A sti sau a nu sti?

Vorbesc din ceva ce am trait, simt nevoia sa specific. Deci, daca se intampla sa ai o boala grea, in cazul meu sa fii diagnosticat cu o tumora pe cerebel, ati prefera sa spuna doctorii tot? Ma referer perioada de recuperare, sanse si restul.
Se practica acea minciuna miloasa. Ai dreptul sa stii sau nu? Eu am trecut cu bine prin tot, inca ma recuperez, dar nu mi-au spus decat adevaruri cu juma` de gura.
Pe de o parte daca stii, trebuie sa fii pregatit si pentru ce e mai rau si sa ai forta de a lupta.
Daca nu iti spun poti lupta si iesi bine - de ai zile - totusi sunt cazuri cand te astepti la o recuperare mai rapida. Deja is dezlanata   , deci cum e mai bine ? A sti si adevarul crud sau nu ?

Edited by mufă, 14 April 2006 - 20:50.

@Bloodrayne: Eu unul nu am trecut prin ceva atat de grav, insa sincer as prefera sa mi se zica ceea ce mi se intampla, as prefera sa stiu adevarul, decat sa fiu mintit, sa cred acea minciuna, iar ajuns in pragul mortii sa realizez ca toti cei din jurul meu m-au mintit spunandu-mi altceva decat adevarul, si m-au lasat sa-mi fac sperante degeaba, astfel plecand dintre ei cu un gust amar, cu acea ura fata de o persoana care te minte.

Edited by mufă, 13 April 2006 - 22:29.

Bloodrayne, on Apr 10 2006, 20:04, said:

Categoric sunt pentru a sti. Mi se pare un drept fundamental sa iti cunosti propia situatie medicala, chiar daca ea nu este prea roza. In fond este vorba despre viata ta, despre destinul tau.

...easca, on Apr 10 2006, 23:40, said:

eu as zice ca depinde de situatie
de profilul psihologic al celui care ar trebui sa fie informat sau nu
daca atunci cand afla face pe ana karenina?

Edited by mufă, 11 April 2006 - 17:57.

invisible, on Apr 11 2006, 00:13, said:

vorbeam din punctul meu de vedere, ca vitual pacient; eu nu sunt Ana Karenina!  

invisible, on Apr 11 2006, 00:13, said:

Si eu inclin catre aceeasi parere. Oamenii reactioneaza mult prea diferit in fata unei tragedii astfel incat sa poti spune "adevarul e cel mai bun". Si nu tine neaparat de curaj sau de lasitate, ci pur si simplu poti sa nu ai resursele necesare sa faci fata. Mai conteaza si contextul social... sprijinul din partea familiei, a prietenilor, extrem de multe.
In momentul de fata mi-ar placea sa stiu daca as suferi de ceva, in general nu imi place sa fiu lasata in ceata, si cam toti avem tendinta de a crede ca putem schimba ceva.. dar peste cateva luni sau ani, nu stiu. Viata iti poate fi schimbata enorm intr-o singura zi.  

Si in asemenea situatii, sau mai ales in asemenea situatii, se aplica regula "Speranta moare ultima".

Garfield, on Apr 10 2006, 19:45, said:

atata te doare ma??

...easca, on Apr 10 2006, 23:32, said:

cu speranta departe nu ajungi

Edited by mufă, 11 April 2006 - 17:57.

In primul rand multumesc de lectia de romana , imi mai scapa, cum sunt sigura ca si celor care au observat, good point , desigur.Imi pare chiar rau.
Vroiam doar sa spun ca nu se prea practica informarea, cu privire la situatia ta medicala, in mod special daca este grava sau a fost grava la un moment dat.
Daca ati afla ca dupa o operatie va reveniti in aproximativ 9 luni pana la un an fiind nevoit sa lasi totul balta, poate si dorinta de recuperare ar scadea, lasandu-te in voia sortii.
Cred ca au dreptate cei care afirma ca ar dori adevarul oricat de rau, departe de a avea ganduri sinucigase, afli doar daca e nevoie sa faci testamentul.
Totusi, ma intreb daca framantarile zilnice nu fac mai mult rau si ma tem ca aici a trebui sa nu iti pese de propria persoana ca sa poti sta total nepasator.
Si cum se descurca familia, prietenii cu vestea? Nu prea gasesti ajutor de specialitate - psihologic - in orase mici. Nu sunt toti atat de puternici in asemenea situatii si doar trecand prin asa ceva vezi cat esti de puternic.

Bloodrayne, on Apr 11 2006, 11:00, said:

Ai spus in primul post ca ti s-au spus doar adevaruri "cu juma de gura". Faptul ca nu ai stiut in intregime gravitatea situatiei te-a ajutat sa treci mai usor (daca pot sa spun mai usor intr-o astfel de situatie), sau din contra, ai fi preferat sa ti se spuna totul si cat se poate de sincer (sincer ma refer la complet)?
Cum crezi ca te-a ajutat aceasta strategie in a trece peste momentele grele?

P.S. : sper ca acum totul este bine!

Deobicei doctorii, nu spun pacientului, ci familiei . Familia decide, cum e mai bine. Familia este exact informata si stie exact ce se intampla. Familia cunoaste cel mai bine , daca cel in suferinta se poate mobiliza daca afla adevarul, sau daca deznadajduieste si refuza sa mai lupte. Doctorul care opereaza nu are timp sa fie si psihiatru, asa ca lucrul asta ramane pe seama familiei.
Din cate mi-am dat eu seama, in mare parte, pacientii chiar daca nu stiu cu certitudine, banuiesc ce se intampla.
Doamne fereste sa fiu in situatia asta, dar eu nu as vrea sa stiu. Daca stiu ca dupa momentul X (operatie) mai am de trait maxim 5 ani, sau paralizez, prefer sa nu stiu si sa traiesc normal atat cat imi permite situatia, fara sa fiu prea mult pupata in fund si sa mi se tolereze toate prostiile. As vrea sa se pastreze starea de normalitate . Mi se face pielea de gaina la gandul asta !
Faptul ca pacientul nu este informat exact, cred ca este un lucru studiat mult de-a lungul timpului, si asta e cea mai buna solutie.

Bloodrayne, on Apr 10 2006, 18:04, said:

din cate stiu eu, doctorii nu au voie sa spuna in cazuri de genu, si sa faca tot ce le sta in putere pt pacientul sau. stiu asta de cand bunica mea avea cancer si doctorul a tot... doctorit-o pana a murit, dar nu i-a spus nimic. doar in ultimele ei zile, a aflat, fara sa vrea nimeni sa alfe, si a devenit rea, stiind ca o sa moara, si din cauza aceasta, intr-un fel nu am o amintire frumoasa despre ea.
atunci am aflat ca in sua doctorul spune pacientului ce are, pt ca acesta sa isi rezolve treburile (datorii & co) si sa-si ia la revedere de la prietenii lui, si sa-si pregateasca inmormantarea.
dupa parerea mea prima varianta e mai buna, decat sa stii ca iti programezi inmormantarea.

eu sunt pentru a sti !
n-am trecut printr-o chestie asa grea dar..fiti atenti !
acum trei saptamani m-am dus la chirurgie maxilo faciala la fac. de stomatologie pentru o umflatura sub limba ce s-a dovedit ulterior o piatra la glanda salivara.
doctorul mi-a spus "Aaaaaaaaaaaa...nimic mai simplu ! te operez dimineata, seara pleci acasa, nu e mare lucru"

si m-am operat dupa care primul soc a fost cand mi-am revenit din anestezia generala de-abia a doua zi...deci nici vorba sa plec acasa seara si sa fiu ok

dupa care ziua urmatoare doc-ul spune,...poti sa pleci, poti manca orice...vii peste o saptamana sa-ti scot firele...ok

ziua urmatoare acasa, dureri crunte
nu puteam vorbi, nu puteam manca
3 saptamani, pana lunea asta de-abia am mancat numai supa si ceai...dureri, vorbeam prin semne si prin scris pe biletele
si intr-un final am revenit la normal dar a fost cumplit...mai ales recuperarea
si l-am injurat enorm pe dl doctor care n-a avut decenta sa-mi spuna...mai baietzash...nu e ceva grav dar dupa o sa fie nasol o saptaman doua
dupa 3 saptamani de-abia mi s-a desumflat limba sa pot vorbi...in fine...nu vreau sa-mi mai aduc aminte...ati inteles ideea

florina, on Apr 11 2006, 20:20, said:

nu-i adevarat. nimeni nu le interzice doctorilor sa spuna tot adevarul pacientului. din pacate, deocamdata e un drept, nu o obligatie a medicului, de a-si informa pacientul (ca medic responsabilitatea ta e pacientul, nu apartinatorii lui).

pe langa partea pragmatica de care amintesti - da, in sua poti sa-ti iei adio de la cariera medicala daca sare pacientul in sus ca nu i-ai spus cat timp mai are sa-si puna in ordine afacerile - eu as lua in considerare in primul rand latura umana. acel om are tot dreptul sa stie, sa-si poata face ordine in suflet in primul rand.

sunt putine cazurile care ajung la suicid din cauza unei asemenea vesti. de foarte multe ori esti surprins de puterea de a lupta, de dorinta de a trai pe care o vezi - incat ajungi sa te intrebi daca a inteles cu adevarat ce se intampla. si starea sufleteasca poate avea un rol determinant, cand medicina pare neputincioasa.

pe de alta parte, am vazut si cazuri in care familia stia (si cel putin la noi practica era sa spui familiei mai mult decat tot, daca mi-e permisa aceasta exprimare, sa insisti pe statisticile negative, mergandu-se pe principiul ca daca nu-i spiu pacientului macar sa spui apartinatorilor adevarul in forma cea mai cruda, sa nu existe dubii) iar pacientul, chipurile, nu stia. sunt rare cazurile astea cand pacientul nu stie. cu toate biletele de externare in dublu exemplar, cei mai multi stiu. se vede asta in ochii lor, chiar si atunci cand discutia se poarta in jurul unui "chist" sau mai stiu io ce care a trebuit extirpat si facem radioterapia doar asa, sa fim noi linistiti, nu-i adevarat ca e doar tratament pentru cancer, e indicata si in alte cazuri... apa de ploaie.


am vorbit despre cazuri mai grave decat cel descris initial. in cazurile in care speranta de viata e mare, in care e necesara o perioada de recuperare, cu atat mai categorica e opinia mea ca pacientul ar trebui sa fie informat. asa cum lucreaza mintea si sufletul lui nu lucreaza nici un medicament sau alta abordare terapeutica. are nevoie de toate resursele de care dispune.

Chestia e ca si multi pacienti vin la doctor ca la mama Omida: "Domnu doctor, da' cat o sa mai traiesc?; Domnu' doctor, da' cat o sa ma mai doara?"
Doctorul nu-i Dumnezeu sa le stie pe toate.
Iar verdicte de genul "mai ai de trait trei luni" mi se par imorale si periculoase.

Mianna are perfecta dreptate in ceea ce spune. Si cand am afirmat ca mai ales in situatii dificile se aplica regula “speranta moare ultima”, m-am referit la faptul ca am vazut destui pacienti in faze terminale, oameni instruiti, care stiau destul de multe despre boala lor si totusi sperau. Este in firea omeneasca sa spere ca se poate intampla un miracol, ca o zi mai buna poate insemna o rasturnare a situatiei sau un semn de vindecare.
Si mai cred un lucru: pentru pacientul aflat intr-o situatie dificila este esentiala increderea in medicul care il trateaza. Cand nu are incredere si exista banuiala ca i se ascunde adevarul, nesiguranta si nelinistea devin devastatoare. Orice gest sau cuvant al medicului este interpretat. De aici apar depresiile si destabilizarea psihica.
Privind situatia din punctul de vedere al medicului cred iarasi ca ar trebui spus adevarul si asta din mai multe motive. In primul rand ca relatia medic – pacient este un raport interactiv. Pacientul care isi cunoaste boala coopereaza, se mobilizeaza si lupta altfel. Apare o modificare a profilului sau psiho-afectiv care il determina sa lupte. Ca sa nu mai vorbim de evitarea situatiilor provocate de lipsa minimelor cunostinte medicale, care ii determina pe unii sa renunte la tratament ( “de ce sa ma indop eu cu chimicale ?” sau “ de ce sa ma iradiez cum spune desteptul ala de doctor, ca am auzit de la X-ulescu ca e moarte curata” ) si sa recurga la ceaiuri, diversi pseudo-terapeuti sau mame omide care scot raul din el.

Sigur, sunt zone unde este considerat etic sa ascunzi adevarul, in special in Asia si America de Sud. In tarile civilizate ( nu numai in America de Nord ) 9 din 10 medici aleg sa spuna pacientului adevarul. Ideea este ca, atunci cand pacientul te intreaba ce sanse are, este greu sa ii explici ca totul se bazeaza pe statistici si ca tu, medic, asa cum spune si bchendran, nu esti Dumnezeu sa prezici cate zile si ore mai are de trait. Dar poti, negresit, sa ii explici ca are sanse, dar trebuie sa lupte, caci tratamentul nu este usor. Asa il poti face sa se mobilizeze si sa se concentreze pe elementele pozitive ale tratamentului.

exemple anecdotice (si nu in sens de "amuzant", ci pur si simplu povestiri): singurele cazuri in care mi-am permis sa dau o cifra au fost de cancer pulmonar. doua persoane relativ apropiate mie. avand in vedere ca eu n-am vazut decat in carti cazuri depistate incipient, si astea doua sigur nu erau asa, am indraznit sa afirm "maxim 2 ani". nu in fata pacientului, ci a familiilor. intr-unul din cazuri am fost inteleasa si crezuta, si familia a fost pregatita sufleteste (si nu numai). in cel de-al doilea am ramas surprinsa cand am auzit: "nu credeam ca n-o sa petrecem Craciunul impreuna!" pai io ce-am vorbit un an jumate? drept urmare, la ora 6 dimineata ajutam la scurtarea unei fuste de seara, singura piesa neagra din garderoba sotiei. o asemenea atitudine mi se pare mult mai mult decat naivitate.

acum depinde si de cata incredere ai in doctor si de cat stie ala de bine care e treaba.


tata meu saracu e bolnav f. tare...si e din cauza lui...alcool si tigari.
plamani varza, ficat - hepatita cronica, inima cu probleme, creier - epilepsie.

acum 5 ani un doctor de inima i-a zis ca la ce circulatie si ce inima are mai are 6 luini maxim de trait si ca trebuie sa accepte nu stiu ce tratament experimental daca vrea sa isi creasca sansele la 1-2 ani.

a plecat din spital si dus a fost tata...s-a intors acasa si am apelat la mama unui coleg, cea mai profi si umana doctorita din lume dupa parerea mea (dna. dr. Macavei - brasov...nu privat ci la Stejaris) si l-a pus pe picioare in mai putin de 6 luni...asta o data la 1 an...ca al naibii nu lasa sticla si alcoolul.


doctorul de inima care ii daduse 6 luni lui tata a murit dupa 10 luni de infract miocardic...nu stia ca e bolnav...si el era doctor


nu uitati sa cereti second opinion...si nici pe a 3-a