O poezie pe zi

Ca o papadie....

,,Stingeți lumina, nu vreau gălăgie,
Azi sunt fragilă ca o păpădie.

Azi mă dor fluturii care zboară,
Azi îmi e dor a mia oară.

Mă ard pe tâmple curcubee
Vărs lacrimi de copil, nu de femeie.

Azi sunt fragilă ca o adiere,
Cu gust de izmă și miros de miere.

Mă spulberă și cea mai mică boare,
Azi sunt fragilă ca o ninsoare.''  (M. Baran)

Atât de mult
Eduard Zalle

Atât de mult m-am ridicat pe creste,
Că am uitat de unde am plecat
Și-n tumultul simțirilor agreste,
Eu însumi sunt așa cum n-am visat.

Ce-ai face tu să știi că-ți este viața
Cum n-ai fi vrut și nici n-ai fi crezut?
Să-ți rupă ochii zorii, dimineața,
Când bine ziua nici n-a început?

Atât de mult m-am coborât pe vale,
Că am uitat de unde am venit
Și-ncorsetat până la gât în zale,
Eu însumi sunt cum nu mi-aș fi dorit.

Ce-ai face tu să vezi că-ți sunt copiii
Uciși pe rând în fiecare zi
Și să-ți dorești să nu mai fii cu viii
Știind că bine nu îți va mai fi?

Atât de mult m-am agățat de moarte,
Că am uitat de ce am mai trăit.
Ai face bine ca, citind din carte,
Să-nveți cum este să poți fi iubit...

Predestinare
Fiodor Tiutcev

Iubirea -cum legenda spune-
E dorul cel nepotolit
A două suflete comune
Predestinate să se-adune
Și... adunate, în sfârșit...

Din ele cel mai cu sfială,
În inegalul lor duel,
Acela, fără îndoială,
Flamand de-o lume ideală,
Iubind, se va topi doar el.

Cântec de dor
Nichita Stănescu

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile și apele care ți-au cutreierat
nopțile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor.
Ori poate de drag
și de blândețe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam.

Singur
Ștefan Octavian Iosif

Ferestrele gem zguduite
De vânt – e un viscol afară!
Cum urlă, cum șuieră-n hornuri –
Ce singur mă simt astă-seară…

Sunt singur – și-mi vine în minte
Un biet îngeraș mititel,
Biet înger cu-aripile frânte –
Și nimeni nu știe de el.

Își suflă în pumni, rătăcind
Pe străzile necunoscute –
Nu-i nimeni să-i poarte de grijă,
Să-l mângâie, nici să-l sărute!..

N-ai tu urlet în toți lupii
Câtă Lună tace-n mine
Când mi te ridici pe vârfuri
Și mi te strecori în gând

Nici păduri crescute-n suflet
Să mă pierd cumva de tine
Când închis în coapsa-ți albă
Îți simt sângele curgând

N-ai tu timp să îți ajungă
Câte șoapte-mi ard pe buze
Câte versuri câtă rimă
Azi ți-aș săruta pe sâni

Nici blesteme să mă smulgă
Azi din lumea mea de muze
Unde zac de-o veșnicie
Așteptând să mă aduni

N-ai tu... joi, cât mi-ești de luni! (Mugur Dumitriu)

Nina Cassian - Sărutările

Sarutarile noastre, sute, mii
sau milioane cate-au fost -
niciodata nu le-am stiut pe de rost;
fructele mele, veveritele mele, garoafele mele,
izvoarele mele, cutitele mele!
Pot sa dorm si sa visez pe gura ta,
sa cant si sa mor pe gura ta
inca si inca;
gura ta, rada adanca
in care-nnoptez dupa drumul cel lung,
in care ajung si nu ma mai satur sa-ajung

Sarutarile noastre sunt lupte
grele, incete, sfasietoare,
la care participa sangele, glasul, memoria.
O, sunt geloasa pe apa pe care-o bei
si pe cuvantul pe care-l spui,
pe rasuflarile tale albastre
Sunt geloasa pe-aceste nedrepte
pauze dintre gurile noastre!

Edited by MembruAnonim, 15 April 2018 - 21:46.

O lume nebună

O lume nebună în goană după bani,
Le zic nebuni la cei ce mai iubesc,
Uită de viaţă, aleargă ani şi ani,
După banii, ce prea mult ei îi doresc.

Nici nu mai ştiu ce-nseamnă iubirea,
Se bucura de portofelul gros şi plin,
E nebună parcă intreagă omenirea,
Uităm, o carte bună arar să mai citim.

La ce îţi folosesc averi  şi mari palate?
Când nu şti măcar cum e să fi iubit,
La ce bun ai conturi mari şi îndesate,
Când sufletul e atât de gol şi pustiit?

Alergaţi nebuni, îmbătaţi de bogăţii,
Aţi strânge banii din întreaga lume,
Uitaţi de părinţi, de fraţi şi de copii,
Doar banul mai ştie al vostru nume.

Vă treziţi cândva, în ceasul morţii,
Că aveţi averi, şi tot ce vă doriţi,
Dar viaţa-i crudă, este ironia sorţii,
Nu-i aveţi aproape pe cei ce îi  iubiţi.

Ai da în clipele ce sunt acum pe urmă,
Tot ce-o viaţă ai adunat cu lăcomie,
Pentru clipa în care sufletul se curmă,
Toţi cei uitaţi, acum în jurul tău să fie.

Dar sunt departe toţi, i-a luat valul
Aleargă în lume, după bani, avari,
I-ai învăţat doar să slujească banul,
Dar nu cunosc iubirea sufletelor mari.

Edited by PoeOvidiu, 16 April 2018 - 13:23.

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zăpada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.

Pablo Neruda - Poemul XVIII

Mihai Eminescu
Diana

Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţă-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

OCHII CARE NU SE VĂD
Rodica Elena Lupu

O revoltă surdă
și neputincioasă
revărsată în graba pașilor...

Ambiție,
dorință,
un mic succes
de prezență fizică:
poftim,
adu-ți aminte că
pot seduce
nu numai prin epistole
tandre
și inteligente...

Vanitatea
se pretindea rănită
pustiul despărțirii
trezea temeri obscure...

Ochii care nu se văd...
nu pot fi înlocuiți
de cuvinte,
scrise
ori șoptite,
sub pavăza palmei,
în microfonul
telefonului.

Dragoste adevărată

Dragoste adevărată
De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere şi de haz,
De dulceaţă şi necaz;
Îndărătnică şi dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ţie va să-ţi placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare şi piperi,
Nu-i lihnită şi dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Şi cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită şi cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îţi dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ţi poartă sâmbetele
Ş-acel drac cu mâni subţiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge…

Eminescu

Veronica


De-ai şti…

De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

Calea îngerilor
Daniel Vișan-Dimitriu

Și se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind ușor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Și îți era … nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, pășind pe amintiri
Și încercând cu pașii să le ștergi.

Nu-ți mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coșmar
Când pașii tăi pluteau spre amăgiri.

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu … tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.

Mai departe - Ilinca Bernea

După ce a plecat l-am căutat în toate cele patru zări.
L-am căutat în fiecare bărbat al cărui chip îi semăna cumva,
În ardoarea poeţilor, în zbuciumul de dinaintea furtunii.
L-am căutat în cei care îi împărtăşeau credinţa. În cei puternici şi buni.
L-am căutat printre cei care îi vorbeau limba şi printre rămăşiţele Troiei.
L-am căutat în plăcerea pe care mi-o dăruise şi în fericirea de-a-mi ştii frumuseţea descifrată.
Şi nimeni nu avea credinţa lui
Şi nimeni nu avea puterea lui
Şi nimeni nu avea lumina lui
Şi nu îi semăna
Şi nimeni n-a reuşit să mă vadă.

Sunt captivă într-o dimineaţă de iunie.
Nu vreau să plec de-acolo.
Nu vreau să merg mai departe, nu vreau să treacă.
Vreau să îl văd mereu, zâmbindu-mi. Atunci.
Vreau să mă îngrop în femeia aceea pe care el a strâns-o în braţe.

Am coborât în gara din care a luat trenul de atâtea ori.
Mi-am legănat gleznele pe ţărmul lui.
I-am privit pe ai lui, le-am ascultat sunetul paşilor şi vocilor, le-am urmărit dansul umbrelor pe caldarâm. Puteau să-i fie rude îndepărtate sau cunoscuţi, prieteni sau duşmani.
Am lăsat vântul acelor meleaguri să-mi mângâie faţa şi să mă ajute să mă obişnuiesc cu moartea, închipuindu-mă în alte întrupări sau una cu sarea Egeei.
Am lăsat amurgul să mă ducă departe, încercând să captez secretul curgerii neîntrerupte a lucrurilor, să mă imaginez preschimbându-mă, călătorind, dintr-o formă în alta.
Am dezmierdat în sinea mea ţipătul păsărilor şi chiotele copiilor care alergau desculţi pe străzile cu case aproape în ruină, case care călătoresc prin timp ca nişte bătrâni prinşi între lumi.
Mi-am lipit tâmplele de pământul peste care se spune că au trecut cândva tălpile lui Ahile...
Şi toate mi s-au părut cum nu se poate mai bine orânduite. Până când mi-am proptit gândul de chipul lui.
L-am văzut copil alergând pe ţărm, i-am simţit fascinaţia şi frica de apă. Şi acel chip a fost înfulecat de valuri...
Şi chipul lui de adolescent s-a făcut praf. Am asistat la scena dispariţiei fiecărui bărbat care a ţâşnit din sângele lui.

În patria lui melancolia e atât de adânc înfiptă în fiecare cărămidă şi în fiecare trunchi şi în fiecare zid, că doar cruzimea şi forţa unei pasiuni devastatoare o pot compensa.
Pasiunea erupe din penumbră.

Fotograful
Darie Giurgiu

In spatele aparatului de fotografiat
parcurg timpul
la pas
subconștientul
acoperă liniștea
într-un cocon de imagini
gata să inunde obiectivul
culori ce transformă
realitatea într-o frescă
ipostaze ce stau la rând
să înfierbânte emoția
să-ți prindă nervii în
bucla imaginarului
mintea forțează creierul
să viseze
sunt o faclă
ard dioptrii în metafore
pe fruntea încrețită
vanitatea semnează efemer

Himera
Dimitrie Anghel

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă,
Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt țărm !
Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine și ei nu e nimic obștesc.
Tot ce-i încîntă și-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.
Spre a-i putea îndura și spre-a fi îndurat printre dînșii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi…”
Iute, Himera și-a-ntins atunci aripele-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust și mai mic.
Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Și ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,
Tot mai departe apoi, scînteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strîns cînd păn’și fulgul s-a strîns.
Dară pe celalt tărîm cînd ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,
Scumpe comori am cules din adîncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai știam ce s-aleg.
Nimeni pe lume n-avea bogății mai imense ca mine,
Totuși sărac mă simțeam, cui să le dau neavînd.
Și mă cuprinse atunci o milă adîncă de oameni
Și lăcrimînd m-am gîndit: oricum să fie,-mi sunt frați !
Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
Și m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi !”
Greu încărcat din belșugul comorii găsite acolo,
M-am avîntat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.
Tot mai greoaie vîsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
Pîn’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,
Tot mai aproape de cer mă-nălța cu aripele-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăși în ochi luminos,
Împrejmuit de pleoapa albastră a bolții celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin…
Miros de floare acum străbătea aromind pîn’ la mine,
Și-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.
Grele aripele însă deodată stătură inerte
Și cătră mine și-a-ntors Pajura ciocul flămînd:
Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Amenințat să recad dacă nu am ce-i jertfi:
Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe !
Fără să preget atunci, dornic de frații pierduți,
Plină de sînge i-am dat-o, zicîndu-i: – „Pornește-nainte !”
…
…O, de știam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aș fi rămas fericit singur pe celalt tărîm !
Inima mea mi-am pierdut-o pe veci și-n zadar am jertfit-o:
Spuneți de nu e păcat, prieteni, de-atîtea comori !

Dor


  ... si iară prind corăbiile vânt...
E marea o sirenă care cheamă,
Matrozii uită tot - iubită, mamă
Și uită chiar și strigătul "Pământ!"

    Așa-s și eu: când vocea ta unduie,
Când ochii tăi mă-nvaluie... când palma
s-așază blând si gânduri vin de-a valma,
Uit tot!...

  Iubirea-n mine suie...


[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/5-MT5zeY6CU?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Poate-ar mai fi

Poate-ar mai fi rezerve de iubire
Și duioșii probabil ar mai fi,
Iar lacrima e-o poartă de ieșire
Spre soarele din fiecare zi.

Poate-ar mai fi cărări necunoscute
Și așteptări nepuse-n poezii,
Nădejdi care păreau de mult pierdute,
Mai strălucesc în verbul a iubi.

Mai sunt probabil vise nevisate,
În echilibre de iubire netă,
Ar trebui cumva revendicate,
De toamnele ce-aleargă pe planetă.

Angelica Ioanovici