O poezie pe zi

Horiguchi Daigaku
Dansatoarea

Ai zice că-i țesut din ploaie chimonoul
Ce-i înfășoară trupul,
În timp ce dansatoarea, ah,
pare gata să cadă.

Maria Postu
lacăte pe buze

Toate căminele prin care ai trecut seamănă ca niște surori vitrege,
unele au același tată altele au  doar mamă, altele
nu au nici mamă, nici tată,   în acestea mi-a fost dat să trăiesc
”să trăiesc” ca și cum asta s-ar fi putut numi viață,
în căminul zece nu ai voie să fii treaz noaptea,
în căminul șapte ușile nu se încuie
și lacătele se pun doar pe buze,
în căminul trei unele etaje sunt închise
și există intrări și ieșiri secrete pe care nu le-am găsit niciodată
și mă întreb dacă locatarii lor erau pedepsiți sau recompensați
pentru ceva,
toate căminele au portari stilați care țin la brâu chei
cu care pot doar să închidă porți,
am văzut doar o dată un portar care știa cifrul tuturor porților închise
dar a doua zi a fost dat afară sau dat înăuntru,
tot orașul era împânzit de cămine, unii știu,
alții au știut dar au uitat,
alții vor să uite, dar nu pot ,
alții sapă noaptea tuneluri în pereți dorind să găsească ieșirea spre cer,
acum merg să vizitez parcurile crescute în locul lor,
mallurile crescute în locul lor,
și ele continuă să urâțească petalele florilor
și să tulbure artezienele din mall,
prin acoperișul de sticlă cad fulgi negri
și continuă să se audă țipetele doamnei pedagog
urlând stingeți  luminaaaa,
toate căminele incendiate, aruncate în aer,
dărâmate de furtuni mai trăiesc
când mă privesc în oglindă continui să  le văd
căminele vitrege fără mamă, fără tată
în care mi-a fost dat să fiu zidită.

Eugen Jebeleanu
Lecție

Trebuie să învăț cum se moare
căci de trăit, omul trăiește oricum
să învăț de la păsările care dispar în cîntec
de la cerul albastru care alunecă în trandafir
și de la rîul ce trece nepăsător dispărînd
peste banii peștilor

Neacsu Cristian

Fulgii dansează iubire


când fulgii se zbenguie uitați pe afară,
și drag de iarnă te cuprinde iară…
atunci sentimente opuse te-ndeamnă-n iubire
și fulgii doar cântă, dansează fără contenire…
  

când dalba chiar pune piciorul în prag,
sentimente adânci se nasc de drag,
fierbinte e viața și-n gând de iubire,
alunec cu totul și toți fără osebire…


doar fulgii dansează în inimi fierbinți,
topit de iubire te simt cum te alinți,
mă atingi cu nasul roșu și rece
fierbinți sentimente nu vor să plece...


când fulgii aleargă topiți de iubire
și gândul spre tine nu știe amorțire,
mă las pradă iernii în omăt prea frumos,
născând gânduri calde ce erup spumos…

Neacsu Cristian

O vraja

gând de iubire ce nu doar te ține,
te îmbată cu drag și multe suspine,
te duce la cer spre stele nițel,
te aduce înapoi cu glas clopoțel…

se înfoaie cântând a viață,
înnoadă, deznoadă și pe toate le învață,
se îndoaie sub grele blesteme,
venindu-și în fire mereu la vreme…

la vreme de soare doar uită de umbră,
ieși din tăcere și strigă a tumbă,
dă-te de trei ori peste cap
și uită o viață de handicap…

un gând de iubire e tot ce există,
mai pur în viața ce asistă,
te vezi râzând cu suflet de rai,
șoptindu-mi cu ochi de stele – doar hai…

hai să vedem un viitor neîntâmplat,
să-l facem din noi, și neapărat,
să fie așa ca în vise de-o viață,
o taină, o vrajă în reală povață…

Neacsu Cristian

Lumea se aprinde în gânduri de foc…

lumea se aprinde în gânduri de foc,
tu stai și bați pasul pe loc…
gândul ți-e pur dar ai uitat să-l arunci,
peste ape, peste munți, peste stânci…

lumea învie dar tu te-ai oprit să-nțelegi,
în loc să zbori, să visezi, să alergi…
lumea dansează și vrea și te-mbie să iubești,
doar tu încă, încă te mai gândesti…

gânduri lăsate să facă ce vor,
în timp ce ai uitat că ești nemuritor…
gânduri păstrate în colț de inimă ce-ar vrea să valseze,
dar nu, tu le oprești, le spui să nu viseze…

vise ard în tine foc rebel,
doar tu nu știi, nu vrei, mai stai nițel…

lumea se aprinde în gânduri de apă,
curge ocean în valuri adapă,
senzații pure izvoresc din tine,
doar spune-mi că nimic nu te reține…

Edited by castigionline, 02 November 2017 - 11:02.

Neacsu Cristian

Gust de iubire

târziu în noapte,
vântul poartă șoapte,
de alea de amor
cu gust nesigur de dor….

în noaptea de stele,
cu gândul la ele,
zburând în neant,
cu gust apetisant…

gust de iubire
născut împlinire,
te alintă fierbinte,
deloc prea cuminte….

gust de sărut,
instant apărut,
deloc prea gândit
dar tare dorit………………

târziu în noaptea de șoapte prea plină,
vârtej de iubire și dragoste sublima…..

Neacsu Cristian

Viața e aici

viața sună spumos
când te tăvălești de râs pe jos...
viața te chinuie cu bune,
de alea de le vezi alune...

viața te îndeamnă la vis,
mai ales când te simți proscris...
viața nu știe ce vrei,
decât atunci când strigi și iei...

viața e totul dar tu chiar dormi,
uitând să trăiești, doar gemi...

gem de caise cu gust de viață,
gust acrișor și dulce te învață...
gem de iubire cu gând de vis,
trezește-te, viața e aici și e paradis...

Jorge Luis Borges

În timp înveți....

După un anumit timp,
omul învață să perceapă diferența
subtilă între a susține o mână
și a înlănțui un suflet,
și învață că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
și că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranță,
și așa, omul începe să învețe...
că săruturile nu sunt contracte
și cadourile nu sunt promisiuni,
și așa, omul începe să-și accepte căderile cu capul sus și ochii larg
deschiși,
și învață să-și construiască toate drumurile
bazate pe astăzi și acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri...
și viitorul are mai mereu o mulțime de variante care se opresc însă la
jumătatea drumului.

Și după un timp, omul învață că, dacă e prea multă,
până și căldura cea dătătoare de viață a soarelui arde și calcineaza.
Așa că începe să-și planteze propria grădina
și-și împodobește propriul suflet,
în loc să mai aștepte ca altcineva să-i aducă flori,
și învață că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forță,
că într-adevăr e valoros,
și omul învață și învață...
și cu fiecare zi învață.

Cu timpul înveți că a sta alături de
cineva pentru că îți oferă un viitor bun
înseamna ca mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înțelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu
defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îți poate aduce toată fericirea pe care ți-o dorești!
Îți dai seama cu timpul că, dacă ești alături de această persoană doar
pentru a-ți întovărăși singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înțelegi că adevărații prieteni sunt numărați,
și că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false
prietenii.

Cu timpul înveți că vorbele spuse într-un moment de mânie
pot continua tot restul vieții să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveți că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înțelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil ca prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeași
intensitate.

Cu timpul îți dai seama că, deși
poți fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îți dai seama că fiecare experiență trăită alături de fiecare ființă
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îți dai seama că cel care umilește sau disprețuiește o ființă
umană,
mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleași
umilințe și dispreț, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveți că, grăbind sau forțând lucrurile să se petreacă,
asta va determina ca în final,
ele să nu mai fie așa cum sperai.

Cu timpul îți dai seama că în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deși te simți fericit cu cei care-ți sunt
împrejur,
îți vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
și acum s-au dus și nu mai sunt...

Cu timpul vei învăța ca încercând să ierți sau să
ceri iertare,
să spui că iubești, să spui că ți-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,
toate se învață doar cu timpul...

ÎNTOARCERE
EUGEN BUNARU

Într-o realitate împăienjenită
cu înfățișări de demult ce respiră
totuși pe-aproape
ca fiul risipitor mă întorc
orbecăind spre un “ce” iertător
O floare publică își poartă răcoarea
spre sfârșeala zilei de mâine
Câțiva oameni nu-i mai întâlnesc
în orașul acesta, mi se spune chiar
- pe tonul cel mai atent - că au plecat
de pe lume
Estimp bătrânul adolescent va fi
amorezul tot mai fidel
al unei miresme eterne de tei podidind
aceeași stradă ușor povârnită
ușor fantomatică pe care dispare
- încotro? - sub un fluture întors
din copilărie, fata cu sâni migdalați.

IDEALUL DE GRI
Gabriel Timoceanu

Idealul de frumusețe s-a îndeplinit
Aici
Visul se poate atinge cu palmele ca un măr.

Iubito, ne rămân de făcut sicrie
Sicrie albe din lemn de mesteacăn
Apa să fie ca de pâine
Să putem spăla
Într-un spectru îndepărtat
La viteză constantă și infinit
Gri
Morții ce încet, chiar de astăzi
Sau mâine,
Vor începe a se ivi.

Acelasi gand !
NICHITA STANESCU

Ferește-te să ai dreptate
Când ești îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră, 
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristețea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!

Lecția despre cub
NICHITA STANESCU

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

      ,,Dintr-un om pot fi ucise
   Numai cuvintele știute de el.
   Dintr-o piatră nu se poate ucide nimic.
   Dintr-un cais numai câteva caise...''    Nichita Stănescu

PUDOARE
Gheorghe Pruncuț

Frumoasă ești, de-ai rămânea copil
Să mă înveți cum timpul se amână,
Să ne jucăm tăcuți într-un azil -
Bătrân mă simt, abia de-o săptămână.

Și te sărut pe tâmplă și pe mână,
Și mă privești, de parcă-ncetișor
Se roagă apa rece din fântână,
Să-mi dai pudoarea ultimului zbor.

Eu te-am găsit naivă pe câmpii,
Te-am adunat la ghemul vieții mele,
Când Moș Crăciun împarte jucării,
La doi nebuni cu ochii în podele.

Regresăm
Adrian Paunescu

Nu-i nimic, e-n regulă,
mai așteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greșită,
suntem în Estul Europei, nu uitați.
Rușii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, așa suntem noi, ai dracului,
dați în Paște, asta e, dați în Paște,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveți răbdare, nu bateți din picioare,
nu vă pripiți
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveți răbdare, nu chemați salvarea,
nu exagerați, nu cricniți,
regresați cu noi!

Înapoi, marș!

RISIPITORUL DE IUBIRE
George Țărnea

Am hrănit orgolii ucigând iubiri
și-mi asum sentința iernii din priviri
pentru mulți paiață, la puțini îndemn
m-am purtat cu zeii când fricos când demn
m-am târât pe burtă, am zburat prin cer
fără ca vreodată învoiri să cer.

Partea mea cea neagră cu noroiul mort
părţii mele albe i-a tot fost suport
s-au tot rupt din mine cei flămânzi de har
fără să-și asume ultimul pahar
pe degeaba înger, drac plătit din plin
înălțarea-mi este singurul declin.

Bun de pus la rană, rău de pus la zid
numai eu știu taina, fiecărui rid
numai eu dau seamă, pentru cât am fost
înțelept de singur, fericit de prost.

Prea ușor pierd vremea și prea greu strâng bani
să mai știu ce-nseamnă prețul unor ani
dar cu toate-acestea, le ofer mereu
altor ani de-a valma, casă-n trupul meu
numai să nu-mi ceară de grăbiți ce sunt
vreo scadență-n schimbul nimbului de sfânt.

Că nu am nici starea să mă pot schimba
nici să-i zic iubirii dintr-o dată ba
prea lumesc de tânăr și prea-n toi petrec
să-mi umbrească firea anii care trec
s-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
și cuvinte bune cu-nţelesul prost.

Bun de pus la rană, rău de pus la zid
numai eu știu taina, fiecărui rid
numai eu dau seamă, pentru cât am fost
înțelept de singur, fericit de prost.

„Risipitorul de iubire”, 1990

ÎNTOARCEREA ÎN TRUPURI
CORTEZ CONSTANTINESCU

Se-ntorc în trupuri oamenii pe rând
Aproape vii și aș putea să-i sperii
Rupând sonor sigiliile serii
La marginea de nord a unui gând.

Prin piețe părăsite de fântâni
Vânez închis cu alte simulacre
În cutele văzduhului ca-n racle
Lunare cratere de ochi păgâni.

Ogive ciclic zarea o deschid,
Orașul cade-n iederi și uitare;
Înconjurat de flăcări fiecare
Se-ntorc în trupuri oamenii din vid.