Ut pictura poesis

Hermann Hesse - Ultimul jucător cu mărgelele de sticlă

În mâini cu jocul lui de perle colorate
şade-aplecat, în ţara cu armate
de ciumă şi război. Peste ruine
cresc iederi şi pe ele zumzăie albine.
Psalmi în surdină, o sleită pace,
străbate lumea, senectutea care tace.
Bătrânul numără pestriţele mărgele,
ici una albă sau albastră apucând
şi alegând după mărime dintre ele
le potriveşte-n cercul lor pe rând.
El, mare altădată în jocul cu simboluri,
maestrul multor limbi şi-al multor arte,
cunoscător al lumii, umblat până departe,
bărbat vestit, ştiut chiar şi la poluri,
de-nvăţăcei, colegi, mereu înconjurat,
acum e singur şi bătrân şi obosit.
Nici un discipol nu-i mai cere sfat,
nici un maestru la dispută nu-l doreşte.
S-au dus şi temple, bibliotecile-au pierit
şi şcolile Kastaliei la fel. El odihneşte
printre ruine, cu mărgelele în mână.
Hieroglife, ce-altă dată nesfârşit
de multe îi spuneau, azi cioburi colorate,
i se rostogolesc acum, neauzit
din mâinile bătrâne, în ţărână...

(traducere Dan Dănilă)



Der letzte Glasperlenspieler

Sein Spielzeug, bunte Perlen, in der Hand,
Sitzt er gebückt, es liegt um ihn das Land
Verheert von Krieg und Pest, auf den Ruinen
Wächst Efeu, und im Efeu summen Bienen.
Ein müder Friede mit gedämpftem Psalter
Durchtönt die Welt, ein stilles Greisenalter
Der Alte seine bunten Perlen zählt,
Hier eine blaue, eine weiße faßt,
Da eine große, eine kleine wählt
Und sie im Ring zum Spiel zusammenpaßt.
Er war einst groß im Spiel mit den Symbolen,
War vieler Künste, vieler Sprachen Meister,
War ein weltkundiger, ein weitgereister,
Berühmter Mann, gekannt bis zu den Polen,
Umgeben stets von Schülern und Kollegen.
Jetzt blieb er übrig, alt, verbraucht, allein,
Es wirbt kein Jünger mehr um seinen Segen,
Es lädt ihn kein Magister zum Disput;
Sie sind dahin, und auch die Tempel, Büchereien,
Schulen Kastaliens sind nicht mehr… Der Alte ruht
Im Trümmerfeld, die Perlen in der Hand,
Hieroglyphen, die einst viel besagten,
Nun sind sie nur noch bunte gläserne Scherben.
Sie rollen lautlos aus des Hochbetagten
Händen dahin, verlieren sich im Sand…




[ https://www.comuseum.com/wp-content/uploads/2015/05/shitao_poetic-feeling-of-tao-yuanming_6.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]



Shitao (1642–1707), Poetic Feeling of Tao Yuanming. Muzeul Palatului, Beijing

Pisicile - Charles Baudelaire


Savanti severi, plecati pe luneta planetara,
Ca si amanti frenetici, când vârsta li-e-n declin,
Iubesc voinica, blânda pisica din camin,
Ca ei de rebegita, ca ei de sedentara.

Prietene stiintei si voluptatii vii,
Ele iubesc tacerea si-au spaima de tenebre;
Le-ar folosi si Iadul la cursele-i funebre,
De si-ar pleca trufia felina spre-a servi.

Visând, ele s-asaza în nobila tinuta,
Ca sfincsii ce-n deserturi contempla zarea muta,
Sau dorm în pacea noptii si-a visului etern;

Le luce magic coapsa de scînteieri mobile,
Si pulberi, ca nisipuri de aur ce se cern,
Le scapara prin stranii si mistice pupile.


Pisica dormind/P.Auguste Renoire/1862

Edited by Darkestnight, 13 July 2021 - 01:54.

Ca să respectăm tema zilei:

Émile Nelligan, ROMANŢA VINULUI

Totul se-amestecă în stropi de lumină proaspătă, vie.
O, minunată seară de mai ! Şi păsările, toate,
Precum speranţele din inimă, acum secate,
Îmi prevestesc, în cor, răspântia, doar mie.

O, minunată seară ! sprinţară seară de mai !
Departe, o orgă îşi bate chemarea rece şi pură,
Iar razele soarelui, în roşu de purpură,
Străpung ziua ce piere în rod parfumat, cu-n alai.

Cât mă mai veselesc ! În pocalul ce sun-a cleştar,
Hai, toarnă vinul ! mai toarnă, încă şi încă,
Doar oi uita tristeţea zilei, adâncă,
Batjocură de nebunie, din neam şi soi de ocar’ !

Cât mă mai veselesc ! Trăiască vinul şi Arta !...
Şi eu visat-am plăsmuiri în versuri celebre,
Stihuri care să-ngâne un viers de muzici funebre
Când vântul şi toamna se trec, ies prin’a ceţii poartă.

Râsul amar şi furía te iau în stăpânire,
Să fii poet, şi totuşi obiect de dispreţ şi plictis,
Să ai o inimă, deşi de nimeni alt' înţeles
Afar’ de lumina lunii ori furtuna ce noaptea urlă-n neştire !

Femeie ! închin pentru tine, cum râzi de calea-mi promisă,
Un vis rubiniu mă strigă, vrea să mă desfete-n braţe;
Aşijderea beau pentru voi, bărbaţi cu priviri posace,
Ce-mi ocărâţi şi viaţa, îmi refuzaţi chiar mâna întinsă !

Când tot azurul din cer se înstelează-ntr-o boltă de slavă
Şi-un imn răsună a laudă primăvării-aurii
Eu nu plâng ziua ce moare cu umbre cenuşii,
Ci tot orbecăi prin tinereţea-mi bolnavă !

Cât mă mai veselesc ! Trăiască seara de mai !
Ce nebunie veselă m-a prins, făr-a fi beat !...
S-a sfârşit deci cu-amarul dintr-al vieţii leat;
Inima, izbăvitu-şi-a dorul cel rău ca izul de putregai ?

Cântă de-acum şi ceasul; iar vântul serii s-a înmiresmat...
Când vinul gâlgâie, curge în valuri, prea-plin,
Cât mă mai veselesc, chiui a hohot de râs, turbat.
De-atâta veselie mi-e că mă sting, într-un suspin !


[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1f/Jan_Vermeer_van_Delft_006.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Jan Vermeer van Delft - The Girl with the Wine Glass

Confesiune - Louise Glück

Să spun că nu am teamă
Nu ar fi adevărat.
Mi-e frică de boală, de umilință.
Ca fiecare, am visurile mele.
Dar am învățat să le ascund,
Pentru a mă proteja
De împlinire: toată fericirea
Atrage furia Ursitoarelor.
Sunt surori, sălbatice…
În cele din urmă
Nu au emoție, ci invidie.



[ https://www.wikigallery.org/paintings/119001-119500/119100/painting1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Egon Schiele, Conversion (1912)

Familia trandafirului
   Robert Frost


Un trandafir e un trandafir
Și-întotdeauna a fost un trandafir.

Dar azi teoreticienii dau gir
Că mărul e tot un trandafir,
La fel și para, și tot astfel, în șir,
Pruna și nectarina, ba chiar mai abitir.
Doar cel drag, alintat de zefir,
Ar mai putea ști ce va mai fi mâine-un trandafir.

Tu, desigur, ești un trandafir,
Dar întotdeauna-ai fost un trandafir.

Traducere P Dimofte

Meditative Rose/S. Dali

Sa ne amintim, putin, de mica boema romaneasca a anilor 60-70, de Singapore, o bodega ordinara, aflatoare in P-ta Rosetti, devenit loc de spirit, verb si pierzanie al poetilor, scriitorilor si actorilor nostri de acum 50 de ani.

Sa ne amintim de poetul Tudor George ( zis Ahoe ), de Teodor Paca, de graficianul Florin Puca, de Dimov, Tepeneag, Astalos, Martiniuc, Piliuta si mai tarziu de Cozorici, Dinica, Iordache, Rautchi, ori chiar Fanus sau Baiesu, mutati, mai tarziu, la " Sarpele Rosu "...




Balada pentru Singapore

- Tudor George ( "Ahoe" ) -


Au fost și niște ierni năbădăioase,
Cu crivățe, cu viscole-n picaj –
Războinice dând răzmerița-n oase,
Fracturi prin codrii – ghipsuri și bandaj !...

Au fost acele ierni cu mari migrații,
Cu haordele de crivățe-n galop,
Cu vaierul desfășurat prin spații
Înămețind pământu-n vastul trop...

Ne-am zis, pe-atunci, să nu pierim în pripă,
Că nu-i acela mort și nici trândav
În care visul zăbovește-o clipă,
Din taina lui zbucnind apoi mai brav !

Ne-am zis: butacii, bulbii sub țărână
Și arborii prelinși în rădăcini
Și-acele fructe, frunze ce se-amână,
Dospesc afund mirifele grădini !

Și nu-i decât o clipă, o sistolă
Din pulsul vremii – Iarnă!... Noapte!... Ieri !... –
În care, germinând ca-ntr-o cupolă,
Pădurea vieții-și capătă puteri !

În ierni de-acelea, palizi și-abia tineri,
Dar mai sperând c-om da cândva altoi –
Măcar și pe-un mormânt la Sfânta Vineri ! –
Sorbeam din crâșmă aburi, seve noi ...

În hruba noastră – zisă „Singapore” –
O navă eșuată-n bulevard –
Ne-am petrecut, damnați, atâtea ore
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard !

Eram convivii-acelui naufragiu
În așteptarea nu știu cărui ceas,
Când – dincolo de-al anilor ravagiu –
Să mai salvăm splendori – câte-au rămas...

În chip de soare străjuia – cumplită –
Elicea unui vechi ventilator,
Ca spada lui Damocles rotelită
Pe creștetele noastre... cobitor.

Dar mai ales ne-nghesuiam în „cală” –
La „submarin” – pe trepte și mai jos –
Cântând ca-ntr-o conclavă cardinală
Un „De Profundis” sumbru – clamoros...

Trecută-i vremea... Mulți s-au stins, iar unii
S-au dus prin lume... Eu rămas-am trist
Să cât, uitat, pe marginea lagunii,
Să dau acelor vremuri acatist...

Doar n-am s-aștept – ziceam p-atunci – să-mi moară
Spre a-mi cânta divinii mei convivi,
Atâta timp cât moartea-așteaptă-afară
Și-n crâșmă cântă-alcolii ei nocivi !

Acei bărbați frumoși ai Orei-Mele
Prea puri la suflet și la minți prea puri
Îi voi cânta-n edenicele stele
Zbucnite din borhoturi și lături !

O drojdie ! O votcă ! Ori un verde !
O secărică, un coniac, un rom
Din iadul purulent care ne pierde
Coșmarul nostru-l face policrom !

Ziceam de-o țuică albă-prăzulie
Cum urcă-n palmă-n delicatul țoi
Cum ca-ntr-o floare buza și-o deschie
Că pare-un ghiocel ce saltă-n boi...

Iar votca pură – seva cristalină –
Când o săltai în slăvi – de nici n-o vezi –
Și căreia-i ziceam „streptomicină”,
Ne amintea mai purele zăpezi.

De secărica galbenă, desigur,
Ziceam că-i soare palid și plebeu
Ca tristul grâu ce tremură sub friguri
Cu lumânări de ceară și de seu...

Alături amirezmitoarea izmă
Părea un verde tonic din infern –
Catranul de șerpânță ars cu pizmă –
Veninul ce-l prelinse Holofern...

Ci mi-amintesc de cilibii libații
Cu negru rom și roz-chihlimbariu
Când steagul morții-l arborau pirații
Trecând pe mări amurgul stacojiu...

De-arama cea lichidă din coniace –
Stinsă-n gâtlej ca plumbul cel topit –
Ne-om aminti până târziu, încoace,
Ce de-un ev mediu morn și iezuit.

Or spăngile acelor sumbre toamne
Cu țoiuri sângerii crescând ca-n crâng
În masa noastră prăbușite – Doamne,
Sorbite-n chip de săbii îndelung ! ...

Trăiam un exotism, de bună seamă !
Balcanica boemă-atunci a fost
A unei generații ce-și destramă
Simțirea, viața, visul fără rost ?!

Cine-a crezut așa – meschin din fire –
S-a stins la fel și n-a crezut nimic,
N-a dăinuit din el nici amintire !
Cei tari răzbiră bezna ! Cresc în spic !...

A fost un timp baudelairian, pesemne,
Și-un timp rimbaudian cu varii sori,
Prin care noi – adepți plăcerii demne –
Vocalizam și-ngurgitam culori !

Trăiam pe-atunci într-alte anotimpuri –
De cel de-afară fără-a ne păsa –
În cerul unor intime Olimpuri,
Cu vii dispute de fier-a-bras...

A fost un timp cu-alcooluri caligrame
Printr-un Tahiti ori Apollinaire ...
Printr-un Gaugain – eliberat de drame,
Eliberat din iadul temnicer...

Pe-acel Satan livresc din colțul minții
Noi l-am cinstit, i-am dat și lui un țoi,
A stat cu noi, și-a cheltuit ca prinții
Și s-a-mbătat alăturea cu noi ...

Au fost destui esteți ce ne crezură
Lături și zoaie, lenevii, putori,
O drojdie-a luminii, grea ordură,
Talant furat ascuns printre scursori !...

A fost un timp când ei jurau în barbă
Că, Zi, ești Noapte, Alb ești, Negrule !
C-afară-i primăvară – flori și iarbă –
În timp ce noi știam ce iarnă e !

Prea s-au grăbit în vânturi ventrilogii
Să-nchipuie din gât privighetori,
În timp ce noi – grăunțe-ascunse-n bolgii –
Sub crusta vremii germinam splendori ...

Orbi ne-au crezut – olaltă cu sobolii,
Cu Baba-Oarba buni de dat la corbi, -
Modernii prinți ce-și împărțeau orgolii,
În timp ce noi știam că ei sunt orbi !

Muți ne-au crezut, ca sacii strânși la gură
Asemeni lor – cu ce-or fi fost umpluți ?! –
Superbii demagogi de lege pură,
În timp ce noi știam că ei sunt muți !

A fost un timp, când ei scorneau pe dește
Și socoteau că doi-or-doi fac cinci,
În timp ce noi, duhnind dumnezeiește –
Credeam pe-atunci în bahice lozinci !

A fost un timp de sunet, de culoare
Și de profundități și de volum
Și un protest vital că nu se moare
În voia orișicui și orișicum !

C-aveam un drept – cât viața ne-a fost partea,
Fără să vrem alege-o cum vrem noi ! –
Avem un drept ca să ne-alegem moartea
Și iadul vieții mele – alege-l-voi !

Trebui să mori dedat smintelii tale !
Și-ori-și-ce-ar-vrea vrun altul, fă pe dos !
Urât fie-ți frumosul lui cu zale !
Urâtul tău înzauă-l mai frumos !

Ci gerul fastuos ce ți s-așterne –
Herminul fast cu mașteri purități –
Topește-l tu cu focul din taverne,
Profetizând lumina altor dăți

Trădare nu-i – când crezul tău e altul –
Față de-acel ce-ți zice trădător !
Coca zăpezii trece, dar bazaltul
Zbucnește din străfund strălucitor !

Un imn pentru Spartacus se cuvine
Și pe morminte când privim la flori
Să ne-amintim de zările senine
Visate-n hrube de gladiatori !

Căci trupul tău, ce ți l-a dat natura,
ll poate frânge lanțul înfierat,
Dar niciodată Dragoste și Ura
Nu s-au zgărdit în lanțuri ! ... Niciodat’ !

Edited by sylvius, 06 August 2021 - 08:02.

Oras portuar

  L..Hughes



Hei, tinere marinar,
Uită apele marine!
Hei, tinere marinar,
Hai cu mine!

Vrei coniac
Sau vin parfumat?
Te iubesc, vino-ncoace.
Hai, vino la mine-n pat!

Lumini calde, tinere marinar,
Cearșafuri albe-n care să înoți.
Pământ solid, tinere.
Albe și sălbatice nopți!

Hei, tinere marinar,
Uită pustietățile marine.
Frumușelule, hai cu mine!

pictura G. Catargi/Intors acasa

Federico García Lorca - Peisaj orb la New York

Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile  albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.

Toți înțeleg durerea vecină cu moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.

O haină părăsită atât de greu atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.

Nu există durere în glas. Există doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.



[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3e/Mantegna_Andrea_Dead_Christ.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Andrea Mantegna, Dead Christ

Dylan Thomas  – And death shall have no dominion


Iar moartea n-o să fie stăpână.
Oamenii morți și goi vor fi una
Cu omul în vânt și cu luna-n apus;
Când li s-or curăți oasele, iar oasele curate vor fi dispărut,
Stele avea-vor la mâini și la picioare;
Deși vor fi fost nebuni, ei sănătoși or să fie,
Deși în mare înecați, ei or să învie;
Deși îndrăgostiții-or pieri, n-o să piară iubirea;
Iar moartea n-o să fie stăpână.

Iar moartea n-o să fie stăpână.
Sub toate vâltorile mării
Cei care zac mult timp n-or să moară în furtună;
Răsuciți până când le cedează tendoanele,
Legați de-o roată, totuși n-or să se frângă;
Credința în mâinile lor se va rupe în două,
Și blestemele unicornului o să-i străpungă;
Despice-se orice sfârșit ca să nu se sfărâme;
Iar moartea n-o să fie stăpână.

Iar moartea n-o să fie stăpână.
Să nu mai țipe pescăruși la urechile lor
Nici valuri să nu se mai spargă la țărm;
Unde-o floare a ieșit să nu mai fie o floare
Să-și poată capul a ridica sub loviturile ploii;
Deși sunt nebuni și morți-s ca unghiile,
Să iasă prin margarete capetele creaturilor;
Frângeți soarele până când soarele s-o prăbuși,
iar moartea n-o să fie stăpână.


(traducere de Catalina Franco)




[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/7d/Death_and_Life_-_Gustav_Klimt.jpg/536px-Death_and_Life_-_Gustav_Klimt.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Gustav Klimt, Death and Life, 1915 (Muzeul Leopold, Viena)

T. S. Eliot - Ce a spus tunetul

După ce lumina torțelor a îmbujorat fețele asudate
După liniștea glacială a grădinilor
După supliciul locurilor împietrite
Strigătele și plânsetele
Temnița și palatul și răsunetul
Tunetelor primăverii peste munții îndepărtați
Cel care trăia este acum mort
Noi care acum trăim, o să murim
Cu puțină răbdare

Aici nu există apă, ci doar stâncă
Stâncă și uscăciune și drum nisipos
Drumul șerpuind deasupra printre munți
Care sunt munți de stâncă fără apă
Dacă ar exista apă, ar trebui să ne oprim să bem
Printre stânci nu se poate opri sau gândi
Sudoarea este uscată și picioarele sunt în nisip
Dacă ar fi fost măcar apă printre stânci
Gura muntelui împietrită cu dinți cariați, dune de nisip
Aici nu se poate sta, nici minți, nici stare nu este
Nu există nici măcar liniște în munți
Doar tunetul steril și uscat, fără ploaie
La munte nu există nici singurătate
Doar fețele înroșite și ursuze care rânjesc și mormăie
Din ușile caselor de chirpici crăpat
Dacă ar fi fost apă
Și nici piatră
Dacă ar fi piatră
Dacă ar fi piatră
Și apă
Apă
Un izvor
Un iezer între stânci
Măcar un sursur de apă
Nu de cicade
Sau de iarbă uscată foșnind
Ci sursur de apă peste rocă
Unde sturzul-pustnic ciripește în pini
Pic, trop, pic, trop, trop, trop, trop
Dar nu este apă.

Cine este al treilea care umblă mereu lângă tine?
Când socotesc, suntem doar tu și eu împreună
Dar când mă uit înainte pe drumul știut
Întotdeauna există un altul care călătorește alături de tine
Elegant înveșmântat într-o pelerină cafenie, cu glugă
Nu știu dacă este bărbat sau femeie
- Dar cine este acela din partea cealaltă a ta?

Ce este vuietul acela care se ridică la cer
Suspinul acela de tânguială maternă
Gloatele acelea în hanorace năvălind
Peste nesfârșitele puste, poticnindu-se în crăpăturile pământului
Încercuite doar de orizontul plat
Ce a mai rămas din orașul acela din vârf de munte
Scindări și schimbări și agitații în văzduhul sânjeniu
Turnuri prăbușindu-se
Ierusalim, Atena, Alexandria
Viena, Londra
Incredibil


(traducere: Marin Mihalache)


[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Edvard_Munch_-_The_storm_%281893%29.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Edvard Munch, Furtuna (1893)

Edited by Naoto, 09 September 2022 - 19:49.

Marin Sorescu - Bătrâni la umbră


Oboseşti repede, uiţi uşor,
Începi să vorbeşti singur,
Mişti din buze...
Te surprinzi în oglindă mişcând din buze,

Ştiu cam cum o să fie când voi fi bătrân.
În fiecare vară am o zi, două, o săptămână
De bătrâneţe.
Zbârcit, uscat ca un sâmbure de piersică în miezul zilei
Zemoase.

Un Ulise care uită de la mână până la gură,
Unde trebuia să se-ntoarcă,
De ce rătăceşte pe mare
Şi dacă e înainte sau după războiul Troiei.
Un Ulise cu puţine şanse de-a săruta fumul ieşind de pe hornurile
Patriei.

Eziţi între a-ţi potrivi cravata
Sau a te strânge cu ea de gât.
40 de grade la umbră! Intru în casă
Si cu un ultim efort de memorie îmi aduc aminte
Cum mă cheamă.
Căldura toridă seamănă foarte mult cu bătrâneţea.
Aceleaşi senzaţii.

Iei covoarele-n picioare
Te-mpiedici în papuci -
Îţi coace o unghie,
Parcă ţi se mişcă un dinte.

Vara ne simţim toţi solidari:
Toţi suntem bătrâni,
Pân-la fătul din pântecul mamei.

[ https://static.bartongalleries.com/images/paintings/541-van-Gogh/4999-Old-Man-in-Sorrow.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Van Gogh, Bătrân întristat (La poarta eternității), 1890. Muzeul Kröller-Müller, Otterlo, Olanda

Lucian Blaga - Boală

Intrat-a o boală în lume,
fără obraz, fără nume.

Făptură e? Sau numai vânt e?
N-are nimenea grai s-o descânte.

Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stige pomul, se sfarmă vatra.

Negrul argint, lutul jalnic și grav
sunt aur scăzut și bolnav.

Piezișe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare și leac.

[ https://d7hftxdivxxvm.cloudfront.net/?height=1240&quality=85&resize_to=fit&src=https%3A%2F%2Fd32dm0rphc51dk.cloudfront.net%2FRGXHaKtOcVNuuqMdwQc6xw%2Fnormalized.jpg&width=1600 - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


Anselm Kiefer, The Orders of the Night, 1996

Edited by Naoto, 19 February 2024 - 19:51.