Ut pictura poesis

Cafeaua a fost un pretext. Sunt bineveniţi toţi cei care - adunând prea-plin de frumuseţe în suflet - doresc s-o împărtăşească.

Pictură, poezie, muzică, armonie, tot ce consonează şi ne-a fost dăruit prin artă.



Lacrimile - Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.

Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile.


Cântec deplin - Radu Gyr

N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

Albrecht Dürer - Betende Hände (Mâini rugătoare)

[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c2/Albrecht_D%C3%BCrer_Betende_H%C3%A4nde.jpg/164px-Albrecht_D%C3%BCrer_Betende_H%C3%A4nde.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by Naoto, 12 February 2020 - 19:06.

Şi (Paradoxuri) - Girel Barbu

şi coarnele au câteodată draci
şi pădurea se cocoaţă-n copaci
şi puricii sunt invadaţi de câini
şi cuţitul e tăiat felii de pâini
şi aripile mai au porumbei
şi unul e mai mult decât trei...


Am zărit lumină - Marin Sorescu

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.


[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/heXpd_fCq9Q?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Îţi mulţumesc de vizită. Şi sper să vii cât mai des.

Pentru că în aşteptare (Gustav Klimt - The Waiting):

[ https://i.ebayimg.com/images/g/-UIAAOSw~bFWJGLB/s-l300.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]




Nichita Stănescu - Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sînul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprîncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atît de departe, încît nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atît de departe, încît nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngînă.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfîrşitul cuvîntului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
rîurile - mişcătoare umbre ale sîngelui tau,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Liniște

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoșii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
viața netrăită.

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine știe - suflete,-n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
și frânta bucurie de viață? Cine știe?
Cine știe?

Lucian Blaga (1919)

Tot Blaga. Pentru tine, Cleo (cu plecăciune pentru vizită):


Lumina de ieri

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.


[ http://cdn6.bigcommerce.com/s-dtfh8s/products/846/images/1015/000098__67481.1435012363.500.750.jpg?c=2 - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ][ https://www.ibiblio.org/wm/paint/auth/monet/first/impression/impression.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Claude Monet - Impression, soleil levant (1872)

Edited by Naoto, 08 April 2018 - 23:01.

Bună dimineața!

Cu cafea la ibric și mult caimac.   În cana mea însemnată de prea multa folosință.    O cană dragă și iubită,  pentru că atunci când beau cafeaua dimineață îmi gâdilă dorul de ducă.    Cumpărată acum 11 ani de la un muzeu în vârf de munte,  loc drag,  acolo unde mi se chircește sufletul sub plăcuta greutate a memoriei.  Montserat.

Revin și cu poezie.

Edited by tomaso, 09 April 2018 - 09:53.

Am descoperit o poezie frumoasă.  Althea a postat-o și ea mi-a arătat-o.    
Mulțumesc Althea!!!

Simt că mă reprezintă,  mă identific și o simt ca și când ar fi fost scrisă pentru mine.  

———————————————————————————————————————————

Jorge Luis Borges

În timp înveți....

După un anumit timp,
omul învață să perceapă diferența
subtilă între a susține o mână
și a înlănțui un suflet,
și învață că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
și că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranță,
și așa, omul începe să învețe...
că săruturile nu sunt contracte
și cadourile nu sunt promisiuni,
și așa, omul începe să-și accepte căderile cu capul sus și ochii larg
deschiși,
și învață să-și construiască toate drumurile
bazate pe astăzi și acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri...
și viitorul are mai mereu o mulțime de variante care se opresc însă la
jumătatea drumului.


Și după un timp, omul învață că, dacă e prea multă,
până și căldura cea dătătoare de viață a soarelui arde și calcineaza.
Așa că începe să-și planteze propria grădina
și-și împodobește propriul suflet,
în loc să mai aștepte ca altcineva să-i aducă flori,
și învață că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forță,
că într-adevăr e valoros,
și omul învață și învață...
și cu fiecare zi învață.


Cu timpul înveți că a sta alături de
cineva pentru că îți oferă un viitor bun
înseamna ca mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.


Cu timpul înțelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu
defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îți poate aduce toată fericirea pe care ți-o dorești!
Îți dai seama cu timpul că, dacă ești alături de această persoană doar
pentru a-ți întovărăși singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să înțelegi că adevărații prieteni sunt numărați,
și că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false
prietenii.


Cu timpul înveți că vorbele spuse într-un moment de mânie
pot continua tot restul vieții să facă rău celui rănit.
Cu timpul înveți că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.


Cu timpul înțelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil ca prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeași
intensitate.
Cu timpul îți dai seama că, deși
poți fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.


Cu timpul îți dai seama că fiecare experiență trăită alături de fiecare ființă
nu se va mai repeta niciodată.


Cu timpul îți dai seama că cel care umilește sau disprețuiește o ființă
umană,
mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleași
umilințe și dispreț, dar multiplicate, ridicate la pătrat.


Cu timpul înveți că, grăbind sau forțând lucrurile să se petreacă,
asta va determina ca în final,
ele să nu mai fie așa cum sperai.


Cu timpul îți dai seama că în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.


Cu timpul vei vedea că, deși te simți fericit cu cei care-ți sunt
împrejur,
îți vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
și acum s-au dus și nu mai sunt...


Cu timpul vei învăța ca încercând să ierți sau să
ceri iertare,
să spui că iubești, să spui că ți-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.


Dar din păcate,
toate se învață doar cu timpul...

https://en.wikipedia...e_of_Memory.jpg

The Persistence of Memory ... de Joy Burki-Watson

Time is to mind
as birth to life -
infinite glimpses,
dreams divagate on.

Mental rewinding
tiny springs binding
fathomless faces
replace - act upon.

The eye of I -
views distant horizons,
beginnings or endings
tend to grasp for sublime.

Drama works hands
of timeless watches,
botched stages portray
cultured world’s rapid climb -
Judge and jury
adjudicate action,
recess resumes
forgotten recalls ~
compound eyes staring
wise men preparing
to scale and conquer
proverbial walls.

Bizarre collections -
surreal reflections -
skies rearrange,
reappraise what’s supreme.
Memory persistent
madman insistent,
each dusk births new dawn
Earth’s time for new scene ...

@Tomaso, mulţumesc. Ţie şi, de ce nu, Altheei, care ne-a prilejuit o dimineaţă sub semnul lui:


Jorge Luis Borges - Artă poetică

Să cauţi râul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,
Să ştii că ne petrecem ca un râu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.

Să simţi că veghea este tot un vis...
Visând că nu visează ... şi că moartea,
Ce spaimă aduce-n suflet, este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.

Să vezi în zi, în lună, -n an simboluri
De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri şi simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist - aceasta-i Poezia,
săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.

Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni!

Şi este ca un râu necontenit
Ce trece şi rămâne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
Şi altul, ca un râu necontenit.





@Quantum:

De ce nu şi Dali, nebun-persistentul? Desigur,

[ https://i.pinimg.com/originals/36/b2/ca/36b2caa6d054d9be54d92a8ed8fd0a24.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]





Şi

eu vă mai aştept!


Ileana Mălăncioiu - Am început să aștept

Am început să aștept, se apropie,
În vis sufletul face exerciții de ieșire
Din trupul care stă nemișcat,
Întunericul pare în afară de fire

Și de timp și de orice iluzie,
Încăperea mea este un ținut pustiu
Prin care se rotește căutând ceva
Și bucuros că e încă viu

Face în taină salturi ireale
Împrejurul meu și în sus și în jos
Să afle cum va fi desprins de trup
Și să se-ntoarcă iarăși în cutia de os

Făcută anume pe măsura lui
În care îi era cald și bine
Și în care de trei ori pe zi i se îngăduia
Să se apropie de tine.

Edited by Naoto, 09 April 2018 - 10:17.

Naoto, on 09 aprilie 2018 - 10:17, said:

Aveam impresia ca pusesem si linkul cu tabloul lui Dali... Bine ca ai salvat situatia ca asa era gandita

Felicitari pentru ideea avuta cu deschiderea acestui topic! Arta e putin apreciata in Romania zilelor astea....

Edited by Quantum, 09 April 2018 - 10:25.

Aici ne putem regăsi ...

Până noaptea târziu, căutându-ne ... la o cafea


[ http://www.artmuseum.cz/resources/works/gogh_25.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ][ http://www.entretantomagazine.com/wp-content/uploads/2013/01/Van_Gogh_-_Terrasse_de_cafe_la_nuit_60x80cm_.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ][ https://sep.yimg.com/ay/artsheaven/cafe-terrace-at-night-74.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]



Van Gogh - Cafe Terrace at Night (1888)

Cât de bine a reușit să redea lumina terasei!  
Piatra din pavaj este lustruită de mersul oamenilor.  

Iar partea lucioasă reflectă lumina galbenă.

Edited by tomaso, 09 April 2018 - 10:35.

Am să încerc să fiu cât de cât obiectivă (): da, există totuşi pictură şi dincolo de Van Gogh!

EL (mereu singur), văzut prin ochii lui Toulouse-Lautrec:


[ https://i5.walmartimages.com/asr/c37ceee8-3873-4b2b-ad2e-3a419ed1a3b6_1.16ed14507a646eae7e573fc78b3de187.jpeg?odnHeight=560&odnWidth=560&odnBg=FFFFFF - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

(sper că gluma asta insolentă nu-mi va fi luată în nume de rău: e doar măsura iubirii mele pentru Van Gogh)

Edited by Naoto, 09 April 2018 - 11:08.

Pentru Tina Li (căreia-i plac poeţii englezi. Ca şi mie)



Dylan Thomas: And Death Shall Have No Dominion

And death shall have no dominion.
Dead men naked they shall be one
With the man in the wind and the west moon;
When their bones are picked clean and the clean bones gone,
They shall have stars at elbow and foot;
Though they go mad they shall be sane,
Though they sink through the sea they shall rise again;
Though lovers be lost love shall not;
And death shall have no dominion.

And death shall have no dominion.
Under the windings of the sea
They lying long shall not die windily;
Twisting on racks when sinews give way,
Strapped to a wheel, yet they shall not break;
Faith in their hands shall snap in two,
And the unicorn evils run them through;
Split all ends up they shan’t crack;
And death shall have no dominion.

And death shall have no dominion.
No more may gulls cry at their ears
Or waves break loud on the seashores;
Where blew a flower may a flower no more
Lift its head to the blows of the rain;
Though they be mad and dead as nails,
Heads of the characters hammer through daisies;
Break in the sun till the sun breaks down,
And death shall have no dominion.

Şi moartea nu va fi biruitoare

Şi moartea nu va fi biruitoare.
Prea goi morţii fi-vor atunci una
Cu omul nălucit în vînt şi-n lună ;
Cînd, pîn' la os spălaţi, şi osul s-o topi,
La coate şi picioare avea-vor stele vii ;
Deşi înnebunesc, întregi vor fi la minte,
Deşi-n mări pier scufundaţi, vor reveni ;
Amanţii pier, iubirea-n veci nu moare,
Şi moartea nu va fi biruitoare.

Şi moartea nu va fi biruitoare.
Sub al mării vîrtej cel de demult
Tot zac, nu vor muri învîrtejiţi ;
Pe roată traşi, cînd muşchii se slăbesc
Curelele îi ţin şi ei nu vor sări ;
Credinţa-n mîini li se va frînge-n două,
De inorogi cumpliţi vor fi puşi la-ncercare
Dar, sfîrtecaţi fiind, nu vor plesni
Şi moartea nu va fi biruitoare.

Şi moartea nu va fi biruitoare.
Pescăruşii nu le-or mai ţipa-n urechi
Iar valurile-n ţărm n-or mai izbi ;
Unde-a-nflorit o floare, nicicînd poate
În slava ploii capul nu şi-l va mai ivi ;
Şi chiar de-s nebuni şi morţi ca unghiile,
Prin margarete capul înălţînd, fiinţe vii,
În soare vor răzbi, prin năruiri de soare,
Şi moartea nu va fi biruitoare.

(Traducere de C. Abăluţă şi Şt. Stoenescu)

[ http://4.bp.blogspot.com/_GrI5sR24CY8/TLQNi_4u84I/AAAAAAAABOI/ZouiSmCMg1g/w1200-h630-p-k-no-nu/Kokoschka+-+Bride+Of+The+Wind.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ][ https://statics.loff.it/wp-content/uploads/2014/11/loffit_la-novia-del-viento-oskar-kokoschka_01-742x350.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Oskar Kokoschka - Furtuna (Mireasa vântului), 1914. Kunstmuseum, Basel

Un mic abis baudelairian, într-o perfectă zi de primăvară:

Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat.
Căci vai! totul e-abis, dorință, faptă, vis,
Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins
Al spaimei vânt subțire, tăios și răsfirat.

În sus, în jos, oriunde adâncul e cuprins,
Tăcerea-ngrozitoare și spațiul captivant...
Pe nopțile-mi, chiar Domnul, cu degetul savant,
Pictează un coșmar ce-n ziuă s-a prelins.

Mi-e teamă să adorm, așa cum fugi de-o groapă
Plină cu spaime vagi ce trupul îl așteaptă;
Și nu văd decât neant oriunde m-aș uita,

Iar sufletu-mi mereu vânat de rătăcire
Invidiază abisul aflat în nesimțire.
Ah, nu lăsați să iasă Cuvântul și Ființa!

   Abisul - Charles Baudelaire

Charles-Pierre Baudelaire - Tînguirea unui Icar

Sînt fericiţi, sătui, uşori,
Amanţii fetelor pierdute,
Cînd mie braţele mi-s rupte
Fiindcă-am strîns cu ele nori.

Voi, sori fără asemănare,
Care-n adînc de cer luciţi,
În ochii mei de voi orbiţi
Doar amintirea mai tresare.

Zadarnic spaţiului voii
Să-i aflu miezu-n tainic joc,
Sub nu ştiu care ochi de foc
Arípa mi se nărui,

Şi ars de dorul meu zeiesc,
Nu voi avea onoarea sfîntă,
Genunea care mă-nmormîntă
Cu numele-mi s-o-nveşnicesc.


(Traducere: Radu Cârneci)


[ https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c2/Pieter_Bruegel_de_Oude_-_De_val_van_Icarus.jpg/1200px-Pieter_Bruegel_de_Oude_-_De_val_van_Icarus.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Pieter Bruegel cel Bătrân -  Peisaj cu Căderea lui Icar (copie), c. 1560. Royal Museums of Fine Arts of Belgium


transpus de

William Carlos Williams  - Landscape with the Fall of Icarus

According to Brueghel
when Icarus fell
it was spring

a farmer was ploughing
his field
the whole pageantry

of the year was
awake tingling
near

the edge of the sea
concerned
with itself

sweating in the sun
that melted
the wings’ wax

unsignificantly
off the coast
there was

a splash quite unnoticed
this was
Icarus drowning

------------

După părerea lui Bruegel
când s-a prăbuşit Icar
era primăvară

plugarul îşi ara
o palmă de ţarină
şi-ntreg semeţul alai

de peste an
se trezise, fojgăind
înspre

ţărmul mării
preocupat doar
de sine

asudând sub soarele
care topea
ceara din aripi

pe când departe, în larg
neînsemnat
aproape neştiut

un plesnet pe ape:
era
Icar înecându-se

Edited by Naoto, 11 April 2018 - 13:40.

Singuratatea - Alphonse de Lamartine


Adeseori pe munte, când soarele apune,
Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat,
În jos peste cămpie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul și treptat.

Aici spumegă râul în undele-i muginde
Și șerpuind se pierde în depărtat ascuns;
Lacul colo-și revarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.

Seara-și aruncă încă o rază rubinoasă
P-al munților nalt vârf de brazi încoronat;
Ș-a umbrelor stăpână în caru-i rourat
Pășaște, și albește o pânză fumegoasă.

Religiosul sunet, curmând astă tăcere,
În aer se revarsă din turnul goticesc;
Pe călător oprește; și luciul câmpenesc
Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere.

Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ;
El înainte-mi este o umbră rătăcită:
Soarele nu-ncălzește pe cei ce nu mai sânt.

Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la răsărit,
Nimic nu las din lume, și văz că nu se poate
Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.

Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie,
A cărora plăcere odată mi-a zburat?
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat;
Lipsește o ființă, și toate sunt pustie.

Facă-se zi sau noapte, răsare și sfințește
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin!
Fie liniște, vifor, negură sau senin,
Zile n-aștept d-aicea, — soare ce-mi folosește?

Când aș putea în drumu-i să-l însoțesc vrodată,
Ai mei ochi pretutindeni deșertul ar privi;
Aici îns-a mea râvnă la toate e-ncuiată:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.

Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
Loc unde luminează soarele-adevărat,
Când mi-aș lăsa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi față ce-atâta am visat!

Acolo și nădejde, ș-amor, și-ncredințare.
Voi reafla-n izvorul d-atâta prea dorit,
Ș-acel ideal bine de toți nădăjduit
Și care-aici vrun nume el pe pământ nu are.

Pe carul aurorei să zbor până la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
În locul osândirii ce mă mai zăbovesc?
Nu e nimic d-amestec între pământ și mine.

Jos pe livezi când cade frunza cea-ngălbenită,
Vântul de seară suflă, o zboară, ș-a pierit...
Și eu sunt ca această frunză prea veștezită;
Crivețe viforoase, ce m-ați deosebit?

(Traducere: Ioan Heliade Radulescu)


Corina Chrila - Singuratate si Depresie, pictura facuta cu cafea.

 1.jpg   234.4K   1 downloads

Albastrei mele de prea-suflet: Mulțumesc

[ http://img00.deviantart.net/cfd8/i/2009/152/a/f/blue_abstract_painting_by_neilr1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ][ https://s14.postimg.cc/jad9bjmmp/blue_abstract.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Romulus Vulpescu - În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deșert de disperare.