune flacăra că țipă
O pasăre cu cioc neiertător
Pentru că norii la ecuator
Aruncă diamante în risipă.


Bujor Voinea

BbVv, on 20 martie 2022 - 09:44, said:

Cărţi de istorie

Cărţi de istorie cad toamna
Din zbor spre alte continente
Ceva mai transparente poate
Pentru că nu sunt transparente,

Ci sunt extrem de-ntunecate
Cu roșu toate corectate –
Pagini și rupte și uitate
Și uneori inexistente

În lanţul liniei prezente
Pe o șenilă ondulată
De parcă n-a fost niciodată
De vreo lumină luminată

Pe diferenţe imprudente
Înfășurate în jurnale
Atât de seară cât și după
În stare inima să rupă
În lacrimi limpezi și egale.

Vine o pagină ca norii
Lăsaţi să picure dezastre
De parcă picură din astre
Pe goarna falnicei istorii.

Bujor Voinea

Ne-ajuns neștiut
Atâta sunt: iz
Plutind și ucis
În vântul limbut!

Ne-ajuns neștiut,
Prilej sau ursită?
Abia apărut
E treaba sfârșită!

Nevrut necitit?
În minți am tocmit
Capcane să-nșele!

Ne-ajuns neștiut
Cât sânul văzut
Prin două dantele!

de Paul Valery din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Vladimir Colin

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb, si furtună, si pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii te vor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ   de George Bacovia

Cineva mi s-a spovedit


Cineva mi s-a spovedit crezând că sunt preot
La urmă i-am zis Amin și spovedania m-a durut
În dreptul inimii de parcă mi-a înfipt un pumnal
În tot ce aveam eu mai de durut în viață

La sfârșit am spus Amin Amin am spus
Și cerul s-a deschis și s-a închis ca un fulger
Negru evident că era negru chiar negru
Încât am intrat de rușine în negrul pământ

Pe care tocmai îl ara un înger în verde
Cu o umbră de bou imens și adânc
Și brazda părea că se-ntoarce în sine
Sub un imens munte de aer cețos și înalt

Mâine revin pe acea stradă goală și sfântă
Să regăsesc povestea și omul și omul
Să mă găsească și el așteptând timpul să treacă
Prin fața unui nebun extrem de vânăt.


Bujor Voinea

Reminiscențe
(de Marin Sorescu)

Ne uităm la nori
Și spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriați când vedem lupul
În cartea de zoologie.

Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.

Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care și-a pierdut oile
În subconștient.

Conchistadorul - Jorge Luis Borges

Cabrera, Carbajal mi-au fost doar nume.
Pocalul pân' la fund eu l-am sorbit.
Și am murit și iarăși am trăit.
Sunt arhetipul. Ei – fugară lume.
Al crucii și al Spaniei am fost
Rătăcitor oștean. Pe neumblate
Pământuri de păgâni nenumărate
Războaie-aprins-am. Mi-am găsit un rost.
Nici Regele, nici Hrist, nici bogății
N-au fost imbold de-avânt neînfricat,
Când pe necredincioși i-am subjugat
Cu spada-mi grea. Tu calea le-o ații,
Tăiș de-oțel, în mână de viteaz.
Iar restul nu contează. Fost-am treaz.


traducere A Ionescu

Crist


De câte ori serafic mă strecor
Prin draperia sălii încuiate
Cu lacătul de aur din cetate,
Îngenunchez o clipă, temător.

Că nu se știe dacă mai rezist
Încă o dată chipu-I să privesc,
Încununat cu spini și omenesc,
Arzând întunecarea foarte trist.

Timpul zdrobit respiră sec și rar
Trăgând în sine aerul de seară
În care joacă flacăra amară
A unui rost trecut prin nisipar.

Să mă așez aproape că nu știu
Și să mă rog învăț fără-ncetare,
Atuncea când aprind o lumânare
Și Adevărul pare pământiu.


(Bujor Voinea, Paradoxuri, Editura Semne, 2014)

Apa vorbirii
Câteodată însuși cuvântul se împietrește
în timp ce timpul împietrește.
Câteodată ți se face dor
de visul cu stele al altcuiva.
Când un adolescent sărută o adolescentă
scuipă-ți ochii cu care-i vezi
și răsare-ți inima
și umple-ți-o cu viața altora
cum soarele umple întunericul
cu lumină.  de Nichita Stănescu

Muzica mării - Carmen Sylva


Ține dintâi ghiocul la ureche
Și-ascultă, pierzându-te-n visare:
Că din scoică geme revărsare,
Zbuciumarea mărilor străveche.

Întreg glasul hăulitor al valurilor
Câte au volburat tăinuire ferecată:
Frământare în vaer preschimbată,
Tălăzuind în vecii vecilor.

Apropie urechea asupra inimii mele
Și ascultă, deslușind ce spune.
Glasul dintâi, al lumilor străbune
Sună peste mări, prin raze de stele,


Ca valuri luptătoare, răscolind,
Leagănă dorul lăuntricei tăinuiri:
Cu dureri, cu nădejdi, cu amăgiri,
În vecii vecilor, tălăzuind.


traducere A.Maniu