Arta moderna - reducerea la esenta sau... lene?

Pornind de la discutia despre Brancusi mi-a venit in mine o disputa mai veche despre "modernismul" artei, pe topicul despre "Cumintenia pamantului".
Personal nu sunt adeptul ideii ca arta moderna reduce forma la esenta ei, de asta n-am fost neaparat impresionat de Brancusi.
Doua opere, evident din curente si epoci diferite dar cu aceeasi tema prtimara. Care va inspira mai mult?

"Lene" e cam dur...
Mai degrabă comoditate, sau recurgere la facil.

Pe mine prima, fiindca reprezinta esenta energiei de iubire absoluta, in care marginile si elementele individualismului nu mai au importanta. Poate reprezenta si iubirea fraterna, profund altruista, tu esti eu si eu sunt tu, in care cei doi frati impart aceleasi resurse, conditii de viata, destine legate strans inca din primele zile ale existentei.

Edited by Cr1spy, 19 February 2020 - 17:38.

Depinde ce apreciezi, prima sugereaza, a doua prezinta.
Si eu tot prima, ideea care te face sa-ti imaginezi si sa o "imbraci" cu sentimentele tale, la a doua apreciez maiestria.

A... si apropo de "lene". In elaborarea unui concept, a unei opere de arta poti investi de 10 ori mai multa munca decat in executia ei. Numai ca este de alta natura si nu se vede, ci se intelege.

Edited by Naoto, 19 February 2020 - 18:28.
eroare tehnica

Dacă Brâncuşi nu ar fi căutat o nouă formă de exprimare (a esenţei, cum se spune), ar fi putut continua aşa:

[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/69/Constantin_Brancusi_-_Ecorseu_%283%29.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]



Ecorşeu, 1901, lucrare din ultimul an de studiu la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, realizată după modelul statuii lui Hermes Capitolinul.

I-ar fi fost mai facil, nu? să-i urmeze pe maeştri

 garett, on 19 februarie 2020 - 17:27, said:

Daca ai avut norocul si soarta ca cineva influent sa cada in cur sau sa faca pe desteptul si sa beleasca ochii de admiratie ( de fapt el nu intelege nimic ) te-ai scos . Ajungi artist .
Totul este un joc , de epoca si conjunctura .
Prima discutie pe tema asta , am avut acum aproape 45 de ani despre Eminescu , cind mi-am permis !? sa scriu despre el ca a fost distrus si terminat ( in cuvintele si exprimarea vremurilor ) , si ca este aberant sa incerc eu sa fac rezumate cu " despre ce a vrut sa zica poetul ...)

Atata timp cat se gasesc amatori de arta din prima poza, din pacate "artistii" vor profita sa scoata rapid, pe banda rulanta pseudo sculpturi facute in cateva zile. Vor ciopli, vor suda niste tinichele, vor plati niste "critici de arta" sa scoata niste comentarii gen in posturile #2 si #3 si se umplu de bani rapid si usor.
La o sculptura ca in a doua poza se munceste luni, poate si ani. Ai gresit un pic, o iei de la capat.

Da, prima e lenea "artistului" si prostirea "amatorului de arta".

edit: 3matrix, ai dreptate in primul paragraf si ti-am dat like inainte de a termina de citit. Dar cu al doilea paragraf m-ai zapacit si ti-am luat like-ul. N-am prea inteles ce ai vrut sa zici de Eminescu. Eminescu chiar e un poet colosal.

Edited by Cousteau, 19 February 2020 - 18:26.

 Cousteau, on 19 februarie 2020 - 18:19, said:

...sau cum spuneam , daca ai reusit sa scoti capul in lumea artei , este suficient sa te semnezi pe o piatra din drum ...succesul este garantat , valoarea inestimabila .

Edited by 3matrix, 19 February 2020 - 18:23.

 3matrix, on 19 februarie 2020 - 18:19, said:

Depinde in ce context te-ai exprimat. Daca te-ai fi referit la el, ca la un terminat dpdv al "realizarii" materiale sau un distrus dpdv al epuizarii psihice, atunci exprimarea ta poate fi una corecta.
Daca te-ai referit insa, ca fiind un terminat si un distrus dpdv al creatiei sale literare, atunci cel mai probabil ca este o proiectie a ingustimii propriului intelect.

Edited by Cr1spy, 19 February 2020 - 18:37.

In evaluarea de arta, criteriul cel mai important este originalitatea raportata istoric cu exactitate.
Este cel mai important pt ca de el depinde cea mai mare parte din valoarea operei de arta.
De ex. doar acest criteriu singur poate face diferenta dintre o lucrare de 300 Euro si una de peste 100 milioane de euro.

Desigur ca sunt fundamentale si celelalte criterii estetice, rezolvarea compozitiei cu tot ce tine de ea, plus demersul artistic, si desigur conceptul artistic si filozofic care deja se poate suprapune cu originalitatea istorica.

Arta si curentele artistice evoluau rapid la sfarsitul sec. 19 si inceputul sec. 20, o tendinta care s-a manifestat energic si exploziv pana in anii '70 sec 20, cand deja era stors cam tot, s-a facut cam tot, nu mai era loc de prea multa originalitate, si ultimele picaturi au fost si ele stoarse in anii '80, creatia de arta traind acum o drama eterna din acest motiv.

Insa Brancusi a fost prins la inceputurile tavalugului modernist, asta fiind in primul rand un mare noroc istoric, dar sigur ca fara o intelegere aprofundata si fara o ancorare istorica, vor exista atat oameni cu viziune fixist clasica, anacronica, demodata, retarda si implicit kitschoasa prin anacronismul ei, care nu vor putea gusta rafinamentul modernist si evalutia estetica si conceptuala, si de asemenea vor exista si oameni care apreciaza arta moderna, sunt receptivi la rafinamentul si evolutia ei, dar care pot pierde si ei din vedere raportarea istorica, analizand strict dintr-o perspectiva mai contemporana, motiv pt care paradoxal pot considera unele lucrari de Brancusi chiar nerafinate destul, sau chiar kitschoase, de ex pt ca o oarece domnisoara era prea slefuita, nu are un contrast interesant de texturi, etc., pierzand din vedere momentul si realitatea istorica in care a fost creata respectiva lucrare, cand poate in ciuda unor criterii atemporale si universale ale rezolvarii compozitiei de arta, in acel moment istoric particular, cautarea originalitatii a impins natural arta pana la extremele posibilului, pana la limita stilizarii si limita rafinamentului, cautand sa extraga esenta eliberata de tot ce se putea elibera, de tot ce putea sa para meschin si insignifiant.

Si Picasso a nimerit in acest tavalug si poate fi paradoxal judecat din extreme opuse.
Acum consideram un kitsch ingrozitor de stupid conceptul gresit de abstractizare, si separam clar figurativul oricat de stilizat, de abstractie cere e pur abstracta.
Desigur cunoscatorii vor incadra acele creatii la cubism si nu la abstractizare...

Edited by loock, 19 February 2020 - 18:53.

 3matrix, on 19 februarie 2020 - 18:19, said:

De acord cu prima parte,Picasso mi se pare un mistocar care a prins la plictisitii cu bani,eu mi-as tine picturile lui in beci,nu le-as expune in casa.
Cu Eminescu e alta treaba, sa nu confundam borcanele...
Mie arta,pictura si sculptura cel putin mi se pare ca merg ca si moda.
De la tinutele foarte elaborate, cu tone de materiale facute manual,broderii,s-a ajuns la fustele mini, material plastic si alte porcarii,blugii rupti in cur.
Asta nu e lene si economie de materiale si munca?
Degeaba le numim cool,trendy,tot panarame sunt.
Poti sa compari un Renoir, Leonardo,Michelangelo cu caricaturile actuale?

Edited by nino852, 19 February 2020 - 19:09.

Cât despre topic, românul cu cocepțiile lui pe care nu i le poți scoate din cap. Arta să fie cu muncă. Cred că ați greșit domeniul, vedeți pe la haltere, ăia care ridică mașină deasupra capului, probabil e mai potrivit pentru voi decât arta, că acolo e mai bun ăla care trudește mai greu.

Edited by althea, 24 February 2020 - 08:08.

Asa este.
Pui o banana cu leucoplast pe un panou si o expui la o galerie,gata cu opera de arta.
Dupa care o mananci.

Asa cum "sarutul" le pare unora prea neslefuit, iar "domnisoara Pogany" le pare altora exact invers - prea slefuita, dincolo de limitarea acestor adjective la o analiza superficiala cu referire limitata la o operatie de fasonare mecanica meschina, trrbuie inteles din perspectiva istorica, ca la mementul creatiei lor Brancusi a avut curajul sa duca pana la extreme conceptul de rafinament artistic.
Pt. un artist non-naiv, cu un demers artistic constient, intr-o epoca neoacademista, era ceva nemaipomenit la acea vreme, un curaj nebun sa duci arta pana la astfel de extreme, la limita stilizarii figurativului, la extragerea maxima a esentei, la focalizarea pe conceptul artei la limita figurativului, si desigur cautand exprimarea artistica de la minimul de slefuire si pana la maximul de slefuire.
Brancusi a ramas in istoria artei ca parintele sculpturii moderne, si asta e cel mai important.
Dupa el arta a evoluat in continuate, a atins culmi mai inalte de rafinament, dar el a ramas in istorie ca un mare si important deschizator de drumuri.

Edited by loock, 19 February 2020 - 19:33.

 nino852, on 19 februarie 2020 - 19:17, said:

Și de ce n-ai pus tu banana dacă era așa simplu? Făceai și tu un ban grămadă. N-ai făcut? Ciocu' mic...

Ambele, cu un accent special pe a doua, poate și din motive subiective, dar nu numai.

Scurtă prezentare a grupului statuar, realizat de către maestrul absolut al barocului, napolitanul Gian Lorenzo Bernini.
Apollo și nimfa Daphne, grupul statuar din marmură în stil baroc a lui Gian Lorenzo Bernini (1622-1625), impresionează nu doar prin mitul pe care îl reprezintă, anume lupta dintre castitate (Daphne) și dorința sexuală (Apollo), dar și prin tehnica sculpturală a artistului.
Metamorfozele lui Ovidiu îi înfățișează pe Apollo și pe Daphne ca prădător versus pradă, folosind animalele pentru a contura emoțiile personajelor cât mai credibile. Ovidiu ne propune metafora prădătorului pentru a-l caracteriza pe Apollo în urmărirea lui Daphne - prada sa.

În secolul al XVIII-lea, artistul Giovanni Battista Tiepolo (1743-1744), realizează o pictură în ulei, înfățișand-o într-un mod similar pe Daphne urmărită de Apollo, în plin proces de metamorfoză. Tabloul este expus în Muzeul Louvre din Paris.

În epopeea Iliada, una dintre cele mai vechi opere literare ale civilizației grecești, care ne-au rămas în totalitate din moștenirea Antichității, Homer - pater hystoriae -, îl ilustrează pe Apollo drept vindecător sub zei, dar și aducător al bolilor și al morții cu săgețile sale, similar funcției zeului vedic al bolii, Rudra.

La un moment dat, s-a susținut faptul că Sărutul lui Gustav Klimt prezintă, de fapt, simbolistica sărutului lui Apollo, în momentul transformării lui Daphne în copacul de laur.


Despre tehnica sculpturală a lui Gian Lorenzo Bernini în „Apollo și Dafne” s-a scris, citez: grupul statuar sfidează limitele tehnologice ale utilizării marmurei de Carrrara, impunând în sculptură o iconografie inedită, care aparținuse până la acel moment altor domenii ale artisticului. Afirmația rămâne valabilă nu doar pentru că artistul excelează în studiul materialității, ci și pentru că, sub aspect tehnic, realizarea ei contravine în mod spectaculos oricărui gen de sculptură cu care publicul era familiarizat în acel moment.

(...) efectul plastic este copleșitor. Deși principiul ut pictura poesis rămâne integral respectat, niciuna din rigorile artificiale și din prejudecățile formale apărute în Renaștere nu se mai dovedesc funcționale. Postura statuară este abandonată, corpurile sunt surprinse în mișcare, iar fizionomiile exprimă cu elocvență dinamica unor stări sufletești în plină evoluție.

Cam atât despre cea de-a doua imagine. Despre prima, Sărutul lui Brâncuși, cu siguranță se cunosc mai multe detalii și se pot face comparațiile de rigoare, de către fiecare, de unde rezultă și preferințele.

P.S. La care aceeași temă te-ai referit?

Din cele două, prima îmi place mai mult, doar prin prisma faptului că încearcă să transmită emoții pe care le pot asocia cu ale mele.
Am apreciat mereu mai mult performanța unui artist de a comunica o idee, o emoție sau un gând, în detrimentul unei opere de artă "face value".

A doua are calitatea ei fără îndoială, dar personal mi se pare că transmite doar frumosul standard, de marmură, preluat cumva din antichitate, când într-adevăr, talentul de a sclupta cât mai aproape de realitate era deosebit de apreciat.

Edited by pexCom, 19 February 2020 - 19:44.

 cleopatra00, on 19 februarie 2020 - 19:37, said:

La tema senzuală.
Le-am văzut pe ambele în RL, la cea a lui Brâncuși singura reacție a fost "WTF, cineva a dat banii pe așa ceva?"
La Bernini a fost o experiență aproape mistică, de profund respect în fața perfecțiunii pure.
Am stat amândoi, soția și cu mine, minute în șir fără să ne îndurăm să plecăm mai departe...