Adevăratul Nicolae Moromete

„În autobiografii, Moromete își construiește imaginea unui elev oropsit, care ar fi vrut să învețe, dar a fost lipsit de posibilitățile materiale. Puțina lui instrucție școlară a deprins-o, potrivit propriilor mărturii, învățând de pe manualele colegilor: «Majoritatea școlii am învățat pe cărțile altor copii, mie neavând cine să-mi cumpere cărți». El menționează într-o altă autobiografie că, dintre toți frații lui, era singurul care știa carte, referindu-se probabil la faptul că putea citi și scrie. Putem presupune despre el că a fost un copil și adolescent ambițios, dornic să-și depășească condiția la care era predispus, de simplu agricultor, cum au rămas frații săi. Acest lucru l-a îndemnat să-și caute împlinirea personală și profesională în afara comunei natale“, spune Dumitru Lăcătușu, cel care a scris numeroase cărți și lucrări despre regimul concentraționar din România și despre represiune.

AJUNGE COPIL DE TRUPĂ

La vârsta de 17 ani, a plecat din satul său natal ajungând copil de trupă pe lângă Regimentul de Artilerie 6 Pitești, unde a stat un an, apoi a fost încorporat la Batalionul 11 Transmisiuni.

Nu s-a mai întors niciodată acasă, ci a țintit Capitala unde, după ce timp de câteva luni a trăit de pe o zi pe alta, s-a angajat ca măturător, conform autobiografiei sale, la fostul „UCB Sect. II Negru în urma unui șperț (n.r. – mită) de 2.000 lei“.

Greu de crezut, dar tânărul Moromete a fost, în acea perioadă, victimă, fiind bătut de un angajat al primăriei și apoi dat afară pentru că a refuzat să-i dea o sumă de bani pentru a-și putea păstra serviciul. S-a reangajat ca măturător la Primăria Sectorului 3 Albastru, apoi la Secorul 1 unde se ocupa de curățarea closetelor și a saloanelor.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost trimis pe frontul de Răsărit. Conform informațiilor existente în dosarele sale profesionale, spune Dumitru Lăcătușu, a deservit centrala telefonică a Batalionului 11 Transmisiuni, ajungând cu unitatea lui în Odessa, Crimeea și Cotul Donului.
În timpul conflagrației, a fost și decorat cu medalia „Bărbăție și Credință“ după ce și-a pus viața în pericol mergând între pozițiile frontului pentru a repara un fir de transmisiuni care se rupsese. După 23 August 1944, Nicolae Moromete a ajuns cu unitatea lui până la Budapesta, de unde a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. După război, Moromete și-a reluat postul său de la primărie.

Dându-și seama că dacă nu face ceva memorabil toată viața va rămâne măturător, el a făcut pasul decisiv și s-a înscris în Partidul Comunist. Nu a trecut mult până să-și demonstreze devotamentul față de noua cauză și a predat celui care l-a recrutat scrisori ale unui director din primărie destinate Legației engleze.

Partidul l-a trimis pe Moromete să urmeze o școală de cadre, iar după ce a absolvit-o a fost numit secretar al celulei de partid din Primăria Sectorului I Galben.

Istoricul povestește că Moromete a profitat imediat de putere și le-a promis unor femei de serviciu din primărie favoruri în schimbul relațiilor intime, ceea ce a atras sancționarea lui cu „vot de blam“.

A URMAT ȘCOALA DE CADRE DE LA CONSTANȚA

În cursul anului 1947, Moromete a făcut primul pas în Direcția Generală a Penitenciarelor fiind trimis la o școală de cadre a Comitetului Central din Constanța, cu durata de trei luni. La terminarea ei, a fost încadrat în MAI. În 1948, a fost numit instructor la organizația de partid a corpurilor gardienilor publici din MAI, devenind astfel prim gardian la Văcărești, iar din martie 1949 a fost transferat în poziția de comandant de gardă la Jilava cu delegație.

În cei zece ani de activitate din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor, Moromete a fost comandantul penitenciarelor Jilava, Caransebeș, Galați și Formațiunea Chilia Veche. De asemenea, a fost locțiitor al comandantului pentru pază și regim la Văcărești.

Pe unde a trecut, Nicolae Moromete a semănat teroare. Dovadă stau volumele memorialistice, anchetele superiorilor și propriile declarații.

Victimele sale au lăsat posterității și una dintre cele mai vestite melodii din spațiul concentraționar românesc:
„La Chilia-n port“: „Bate un vânt rece din baltă la Chilia în port. Of …! Să vezi stuful cum se înalță, să-l mai tai nu pot. La Chilia la Tătaru, ah ce dureros!
Bate Maromet cu parul, ah … ce dureros! Of …! la Tătaru, la Chilia, vai ce dureros! Bate Lungu cu frânghia, ah ce dureros!”

Melodia a fost compusă în 1951 de Puiu Spiru, din Tulcea și s-a numit „La Dobrogea“, iar ulterior „La Chilia-n port“. Versurile originale erau acestea: „Când privesc departe-n zare/ Mă cuprinde-un dor/ Când văd păsări călătoare/ Tare-aș vrea să zbor/ Să trec munții spre câmpie/ Să trec Dunărea/ Să văd balta argintie/ Ah, la Dobrogea! / Iese trenul pe sub munte/ ca un șarpe lung/ taie râuri, mușcă punte/ telegrafii fug. Uite Dunărea în zare, uite salcia/ I-auzi șuer de vapoare/ Ah, la Dobrogea“. Actualele versuri au deviat de la cele originale, iar din varianta cântecului „La Chilia-n port“ pe care o știm noi astăzi, a mai rămas melodia și o parte din versuri.

Problema este alta: citesti despre asemenea monstri si te intebi cum au aparut, apoi te uiti pe forum cat de fascisti sunt unii, si iti dai seama ca societatea nu s-a schimbat f tare.

Problema este alta: citesti despre asemenea monstri si te intebi cum au aparut, apoi te uiti pe forum cat de fascisti sunt unii, si iti dai seama ca societatea nu s-a schimbat f tare.

si iti dai seama ca societatea nu s-a schimbat f tare.