Reguli în ortografia și punctuația limbii române

Diacriticele

Începem cu boala cea mai mare a vorbitorilor de limba română — utilizarea diacriticelor în texte (sau, mai corect ar fi lipsa acesteia). „Am pus mana pe fata”. Cum să pui diacriticele, luând în considerare că una din versiuni poate avea și urmări penale?

Diacriticele sunt un fenomen nu doar al limbii române, dar și al oricărei alte limbi care utilizează alfabetul latin. Ele trebuiesc fiindcă alfabetul latin satisface pe deplin doar necesitățile limbii latine și a celei italiene. În cazul celorlalte limbi există sunete care nicicum nu pot fi redate prin literele existente. Aici ne vin în ajutor sedila, umlautul, breve-ul, accentele, linia oblică sau alte semne diacritice.

Apropo, în prima versiune modernă de alfabetolatinizare a limbii române sedila se folosea nu doar pentru literele s și t, dar și pentru d și c, iar sunetul „î” era derivat nu numai din i și a, dar și din u, o și e (în funcție de cuvântul latin de la care provine). Aceasta din cauza că autorii au folosit principiul etimologic de redare a sunetelor (ca în cazul limbilor engleză și franceză). Pentru prima dată virgulele la ș și ț au apărut în 1904, brusc, pe neașteptate și fără vreo explicație.

În prezent, limba română are DOAR următoarele diacritice: ă, â, î, ș și ț. Celelalte tipuri de diacritice pot fi utilizare DOAR în cuvinte împrumutate din alte limbi care și-au păstrat ortografia sau în cadrul citatelor într-o altă limbă. În limba română la ziua de azi NU EXISTĂ literele ș sau ț. Utilizarea lor în texte reprezintă o greșeală crasă. La fel, o greșeală de neiertat, cu bilet într-o direcție în iadul cu rectificări veșnice din partea clientului, este lipsa diacriticelor în text (fie că e vorba de site, pagină de facebook, text publicitar etc.). Limba română are diacritice și ele TREBUIE să fie utilizate în texte.

Ghilimelele

Prima dată aceste semne de punctuație au fost luate în seamă și reglementate în 1954. Până atunci existau doar 2 semne de punctuație: apostroful și „trăsura de unire”.

Prima iterație de regulă de utilizare spunea că ghilimelele în română sunt de 2 tipuri: „...“ (99 jos și 66 sus) și «...» (unghiulare), cu predispoziție de utilizare a celui de-al doilea tip, deoarece astfel se mima gramatica limbii ruse — „surorii mai mari” de atunci a limbii române.

„Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, Ediția a V-a, din 1997, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, după care ne conducem la moment (și care este biblia „nerd”-ului redactoral) spune că în limba română folosim următoarele tipuri de semne ale citării — „…” (99 jos la începutul citării și 99 sus la sfârșitul acesteia). Apropo, apariția anume a acestui tip iarăși nu este nicicum explicată sau argumentată. În cazul includerii unui citat, în interior se utilizează ghilimelele de tip «…». Versiunea mai complexă ar fi în cazul insertării unui citat în alt citat și ar arăta în felul următor: „... «... „...” ...» ...”. Deci, principiul de bază după care trebuie de condus este cel de alternare.

Cratima și linia de pauză (deseori le confundăm)

În limba română ca semne de punctuație există doar linia de pauză/dialog și cratima, dintre care cea de-a doua se utilizează în cele mai dese cazuri. Dacă cratima nu este precedată și urmată de blanc, în cazul liniei de pauză situația este inversă (în afară de cazul cînd el se folosește în scrierea unor cuvinte complexe care cuprind, cel puțin, un cuvânt compus scris cu cratimă (nord—nord-est, nord-est—sud-est).

Așa-numitul semn „en dash” se folosește doar ca semn aritmetic pentru operația de scădere sau, uneori, pentru a arăta diapazoane temporale mai mari (ani, perioade), ca în exemplul 1998–2005. În dicționarele specializate en dash nu există ca semn de punctuație. Presupunerea este că utilizarea acestuia s-ar fi dezvoltat cu apariția computerelor și prin influența tipograficii engleze (de bază pentru softuri).

Spațiul liber (blancul)

Este și el un semn de punctuație important. Regula de bază pe care trebuie să o ținem minte este că între semnele de punctuație și textul care le precedă nu se pune NICIODATĂ spațiu liber (ca în cazul limbii franceze sau, în cazul ghilimelelor în germană). Deci, el nu precedă celelalte semne de punctuație, dar le urmează.

[...](99 jos la începutul citării și 99 sus la sfârșitul acesteia)

În prezent, limba română are DOAR următoarele diacritice: ă, â, î, ș și ț. Celelalte tipuri de diacritice pot fi utilizare DOAR în cuvinte împrumutate din alte limbi care și-au păstrat ortografia sau în cadrul citatelor într-o altă limbă. În limba română la ziua de azi NU EXISTĂ literele ş sau ţ. Utilizarea lor în texte reprezintă o greșeală crasă.

Se referă la tipul de sedilă de sub litere.

"Ele trebuiesc". M-am oprit acolo din citit.

"Ele trebuiesc". M-am oprit acolo din citit.

"Ele trebuiesc". M-am oprit acolo din citit.

Daca prezinti un text care contine fix greselile pe care le critica in continut, devine chestionabil. Exista surse mai bune. Si sunt mai multe greseli, nu una singura.

Si un text scris corect, poate sau nu sa prezinte reguli/idei gresite?

Adica daca a gresit o data restul nu mai e valabil?

Parcă lipsește o virgulă prin peisaj, dacă tot se discută de punctuație...

O sucesti degeaba. Aici vorbim despre gramatica unui text care discuta gramatica. Nu vorbim de gramatica unui text care discuta procesul de vopsire al oualor de Paste.

Nici softpedia nu functioneaza corect cu diacritice, daca dai quote la cineva care a scris cu diacritice iti apar caractere ciudate.

Browserul tău le pocește.

Browserul tău le pocește.

diacriticele creeaza probleme, nu fac parte din standardul ASCII.. etc.