O poezie pe zi

O lume de roboți
Trăiesc într-o lume plină de roboți,
Programați de același soft,
A căror existență este total dependentă
De gadgeturi,
De universul rece al tehnologiei,
O lume-n care inteligența artificială deține controlul,
Și-n care căldura umană se pierde-n "like-uri", "sms-uri",
Prietenii și interacțiuni virtuale.

Cerneala, tușul, instrumentele de scris
Au primit un șut în fund de la tastaturile performante,
De la touch screen-uri și comenzile vocale.

Emoția dragostei
Nu se mai măsoară în bătăile inimii,
Ci-n conturi, cifre, impresii materiale ori coduri de bare.
Șoaptele pline de tandrețe
Nu se mai spun în parcuri ori în îmbrățișarea unui dans.
Ele se scriu pe mess, WhatsApp, twitter ori instagram.
Sintagma "a face dragoste" este desuetă;
Sexul este primul pas
În relația dintre un bărbat și o femeie,


Trăiesc într-o lume plină de roboți
Grăbiți să-și facă norma,
Să-și termine planul,
Să mimeze fericirea, prietenia, atașamentul,
Bucuria, loialitatea,
Să se conecteze negreșit la internet
Din primul ceas al dimineții,
Sa navigheze online
Precum navigatorii pe mările și oceanele lumii.

Trăiesc într-o lume plină de roboți
În care instrumentiști virtuoși
Sunt dați la o parte cu aroganță
De butonari celebri,
Iar instrumentele muzicale
Sunt înlocuite de computere perfecționate
Să așeze melodia...
Muzica nu se mai simte.
Iar dansul?...
Dansul este o amintire
Aproape uitată.

Trăiesc într-o lume de roboți,
Plină de importuri,
Sufocată de fake-uri,
În care este mult mai important
Cât și ce ai, decât cine și cum ești;
O lume de roboți
În care-mi lipsesc tot mai mult,
Oamenii.                                   Tandrețe,, piesă rară de muzeu...
În care gară ai fost uitată?
În care frunză ești picată?
Ai dispărut, nu te găsesc
Și toată ziua rătăcesc
Cu gândul dus pe stradă.

Mă voi intoarce in poieni
În anotimp care-a fost ieri
Pierdută poate-n iarba verde
Esti giuvaier ce nu se vede
Seninul ce alintă-n zori
Privirea-mi dornică de flori.

Edited by Angela456, 16 January 2019 - 21:16.

Cupa vieții
Mihail Lermontov

Sorbi cupa vieții. Dar când sorbi,
Pe dalbele-i chenare,
Din ochii-nchiși, din ochii orbi,
Curg lacrimile-amare.

Când de pe ochi, pe-al morții prag
Smulgi ultima năframă,
Vezi că și ce ți-a fost mai drag
Ca vălul se destramă

Și că în golu-i aurit
Din cupa cea măiastră
Doar visul nostru l-am sorbit -
Ea, nu era a noastră.

Traducere de Marcel Breslașu

Iubirea noastră apă somnolentă
Se duce-aşa...
Viaţa e prea lentă
Şi, ah, Speranţa e prea violentă!


                                                     Apollinaire

eu stau undeva, unde timpul a stat
mă caut, știu că mă am
am pus la cap un gând din clipa dintâi
căutam niște pași să ajung iarăși la mine
ultimii pași dintre cei rămași
pășeam înapoi printre ace de brad, prin frânze uscate de griji
plecam dincolo, noi, amândoi
de ajuns nu a ajuns decât pasul, noi am rămas suspendați între noi.                              
Știu pe ce parte
a cuvântului dormi.
Știu câte silabe respiri
până la cafeaua
din Calea Lactee
pe care o străbați
în pași wagnerieni.
Știu, într-o zi uitarea
va acoperi mireasma noastră
și lumea va fi...
mai singură în poezie

Edited by Angela456, 27 January 2019 - 09:21.

Un șiret nepăsător, în al cărui nod
Văd o politețe sălbatică:
Mă fascinează mai mult, decât atunci când arta
E prea precisă in fiecare parte.

                                             Robert Herrick

Cartier al plăcerilor unde amanţii se giugiulesc între ei:
Cu farmecele tale suprimaseşi stricteţea iernii.

Aici se iveşte limpede prostia de-a fi cuminte,
caci vieţile sunt făcute pentru uz temporar.

Dar tu luminezi cerul, făcând aluzii la ceea ce-i interzis.

                                                                                       Wystan Hugh Auden

Să dormi, cu luna într-un ochi şi cu soarele în celălalt,
Cu dragostea pe buze, o pasăre frumoasă-n păr,
Împodobită cu pădurea, câmpia, drumurile, marea,
Împodobită şi frumoasă ca-nconjurul lumii.
Aleargă de-a lungul peisajului,
Printre crengile de fum şi roadele vântului,
Cu picioare de piatră în ciorapi de nisip,
Prinsă de mijloc de muşchii râului,
Şi fără nici o teamă pe chipul tău schimbat.

                                                                            Paul Eluard

Consolare
M-am consolat
în perspectiva morții
că într-o anumită
măsură,
chiar de pe acum
nu mai trăiesc..
In multe morminte
se odihnesc părți
din ființa mea.
În multe existențe
uitate
mi-am depozitat
pentru totdeauna
frânturi
ale sufletulului                
Ne amăgim cu tinerețea, dar murim cu fiecare secundă.
Nu împărțim cu nimeni tăcerea. Iubirea se uită...
Iubirea e roua în care lacrima se odihnește o clipă, apoi un curcubeu de vis se ridică.
Inima este o mânăstire în care coboară îngeri cu aripi de ceară .

Edited by Angela456, 31 January 2019 - 18:09.

Am și uitat cum se zâmbește
Anna Ahmatova

Am și uitat cum se zâmbește,
De ger, mi-s buzele de iască .
Murit-a încă o nădejde,
Un cântec nou o să se nască.
Un cântec care, fără voie,
Îmi va porni spre judecată ...
Iubirea, însă, n-are voie,
Când știe a cânta, să tacă.

Loreley

   H.Heine


Eu nu stiu ce poate sa fie
Ca-mi suna mereu in urechi
Cu vesnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.

Se-ntuneca fara de veste,
Lin apele Rinului curg,
Si cresc ale muntior creste
Maret stralucind in amurg.

Pe stanca un chip de femeie,
S-arata din negura bland,
Bratara-i de aur scanteie,
Ea-si piaptana parul cantand.

Ea-si piaptana parul si canta,
Un cantec de vraja al ei;
Te farmeca si te-nspaimanta
Cantarea frumoasei femei.

Pescarul nebun,se repede
Cu luntrea lui mica si dus,
Nici valuri,nici stanca nu vede,
El cauta numai in sus.

Valtoarea-l izbeste de coasta
Stancoasa,si moare-necat :
Loreley a facut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Interviu, I din volumul Copleșit de glorie, 1980
Petre Stoica

“De ce trăiesc în mediul rural?
vedeți aici mai există găini autentice
mărarul a rămas tot mărar
iar ciupercile sunt naturale
ca de altfel și expresiile țăranilor
da întrețin relații excelente în special
cu pădurarii
nu vă asigur
sunt de acord să trecem la altele
câte premii literare?
drept să vă spun nu-mi amintesc prea bine
mai importante cam vreo patru sute
desigur cel al crescătorilor de albine
m-a bucurat cel mai mult
primam cum ingenii laude
cartea mea de căpătâi?
trepetnicul
dintre fructele exotice prefer corcodușele
nu pot răspunde scuzați-mă
eroare nu mă aflam în nici o cabină telefonică
mă aflam la Pago Pago
nu pot răspunde scuzați-mă
da da sunt absolut convins
azi nu mai fabrică nimeni arme de exterminare
evident cu excepția viespilor
exact sunt foarte bogat
posed câteva creioane tocite și mai multe flacoane cu paciuli
rude?
destule din păcate rude sărace
de unde ați aflat?
bunica mea a murit de mult
într-adevăr îi plăceau acadelele
ce hobby?
țintarul adevărul praștia cu recul
și eu vă mulțumesc”

A-nceput un nou război
După groaznice dureri, în sfârșit, a spart buboiul
Și din truda omenirii torent se scurge puroiul
Tancuri, tunuri, avioane, muniții, arme mari și mici
Mijloace de transportare, aliați și inamici,
Se rostogolesc de-a valma, antrenând totul cu sine,
Ruinând, zdrobind, mânjind, strivind tot ce e frumos și bine.
Într-un cuvânt spus direct, gata, a-nceput războiul
Eveniment ce pe dată, declanșă tot tărăboiul.
Proclamații, imnuri, marșuri, dansuri, jocuri populare,
Discursuri înflăcărate, trezesc visuri seculare,
Iar oameni crezuți integri, pacifiști prin excelență,
Insinuează subtil, instigă la violență.
Toți s-acuză reciproc, să nu fie acuzați
Istoria, tocmai pe ei să nu-i facă vinovați.

În fond ce vror provocatorii? Ce-ar putea să le lipsească?
Nu au ajuns la mărire? Nu au cu ce să trăiască?
Ca niște mari norocoși, au mai mult decât sperau
Șansa i-a favorizat, mai mult decât meritau.
Sunt îndrăgiți de prieteni și sunt temuți de dușmani,
Sunt aclamați de mulțimi și recunoscuți titani.
Li s-a dat tot ce-au cerut și ce-au luat bun luat a fost,
Au fost priviți cu îngăduință, nimeni nu i-a luat la rost.
S-a contat pe temperanță, judecată, rațiune,
Însă totul s-a redus la provocări și fricțiune,
Până când din îngâmfare și din lăcomie pură
Se puseră în mișcare, și războiul începură.

Uimitor fu începutul, ca lupii cu oile,
Pregătirea le permise, ca să-și facă voile.
Peste tot în patru vânturi, oștile biruitoare,
În intonări de imnuri, marșuri, calcă totul în picioare.
Câteva împotriviri, le zdrobiră sub șenile
Fapt ce avu ca urmare, că ușor sub cizma lor
Căzu țară după țară și popor după popor.
Dar, așa cum se întâmplă în orice pe-acest pământ,
Nu se știe când și cine, are ultimul cuvânt.

poezie de Gheorghe Ionescu

Buna dimineața!                          
Cămătărie
Am un râs sănătos
mi s-a permis chiar
să împrumut zâmbete

au și venit câțiva
i-am ajutat să-și monteze zâmbetele
pe colțul gurii
au plecat fericiți
lăsându-mi garanție
câte o lacrimă

dar le-am spus
să le aducă repede înapoi

că mâine
e sfârșit de săptămână
și multă lume
vrea să zâmbească.

poezie de Valeriu Butulescu

Edited by Angela456, 09 February 2019 - 09:45.

Deloc-Întotdeauna
Alexandru Cazacu DOR

Nu mă gândesc la tine Deloc-întotdeauna!
Mi-e rău c-atât mi-e bine!
Mi-e dor de mi-e totuna!
Văzută-nevăzută, Atât de stins-nestinsă,
Plăcerea mea durută, Atinsă-neatinsă!
Ești una dintre toate
Și-n toate, ești doar una!
Lumină-n miez de noapte,
În miez de zi, ești luna! Iubire interzisă,
Ești răul necesar, Învingător de-nvinsă,
Ah, dulce-al meu amar! Ești buna mea nebună,
Vecia mea de-o zi, Nicicând doar împreună,
absența mea de-a fi!
Ești zborul fără aripi, Ești cer închis în vis,
Departele aproape Sau fructul nepermis!
Tăcere ce cuvântă, Cuvântul meu nespus,
Atât păgân de sfântă, Căderea mea în sus!
Ești așteptare-n taină
De infinit delir,
Ești pulsul meu sub haină,
Când uit să mai respir!
Mi-e rău, c-atât mi-e bine!
Mi-e dor de mi-e totuna!
Nu mă gândesc la tine Deloc! Întotdeauna!

Oameni tacuti
Grinczveig Daniel Cosmin

Oameni tăcuți sunt așejați la masa vieții,
aceeași masă din vremurile de demult,
unii se-nfruptă din amintirea tinereții,
alții, senectizați, în brațe poartă lut.

Sunt vechi haiduci, proscrișii lumii noi,
sunt cei vidați de viața sau repere,
au respirat cândva, cum azi facem și noi,
din aerul schimbării. Astăzi vor doar tăcere.

Se cred umbre înfrânte, dar ochii îi trădează;
sclipește-n ochii lor lumina lumii vie.
Natura, ca o mamă, nu îi abandonează,
nici Cerul nu îi uită- doar omul nu-i mai știe!

Luminile din beznă le sunt îmbrățișare,
portița ce-i renaște în învechitul burg,
cei ce-au rămas să plece mimează îndurare,
în timp ce acostează vasul lui Demiurg

Așteptă o salvare în pragul dimineții,
cei osândiți deja pe calea eternității...

Constantin Păun
Creionul și pixul (fabulă)
Se tot lăuda un pix,
C-ar fi lucrat
La mare fix!
Că ar fi titrat,
Lustruit, standardizat,
Frumos, modern - mă rog...
Că ar scri' și în catalog!
Creionul,
Care-i reținuse tonul,
Zise:
- De!...
Să te pricep nu-i greu,
Doar ești descendentul meu.                Pandele😊            
Bunicuța lui Pandele
După strada Ghica Tei
A băgat discret de seamă
Cum că nepoțelul ei,
Când nu-i observat de nimeni
Nici de Tone și nici de Rodica
Se cam joacă cu puțica.
Și i-a spus: Pandele dragă,
Vai de mine, nu-i frumos
Vezi pe domnul cel de colo,
Ăla gras și burtos?
Tot așa o burtă mare
I-a spus tainic bunicuța –
O să-ți crească, de vreodată
Ai să te mai joci cu puța!
S-a speriat grozav Pandele
Și oftă cu-nfrigurare
Când gândea că o să-i crească
Tot așa o burtă mare.
Dar primind cadou o tobă,
Și un cerc și-o muzicuță
De atuncea niciodată,
N-a mai pus mâna pe puță.
Într-o zi, fiind la plimbare
Pe o vreme înnourată
A văzut șezând pe-o bancă
O femeie însărcinată.
Drept la ea s-a dus și-i spuse
C-a roșit și bunicuța:
- Vezi ce ai pățit, cucoană,
Dacă te-ai jucat cu puța!

poezie de Ion Pribeagu

Edited by Angela456, 12 February 2019 - 19:40.

Ultima poezie
Marin Sorescu

Mi-am amintit
Toti câinii nostri
Când sa moara
De batrânete
Stateau ascunsi pe sub magazie
Pe sub patul
Le duceai mâncare, apa
Deschideau încet pleoapele
Se uitau, înaltau ochii
si spre tine
si-i închideau la loc
si nu mai puteau da nici macar din coada
Sa-ti multumeasca.
Cumplita e intrarea asta
La strunga
si pentru om si pentru animal.

Conversație imaginară
EFE DUYAN

oare de ce? poate din cauza șuviței albe din părul tău
ca o cicatrice
sau ca un blazon regal,
ca niște teribile amintiri or sfaturi prețioase
ca o zi obositoare, ca un răsărit insomniac,
toate traversându-ți obrazul.
oare de ce?
poate pentru că degetele tale mândre pot deveni jucăușe
într-o clipă
și nu vorbesc despre cine știe ce truc de magician
ci despre cum îți scoți tu cămașa strâmtă, tricoul de dedesubt…
oare de ce? pentru că părul tău care fuge întruna
e mototolit între paginile fiecărui basm;
pentru că asta caut, o prințesă adoptată,
o broască ce, chiar dacă e sărutată, rămâne broască.
nu știi că basmele sunt doar pentru copii?
iar eu nu mai sunt un copil.
și mai de ce? din cauza singurei tale rochii negre de care ești
așa mândră
a zâmbetelor tale largi pe care le oferi ca pe flyere
pentru că rochia și pisoiul printre picioarele tale alunecă
amândouă sunt pe urmele tale
(oare chiar a trecut pe-aici un pisoi?)
și pentru că nu știu
dacă la noapte nu o să mă sperii de buzele tale
ca un fluviu care curge în două direcții contrare
sau nu o să stric totul
sau nu cumva o să par un idiot în fața ta.
îți mai spun o singură dată
să nu mă întrebi din nou
inima mea bate încet
adio.

traducere de Svetlana Cârstean

Edited by Arlekhinn, 14 February 2019 - 05:05.