Ziua Internațională a Poeziei

luni, 21 martie
Ziua Internațională a Poeziei 2022

„Muza
Ridică-te, poete ! Ia-ti lira si suspină.

Poetul
Dar n-am nici gaz in lampă, nici praf de zacherlină.”
George Topârceanu

Odin şi poetul
de Mihai Eminescu
  
Ei cer să cânt… durerea mea adâncă
    S-o lustruiesc în rime şi cadenţe
    Dulci ca lumina lunii primăvara
    Într-o grădină din Italia.
    Să fac cu poezia mea cea dulce
    Damele să suspine, ce frumoase
    Pot fi pentru oricine. Pentru mine
    Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,
    Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,
    Să recite versuri de-ale mele
    Spre-a acoperi cu expresia adâncă
    Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.
    Mai bine-aş smulge sufletul din mine,
    Aş stoarce cu o mână crudă, rece
    Tot focul sânt din el, ca în scânteie
    Să se risipe, până se va-njosi
    Să animeze pe deşerţi şi răi.
    O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea
    Adevărată şi neprefăcută
    V-ar topi ochii şi a mea cântare
    V-ar arde sufletul din voi… Atuncea
    E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin
    Va gândi cineva pe un moment
    L-acel nefericit ce le-a avut.
    Voi le citiţi ca să puteţi a plânge
    – Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –
    Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge
    Fruntea cea plină de sudori, şi dulce
    Va răcori bolnava fierbinţeală
    Şi stavilă la lacrimi va pune
    C-o sărutare… La mine,
    Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,
    Ce nu pot plânge pentru că durerea
    Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru
    L-a împietrit… la mine
    Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
    La ce? Au nu ştiu ei cu toţii
    Că dacă vor seca a mea durere
    Cu mângâieri – atuncea şi izvorul
    De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…
    O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt
    De tine-aproape să mă-nec în tine!
    Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,
    Ai răcori durerea-mi înfocată
    Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
    A tale-albastre hale şi măreţe;
    Pe scări valuri coborând în ele,
    Aş saluta cu aspra mea cântare
    Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.
    – „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,

    Râzând Odin şi ridicându-şi cupa
    M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă
    Şi albă creţii ar arunca de neauă
    Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.
    – „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt
    De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
    Eu m-aş simţi că-s uriaş.
    Şi zeii mângâind lungile bărbii,
    Nălţând privirea-n bolţile antice
    Spre a-şi aminti dulci suveniruri,
    M-ar asculta spunându-le de lumea
    Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi
    Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.
    – „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
    C-atât de mizerabilă a deveni.
    Sămânţa cea din zei născută”.
    Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă
    Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,
    Nu mi-i şti spune ce mai face ţara
    Ce Dacia se numea – regatul meu?
    Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,
    Cu murii de granit, cu turnuri gote,
    Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
    – „Nicicum, o, Decebal. O văd
    Pentru întâia dată acum înălţată
    Prin părul tău ca o coroană mândră,
    Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”
    – „Dară urmaşii acelor romani?”
    – „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
    Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei
    Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –
    Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
    Romani sau daci, daci sau romani, nimic
    N-aduce aminte de-a voastră mărire.
    Orice popor, oricât de prăpădit
    O piatră va găsi, sau o bucată
    De fier ori de aramă, ca să sape
    Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –
    Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
    Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
    Uitat ş-uşor al vechiului pământ.
    Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.
    Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
    Ce stau deocamdată numai pre pământul
    Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
    De alt popor mai tare, iubitor
    De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
    Şi gloria celor ce sunt.”
    – „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,
    Roma să guste pân-în fund păharul
    Mizeriei şi-a decăderii, într-atât
    Încât să se despreţuiască ei pe sine –
    Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,
    Învingătorii lumii, au devenit
    Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?
    Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând
    Să strige ca cucoşii… un popor
    Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui
    S-ajungă la d-acestea.”
    – „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”

    – „E tot atâta.”

    – „De unde vii?” întreabă Odin blând.
    – „Am răsărit din fundul Mării Negre,
    Ca un luceafăr am trecut prin lume,
    În ceruri am privit şi pe pământ
    Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
    Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.
    De cântec este sufletul meu plin.
    De vrei s-auzi al iernii glas vuind
    Şi lunecând prin strunele-mi de fier,
    De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi
    Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i
    Sunete-adânci şi nemaiauzite,
    Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul
    De foc al gândurilor mele mari
    Să curgă-n volbură de aur pe picioare
    De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
    Şi veche – însă clară şi înaltă
    Ca bolţile cerului tău, o, Odin,
    Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde
    Ca să-mi câştig cununa mea de laur.
    Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară
    De la pitici eu nu primesc nimica.”
    – „Sărman copil – zice bătrânul zeu –
    De ce răscoleşti tu toată durerea
    Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
    Nu crede că-n furtună, în durere,
    În arderea unei păduri bătrâne,
    În arderea şi-amestecul hidos
    Al gândurilor unui neferice
    E frumuseţea. Nu – în seninul,
    În liniştea adâncă sufletească,
    Acolo vei găsi adevărata,
    Unica frumuseţe…
    (Fruntea-i înaltă,
    De neauă acoperită, şi coroana-i
    De stele-albastre strălucea în hală,
    Şi vorba lui blândă era duioasă.)
    … Din cupa mea de aur bea auroră
    S-între seninul blândei dimineţi
    În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci
    Portalele nalte de la hale
    Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
    De neauă albă, ca argint din Ophir,
    Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.
    Acolo printr-acele lungi coloane
    Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni
    Ce împlu lumea visurilor mele
    Cu o lumină dulce, albă, caldă.
    Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,
    Cărările-s de pulbere mai albă
    Ca-argintul cel de viu. – Un aer
    Blând argintiu îţi va umfla tot părul,

    Vei răsufla miroase dulci de crin,
    Talarul tău va lumina în noapte –
    Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
    Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”
    O vorbă zice – murii cei albaştri
    Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă
    Privirea într-un labirint de neauă:
    Coloane nalte, bolţi arcate splendid,
    Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra
    Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă
    Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
    Subţire ca-ntruparea unui crin.
    Frumosu-i păr de aur desfăcut
    Cădea pân-la călcâie, haina-i albă
    Udă părea de moale – strălucită
    Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,
    Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
    În van a împleti părul de aur,
    Gura-i o roză surâzând deschisă,
    Ochii-i albaştri luminau ca stele,
    Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine
    Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,
    Odin îi zice, blând copil al mării.
    Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
    S-au coborât în noaptea noastră clară –
    Să cânte roagă-l.” Ca o umbră
    Strălucind argintiu în clară noapte
    S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,
    Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,
    De ce să tremuri la a mea privire?”
    Lin tremură glasul ei blând în noapte.
    – „O, zână, nu de frică, de plăcere
    Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
    Să cânt? Dar oare la a ta privire
    Nu amuţeşte cântul de-admirare –
    Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,
    Cel mai frumos, ce a fugit vreodată
    Din arfa unui bard? O, fecioară,
    Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,
    Să uit de lume, ah! să pot uita
    Fierea cu care ei m-au adăpat
    În lume. Cine-ar fi ştiut
    Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,
    Ca un mărgăritar, topit din visul
    Mării întregi,
    Şi nu te temi că aurul din plete-ţi
    Se va topi în stele – şi că păru-ţi
    Amestecat cu ele-ar străluci
    În noapte-albastră a acestei lumi;
    Şi nu te temi că glasul tău
    Va-ndulci vecinicia cea amară
    A mării!” – Măgulitor, ea zice,
    Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,
    Cu tânăr miros – roza gurii sale.
    – Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte
    Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,
    Sufletul tău cel blând, nevinovat,
    Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,
    L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:
    O închinare l-a tale picioare
    Mici, dulci şi albe. O, Odin,
    Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,
    Pe fruntea ei coroană pune, mare,
    De diamante, umede, topite
    În strălucirea lor cea înfocată,
    Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.
    Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri
    Şi glasul ei îmi şopti în ureche:
    – Voi îndulci tot chinul, tot amarul
    Cu care-n lume ei te-au adăpat –
    Căci te iubesc, sărmanul meu copil.
    Şi Odin îşi deschise ochii albaştri
    Şi mari, râzând cu ei – iar zeii
    Lin şoşoteau între ei bătrâneşte
    Şi surâzând îşi aduceau aminte
    De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse
    În negura secolelor trecute.

La Multi Ani
Mai jos o poezie plina de intelesuri sublime
http://www.romanianv...i/chiuvetei.php