Înțelepciunea - Soția lui Dumnezeu!

 777.jpg   37.53K   5 downloads

Într-un început a fost spirala...

Din punct tremurător născută...

Când s-a oprit între cer și pământ...

Nadirul și Zenitul au întins-o...

Răsărit și Asfințit...

Miază-Noapte și Miază-Zi...

Au frânt-o cu atracția lor...

O, spirală frântă și jertfită...

Obârșia tuturor formelor...

Sămânța tuturor lucrurilor...

Strună care ai tremurat până te-ai rupt...

Universul răsună mereu de vaerul frângerii tale.

Și așa s-a născut sfera și cubul...

Cu sabia ei a tăiat sfera la jumătate...

Și s-a văzut un cerc mare cu o osie la mijloc...

Osia avea frunze, ramuri și rădăcini...

Cununa la un pol, rădăcinile la celălalt pol...

Rădăcina era pătrată, cununa rotundă...

Cununa se legăna în lumină...

Rădăcina se împlântase într-o noapte adâncă...

Noaptea se înălța...

Lumina scobora...

Noaptea se îndrăgostise de lumină...

Lumina se îndrăgostise de noapte.

Un fluviu noptatic, un fluviu de lumină...

Șerpuiau căutându-se, în jurul osiei cu ramuri...

Se îmbrățișau și se despărțeau...

Ca bărvatul cu femeia în jocul dragostei.

Dar rădăcina era pătrată și întunecată...

Cununa rotundă și strălucitoare...

Între ele stătea, ca o sabie, osia...

Spirala întinsă de puterile luminii și ale nopții...

Lumina trăgea noaptea în sus...

Noaptea trăgea lumina în jos...

Dar spirala jertfită stătea între ele ca o sabie.

Și jertfa spiralei a mers până la capăt.

Dragostea nopții sta gata să se prefacă în ură...

O furtună cumplită amenința Universul...

Atunci s-a născut Jocul de Șah...

Ca să se-mplinească dragostea luminii cu noaptea...

Marele cerc s-a prefăcut în pătrat...

Spirala s-a țesut în fire perpendiculare ca un covor...

Și covorul luptei lor de dragoste le-a păstrat urma...

Noaptea a lăsat urme negre, lumina urme albe...

Iar spirala a șerpuit în unghiuri drepte printre ele...

Unind și despărțind totodată...

Spirala statornicită în pătrate albe și negre.

Așa, cea veșnic în mișcare a încremenit...

Câmp pe care făpturile se mișcă...

Pe urmele luminii și nopții...

Purtate de amintirea luptei...

Întru pomenirea dragostei...

Întru încheierea despărțirii lor.

O, covor al armoniei contrastelor!

 888.png   75.83K   4 downloads

Edited by 3sat, 10 December 2017 - 01:12.

3sat, on 10 decembrie 2017 - 01:09, said:

Mda, s-a intors bivolaru.

OneStop, on 10 decembrie 2017 - 01:15, said:

Cred ca e profesorul lui dorel66

Adesea lecţiile cele mai importante le învăţăm prea târziu, atunci când evenimentele pe care le-am fi putut preveni ori schimba s-au petrecut deja, au intrat în zestrea infailibilă a trecutului de unde ne pândesc exigent ca o ecuaţie perfect rezolvată; sau, unele lecţii nu mai ajungem să le învăţăm nici măcar când e prea târziu, nici atunci când oricum nu ar mai putea schimba nimic pentru noi; ne petrecem către moarte cu aceeaşi stânjenitoare neştiinţă cu care ne-am îngăţişat vieţii. Doar că avem memoria mai încărcată, regretele mai grave, nedumeririle mai riguros exprimate. Mâinile ne rămân cuminţi şi tăcute ca şi lutul aşteptând să-i împărtăşească paşnica umilinţă. Picioarele, tot mai greoaie de la un an la altul, par a năzui de la o vreme să-nveţe cum să fie rădăcini, să se statornicească într-un loc după inutila osteneală de-o viaţă, să cutreiere ca nişte vene îndărătnice straturile pământului până către inima lui caldă unde trebuie că gângureşte fratele mic al soarelui legănat de fiicele grijulii ale lui Hades; de atâta cuvioasă scrutare privirile ochilor, învechite, au ajuns asemeni pânzei, tot mai rărite şi mai slabe; formele, care atât de candide s-au lăsat nutrite de ochi, nu mai ştiu un leac pentru a-i alina ciudata căutătură cotrobâind oarecum dincolo de lume. De pe buze, fierbinţeala sărutului s-a zburătăcit ca o pasăre ce nu-şi mai află locul în vechiul ei ciub, lăsând în locul lui vorbele înţelepte. Sărutarea e semnul înţelepciunii atunci când încă buzele nu au devenit atât de reci, încât să se aprindă atunci când ochii s-au încântat. Mai târziu, transformăm în poeme vechile săruturi, în poveşti vechile îmbrăţişări; cuvintele păzesc ceea ce ne-a mai rămas dintr-o viaţă irepetabil consumată, cu încântări şi regrete pe care nu le va putea nega nici timpul, nici veşnicia, decât după ce vor fi scăpat de sub oblăduirea unei limbi. Adevărata uitare se află în puterea cuvântului; vieţile noastre sunt prea agresiv doritoare să fie luate în seamă de cuvinte, să li se satisfacă narcisiaca vocaţie de-a-şi zări mereu şi mereu propriul chip în oglinda limbii. Aceeaşi limbă, unică pentru toţi, de la facerea lumii şi până-n ultimul ei ceas, suportă cu vădită greutate patima solicitării bietelor noastre aventuri în lume. Într-un moment târziu al fiinţei, ca acesta în care noi cutreierăm limba, puterea ei de-a ne ţine minte a fost aproape anihilată, oricum marcată de-o gravă amnezie. Tot mai puţine evenimente rămân în ea şi ele pentru puţin timp. Limba, ca orice fiinţă ce e menită a-şi târî destinul printre cotloanele timpului, îmbătrâneşte şi ea, apoi uită tot, ceea ce eufemistic putem numi moarte. Atunci când în limbă nu mai e loc de noi, deja am intrat pe tărâmul nefiinţei, căci limba e memoria activă a ceea ce suntem sau am fost vreodată. Când nu mai încăpem în limbă, nu mai suntem nicăieri de unde să se poată auzi vreun ecou al fostei noastre făpturi. Dincolo de limbă suntem atât de bine ascunşi, încât numai ochiul atotvăzător îşi mai permite să ne zărească, chiar dacă noi n-o mai ştim, chiar dacă nu mai deţinem ceva prin care să putem afla asta. Suntem atunci acolo unde uitarea îşi încropeşte cuib, în delta râului Lethe ce-adună ca pe nişte preţioase aluviuni patimile, gândurile, jalea, credinţa, ura şi blestemele tuturor celor ce au vieţuit vreodată în lume. Aici ne vom întâlni avânturile pribege ale propriilor suflete şi, dacă ne va fi îngăduit, vom învăţa cine am fost.
Ne îngrijoarează constant faptul de a fi creditaţi sub imaginea, cu greu impusă, a echilibrului, a raţionalităţii, a stăpânirii propriului câmp intenţional, a veracităţii proiectelor conştiente. De vreme ce ne permitem să ţinem lecţii, ne pare rezonabil să fim ascultaţi, crezuţi sau criticaţi, dar oricum luaţi în atenţie. Faptul de a fi pare tot mai intens substituibil celui de-a fi creditat. Dincolo de ce facem, scriem, muncim, creăm etc., dincolo de ceea ce, într-un cuvânt, ex-punem, cine mia ştie cu adevărat ce ne frământă, încotro mergem sau cădem, de ce nu trudim să fim observaţi? Cine mai poate lua aminte la atâtea vieţi ce se perindă prin faţa ochilor şi să le le asculte bătăile inimii, să le urmărească murmurul buzelor, să le înveţe jocul privirilor. Nimeni nu o poate face, şi e necuviincios să mai dorim a fi interesanţi, a deveni centre de curiozitate sinceră sau disimulată. Numai că nu ne stă în putinţă să ne furăm pe noi înşine atenţiei îngerilor, dacă bineînţeles încă nu i-am plictisit, dacă nu s-au convins încă de inutilitatea speranţei că a mai rămas ceva recuperabil pentru gusturile lor. Chiar dacă am stăpânit integral axiomele intersubiectivităţii şi am epuizat toate utopiile legate de aceasta, nimic nu ne justifică supralicitarea dezamăgirii până la a o extinde asupra cereştilor ocrotitori. Ei nu sunt neapărat traumatizaţi de faptul că nu-i credem, nu-i ascultăm, nu-i învăţăm. Atunci când nu le mai putem face nici un rău, ei ne pot întotdeauna compătimi şi chiar mai mult. Cinismul nostru e cea mai bună examinare a propriilor harisme. Ei ne pot rămâne cu adevărat aproape abia după ce ne-am epuizat toate mijloacele prin care am vrut să ni-i facem străini. Este ca şoapta discretă a iubirii după ce tumultul urii a obosit, căzând neputincios la pământ. Nu mai e nimic ce să ne despartă. Fără îngeri în atenţia cui am putea să mai stăruim cu adevărat? Nimeni nu este cineva care să merite în mod continuu a fi un centru de interes. Intrăm şi ieşim din atenţia celorlalţi aşa cum intrăm şi ieşim din somn. Dez-interesul e ca somn al conştiinţei; primele lecţii despre moarte le luăm pe cale dez-interesului. Când putem fi dezinteresaţi de cineva, atunci deja el a murit, din fericire doar pentru conştiinţa noastră. Oroarea gigantică a vieţii omeneşti stă în aceea că trebuie să cultive dez-interesul pentru a putea trăi, pentru a putea fi trăi, pentru a fi atent, lucid, integrat criteriilor de sociabilitate. Nu putem menţine activă mereu imaginea tutror celorlalţi şi să stăruim cu egală încântare în preajma tutror. Trebuie mereu alungaţi, uitaţi, sacrificaţi şi daţi pierzării; trebuie „ucise” mereu chipurile lor în conştiinţa mea. Trebuie să-mi construiesc criterii de elecţiune astfel încât mereu numai cineva, numai câţiva, numai unii să-mi poată fi apropiaţi. Poarta conştiinţei este strâmtă, casa ei este zgârcită, cel ce păzeşte intrarea aprig ca un cerber. Suntem blestemaţi a ne mulţumi cu fărâmele ospăţului intersubiectivităţii. Timpul prin care trecem e subţire şi ascuţit ca şi sabia pestre râul ce ne desparte de infern; cei mai mulţi cădem ori ne tăiem picioarele. Numai după ce am uitat riguros unii de alţii, după o adâncă indiferenţă aşezată pe inimă ca un mucegai sufletesc, putem vedea realizări, împliniri, izbânzi, performanţe, progrese în cazul unora, atâta vreme cât dincolo de ei – şi în aceeaşi lume – mult mai mulţi cad, bolesc, se descompun de vii, îşi pierd nădejdea, zămislesc orori, se tânguie neauziţi, îşi blestemă viaţa fără a şti dacă merită sau nu s-o mai îndure, fără a fi găsit fericirea suferinţei lor sau a celor dragi. Nu caut acum raţiuni patetice pentru a le fi solidar; înţeleg că chipul lumii văzut din cer este fatal unitar şi stigmatizat de această întunecime a suferinţei nevăzute, puhoi peste fiii muritorilor.
Este meschin să-ţi rezumi solidaritatea cu cel ce suferă doar la simple compasiuni patetice. Dar acceptarea senină a unei necesităţi infailibile care judecă şi restituie fiecăruia ceea ce merită, folosindu-se de impecabilul cântar karmic, înseamnă complacerea în uitarea faptului că s-a ivit peste jalea lumii un dumnezeu al suferinţei pentru a tămădui suferinţa, un dumnezeu al iubirii pentru a vindeca jalea, unul al milei pentru a compromite matematica perfectă a dreptei judecăţi.
Nu mă poate convinge vinovăţia cuiva atâta vreme cât încă mă ocroteşte graţia iubirii, atâta vreme el îmi este aproape precum inima, stă blănd, binefăcător şi curat înaintea mea precum prescura pe masa altarului. Dacă iubirea divină nu-i în măsură să exorcizeze pricinile de învinovăţire şi pedeapsă, atunci tot mecanismul lumii e putred, toate nădejdile noastre sunt vulgare, toţi prietenii cu care ne-am cinstit bietele zile pământeşti sunt umbrele firave ale morţii. Un singur enunţ trebuie să conteze în toată cunoaşterea noastră, o singură axiomă concentrează ceea ce cred că merită înţeles prin magie: iubirea lui Dumnezeu este sursa eliberării/exorcizării/mântuirii/desăvârşirii lumii, de la greierii veseli şi libelule până la îngerii vanitoşi ce-şi exersează sofistica pe treptele poleite ale ierarhiei căzute. Pe faţa pământului şi în adâncurile lui, în apele râurilor repezi, ale mărilor şi oceanului, în aer şi foc, în lumină şi eter se află nebănuit de multe făpturi ce n-au intrat în calculele noastre, ce nu şi-au găsit recunoaştere în Conştiinţa cogitativă, care n-au ajuns la urechea noastră şi nici sub privirea noastră n-au căzut. Nici a înţelege, nici a ne mira nu ne-ar ajunge puterile. În seama cui stau toate acestea? Şi ce întemeiere epsitemologică au tezele ştiinţelor noastre? Trebuie mai întâi să învăţăm a ne judeca propriile puteri, a ne mulţumi cu mediocrele noastre ştiinţe, a respecta cuviincios ceea ce în mod evident infinit ne depăşeşte. Este un refugiu nedemn de o minte limpede faptul de a teoretiza o cunoaştere totală, integrală, accesul la adevărul pur, performanţa gândirii fiinţei absolute. Facem asta de mii de ani fără nici o sfială; ne avântăm miraţi de abilitatea de-a pluti printre postulate transcendente, în domenii din ce în ce mai lipsite de orice limite între care să le putem înţelege; vorbim de Dumnezeu, infinit, absolut, adevăr, mister etc., cu nonşalanţa unor potcovari afumaţi care ştiu bizarul secret de-a rotunji cu cuţitul copitele măgarilor. Dacă după tot ce am izbândit pricinile suferinţelor s-au aglomerat peste noi ca bubele pe trupul lui Iov şi în lumea performanţelor noastre ne simţim împliniţi ca un pepene gras, crescut pe o grămadă de gunoi, cui mai avem noi dreptul să-i prescriem reţetele de cunoaştere, acţiune, fericire? Cât de mult ar putea funcţiona concluziile noastre într-o lume cu adevărat infinită, într-o ordine divină, pentru o fiinţă perfectă? Suntem solidari într-un narcisism de specie; ne preocupă cu inevitabilă satisfacţie faptul de a ne defini centrali, superiori, cauze finale ale realităţii. Considerăm că realitatea ne atât de îndatorată pentru cinstea ce i-am făcut-o de a trăi în ea, încât să se comporte ca principiu antropic; să se transforme continuu într-un festin de la care noi să plecăm întotdeauna satisfăcuţi. NU acceptăm prea multe surprize, în nici un caz nu-i permitem aroganţa de-a ne considera simple accidente într-o provincie neluată în seamă de zei, îngeri, demoni. Mândria ne-a mers atât de departe, încât am clădit opere prin care să celebrăm curiozitatea pe care o reprezentăm pentru Zei/Dumnezeu, câştigul pe care aceştia/El l-au avut cunoscându-ne. Intenţiile, proiectele, finalităţile lor trebuie să ne omplice destinul ca pe o ecuaţie necesară fără de care tot edificiul lor s-ar clătina. Cee ce ne emoţionează în destinul omului în lume este că n-a realizat decât arareori cât este de derizoriu. Nu ca simpli muritori, ci ca specie şi ca lume suntem derizorii în perspectiva a ceva cu adevărat divin, infinit, Transcendent. Cu toate acestea nu vom înceta vreodată plăcutul nărav de-a ne osanaliza măreţia, de-a ne celebra unicitatea, de-a ne dogmatiza taina. Marile pricini ale angoasei, neîmpăcării, depresiilor, suferinţei provin din anormale aşteptări nejustificate cu care am camuflat destinul uman; nu mai deţinem adevărata măsură a ceea ce suntem, nu mai ştim ce e natural, simplu, cuviincios în prezenţa noastră pe un bulgăre de pământ epuizat, sub razele unui soare bolnav, la marginea unei galaxii rumegate de abis, în grija unui dumnezeu pe care l-am compromis metodic. Este stringentă o pocăinţă generală, mărturisirea erorilor noastre ca istorie/specie, punerea în faţa unui jedecător drept al păcatelor noastre. Asta nu e o exaltată utopie, ci mai degrabă o fatală soluţie ultimativă. Suntem deja în pragul unei conştiinţe holonice, comunicăm cu uşurinţă pe întreaga planetă. Dacă avem o măcar rudimentară responsabilitate reciprocă trebuie să ne îndemnăm la sinceritate, grijă, smerenie. Altfel vor curge victimele asemeni mustului în fierbere dintr-un butoi pe cale să explodeze.
Dintre lucrurile cu care momim conştiinţa să năzuiască spre un mereu alt demers este sentimentul împăcării. Nu ştiu dacă este o virtute, dar ar fi necuviincios să-l socotim un simplu păcat. Operez cu vădită dificultate această dihotomie agresivă care percepe toate întâmplările decizionale în termeni de bine-rău. Oricare ar fi numele lui într-o axiologie eticizantă sentimentul neîmpăcării şi-a onorat statutul cauzal în raport cu cele mai radicale transformări ale istoriei. Sunt multe chipuri în care acesta se comportă de la neîmpăcarea cu sine, cu partenerul (soţ, soţie, iubit/ă) cu profesia, cu societatea civilă, cu legile, cu condiţia socială, până la neîmpăcarea cu viaţa/Dumnezeu. Cea mai ex-centrică, din perspectiva axiologiei anarhice, e neîmpăcarea cu statutul canonizat ştiinţific de simplu muritor. Este prea viguros simpliest să judeci faptul de-a trăi ca unul în vederea sau alternativ celui de-a nu trăi; de asemenea este jenantă definiţia vieţii doar ca stăruinţă în formele individuale empiric cognoscibile. Înţelesul restrictiv al vieţii este acela de viaţă în trup, epifania organicului, şi cu acest înţeles se satisface jalnica conştiinţă de sine. Omul îşi face din corporalitate un stigmat al prezenţei şi configurează filosofii ale corporalităţii orbit de captivitatea ei insinuantă. Fără a înţelege prea mult despre viaţă îi deplânge trecerea o dată cu neplăcuta surpriză a stagnării organice, o dată cu disfuncţia trupescului.
Matricea formală nemaiavând suport imediat pare atunci a nu mai exista, a fi dispărut. În experienţă nu se pot percepe purele matrici formale, ci numai corpurile impregnate pe seama cărora acestea se arată, se prezintă vederii şi analizei. Ca principiu, informaţia deţinută în matrice este indestructibilă; la nivelul de infinitate nu se pot emite judecăţi; însă ceea ce este corpul pare umbra rătăcită a unei atare matrici. Pe ea se întemeiază lanţul filiaţiilor şi de asemenea recurenţa ensomatică; aceeaşi matrice formală pate impregna, dacă e condamnată, un set indeterminat de corpuri relativ identice, oricum ataşate unui element comun. În culturile religioase ea a fost numită în toate felurile: suflet, spirit, dublul eteric, corp subtil, corp cauzal etc. Rolul ei a fost aproximativ acelaşi: a prezerva esenţa unei viaţi dincolo de moartea corpului aferent. Matricea formală apare ca informaţie activ-pasivă ordonatoare a substanţei dar şi receptoare la calităţile substanţei configurate. Ea naşte un om dar îi şi receptează toate impulsurile/intenţiile/proiectele căpătând pe parcurs o nouă consistenţă. Nu rămâne mereu aceeaşi relaţie activ-pasiv, manifest-recesiv. Ceea ce intenţionează de-a lungul unei vieţi o fiinţă se adună în statutul pasiv al matricei lui sub formă de informaţie vitală (păcate/merite); astfel ca la o ulterioară ensomatoză acea matrice să-şi poată dezvolta un coeficient de acţiune-recesiune diferit ca mod aparent. Orice act devine cauză informală pentru substanţa matriceală pe care o modelează încontinuu lăsându-i un substrat vag de identitate constantă. Sufletul este coruptibil însă nu destructibil; acesta e principiul de la care pornesc sistemele etico-religioase. Legea morală apără integritatea incoruptibilă a sufletului şi o depreciază (condamnă pe cea corupt/ibilă).
Suntem vulnerabili prin aceea că trăim sub imperiul dorinţei. Orice fiinţă ce doreşte e posedată de dorinţă, iar obiectul dorit devine legătura magică. Nu există în paralel şi libertate, şi dorinţă. Buddha nu s-a înşelat, răul atârnă de eternitatea dezirantă, de imposibilitatea de-a fi şi altceva decât vehicole ale dorinţei. Nici Schopenhauer nu s-a înşelat, dorim orice, oricine am fi, de la faptul existenţei până la ambiţia atotputerniciei. Monstrul dorinţei îşi recrutează prozeliţii cu eficienţă impecabilă. Obţinerea eliberării presupune mai întâi emanciparea de umilitorul servilism idolatru închinat cotidian dorinţei. Nu ştim cu siguranţă ce suntem; ştim însă deseori ceea ce dorim; ne identificăm prin pulsiunile dezirante. Persoana noastră se configurează ca un spectru chinuit al infinităţii dorinţei. Chiar statutul ontologic al lumii e contaminat de apriorismul dorinţei; caracterele concrete sunt contrafăcute pe seama lui. Greşeala, umilinţa şi moartea ţin de fenomenalitatea dorinţei. Dincolo de ea nu mai e nimic de pierdut ori de câştigat; e tărâmul fără patimi şi frustrări, cel al Păcii neprihănite. În esenţă e vulgar să-ţi doreşti ceva pe acest pământ, atâta vreme cât tot ceea ce poate fi câştigat poate fi pierdut, şi cel ce câştigă/pierde e la rându-i pierdut la pragul morţii. Nu încerc aici o confesiune buddhistă, fac doar constatarea alienării în care am căzut şi cad mereu din pricina vreunei dorinţe, fără a-mi putea refuza sentimentul posedării. Dacă ceva merită înţeles prin diabolism, acel lucru cred că e dorinţa.
Dorinţa e proiectul posesiv asupra spaţiului şi timpului, dorim lucruri sau evenimente; dorim să avem şi să fim; să dominăm prin poezie sau prin imagine, autoritate/credit; să ne dominăm pe noi sau pe ceilalţi; să fim manufacturierii propriului destin sau al altora, devenim pustnici sau revoluţionari. Diferenţele ţin de aparenţe. Cel ce nu e posedat de nici o dorinţă nu se mai interesează nici de viaţă, nici de moarte, nici de pământ şi nici de cer, nici de lumea de aici, nici de cea de dincolo, nici de jale, nici de bucurie, nici de apreciere, nici de blam. El nu ştie dacă există sau un există şi nici nu operează cu atare dihotomii pe placul rapsozilor de bâlci ce-şi zic filosofi. Căci, pierduţi în vraja seducătoarelor noţiuni şi categorii cu care se îndeletnicesc printr-un soi de autoerotism noetic, uită ceea ce numesc ei a fi, lumea, realitatea obiectivă; e mirajul aparenţelor în care mereu se săvârşesc incomensurabile acte echivalabile înţelesului comun al morţii, că viaţa e aparenţa complice disimulativă a morţii, că nu e deloc justificat să pretindă a fi exceptate de la paradoxul heraclitean suntem şi nu suntem. Lumea, conceptul tare al ştiinţei şi filosofiei, nu e mai mult decât un athanor alchimic în care ceva se distruge în vederea transferului/transmutaţiei în altceva, ceva moare pentru a se muta într-o nouă viaţă. Obiectivitatea, realitatea, nemijlocitul, datul concretul nu sunt obiecte ale naturii cât ale cunoaşterii; sunt mediatori lingvistici/noetici ai puterii de raportare la alteritatea onirică externă subiectului. Dorinţa de cunoaştere forţează lumea să se preteze la o reducţie teoretică, să devină obiect discursiv; însă această facilă alchimie a minţii nu are mai mare relevanţă decât trucurile retorice ale celui ce pledează o cauză deja pierdută. Actul major, în cel mai sobru înţeles, al teoretizării se instituie pe aceeaşi temelie pe care se iscă visele şi coşmarurile nopţilor blânde sau agitate; este în temeiul lui un vis abstract al conştiinţei diurne.
Aşa cum fiinţa lumii care nu aderă la conştiinţă nu devine niciodată operatorul subiectivităţii, nu capătă realitate logică, tot aşa fiinţa personală ce nu şi-a găsit reprezentare în memorie, imaginaţie, intelect, nu este, în sesnul acordat de conştiinţă lui a fi. Nu putem delimita în noi înşine pe cel ce este de cel ce nu este, nu putem cuantifica gradul de nonfiinţă cu care trăim, nu ştim cât de mult coprespundem înţelesului grav de non-realitate. Cu toate sforţările viguroase pe care le întreprindem de la începutul timpului, nu suntem, indivizi şi specie, decât miniatura ilizibilă de pe un petec de pânză luată de vânt. Abia când imaginăm/intuim copleşitoarea măreţie a lui dincolo înţelegem cu toată oroarea cât de nefiresc e să ne socotim agenţi ai realului, să stăruim în angoasa pozitivă de-a numi, analiza şi valida fiinţa lumii. Este o voluptoasă năzuinţă aceea de a fi o constantă în ordinea realului, şi fiinţa umană pare a fi secularizat această patimă uitând că, fără s-o ştie, poate reprezintă obiectul similar al unor patimi identice întreţinute dintr-un colţ al lumii de altcineva, în mod ironic pradă şi el al aceluiaşi sorţ.
Dintotdeauna ceva deja există; mult anterior naşterii noastre, o lume înspăimântătoare în măreţia ei, emoţionantă în frumuseţea ei, angoasantă în cruzimea-i fatală, impresionantă în solemnitatea-i lipsită de sforţări, şi-a împlinit deja rosturile. Ne tragem rădăcinile din toată această vastitate de neimaginat şi rămânem angajaţi pentru tot restul de viaţa, aici sau dincolo, dincolo de dincolo. De la primul scâncet până la oftatul muribundului toate gesturile unei vieţi sunt, în esenţă, limbajul naturii ce reverberează poetic pe seama unei biete făpturi muritoare; poemul despre noi este atât de sărăcăcios încât să înceapă atunci când luăm aminte că suntem şi să se sfârşească atunci când peste mintea noastră coboară pleoapele obosite ale uitării; cu moartea şi moartea morţii, cu viaţa ciclică şi învierea, poemul vieţii se rosteşte mereu şi bardul e singurul ce-şi mai aude glasul, dar asta nu-l face să tacă, nu-i alterează verva solemnă. Orice născut e integral condiţionat; orice făcut e înrobit naturii şi legităţii. Nimeni nu e nenăscut ori nefăcut în arealul lumii, deci nu poate scăpa multiplelor ei condiţionări; în esenţă, viaţa e o Condiţie. Chiar şi cele mai intime acte, gândurile şi emoţiile cele mai rafinate sunt forme reactive; se ivesc pe condiţia subzistenţei mele în exact contextul multiplu condiţionat al realităţii în care mă află: timp, relaţii, loc; în alt timp, în alt loc şi-n alte structuri relaţionale aş reacţiona altfel; aş fi altceva, oricâte asemănări s-ar putea păstra. Nevoile, dorinţele, aspiraţiile, imperativele, pasiunile macină constant sămânţa viaţii în lume, nu se poate petrece nici un fenomen subiectiv care să nu fie cauzat de vreuna sau mai multe din acestea. De la muncă, economie, comerţ, ştiinţă, artă, filosofie, religie şi până la frivolul obicei de a omorî timpul toate actele sunt întemeiate pe un set de condiţii, care pândesc, urmăresc, marchează, limitează traseul devenirii personale. Nu poţi lua decizia de a fi liber pentru că a decide e deja condiţionare; eliberarea survine o dată cu luciditatea, ca act necondiţionat, neproiectat, neîntreţinut metodic şi cu sistem. Nu te poţi comporta ca şi cum ai fi liber atâta timp cât ştii, vrei, doreşti, susţii sau negi, reacţionezi sau provoci reacţii. A nu fii liber, a nu putea fi necondiţionat, a nu te comporta ca un obiect simplu exorcizat de apărarea oricărui angajament faţă de lumea ca atare înseamnă, într-un limbaj detestabil prin precizia lui, a fi manipulat/înrobit.
Identitatea umană, cea în care credem şi de care ne emoţionăm e condiţionată/contrafăcută cultural; învăţăm cine suntem şi ne pretăm la a ne asuma ceea ce am aflat despre noi; credem, gândim, vorbim, muncim, iubim, urâm, distrugem, visăm, căutăm, pierdem... etc. Pentru că am învăţat să credem în asta. Tot efortul istoriei noastre se rezumă la istovitoarea misiune de-a întreţine certitudinea că suntem cineva, cu un anume destin, cu anume capacităţi, cu anume meniri, cu aptitudinea de a fi fermecaţi de propria excepţie în sânul lumii; prin istorie întreţinem un narcisism de specie; ne căutăm, ne tatonăm, ne inventăm şi reinventăm, scriem şi rescriem aventurile prin care să ne impresionăm de noi înşine. Comitem în mod ştiinţific o constantă contagiune magică a memoriei prin contrafacere expectativă; învăţăm să credem că am fost/suntem ceea ce se spune despre noi; ne confecţionăm memoria ca pe un turn Babel amalgamând toate formele imaginarului, pasionalului, analizei, scontând astfel să atingem absolutul. Învăţăm prin istorie cum să ne vizăm propriile vieţi, propriile imperative, cum să dorim, ce să devenim, ca cine sau ce să fim. Obsesia vulgară de a stabili de unde ne tragem şi spre ce tânjiim a părut a fi o cirtute a ştiinţei explicative. NU am putut îndura libertatea de a fi în absenţa coerciţiei explicative; vrem să ne asigurăm de temeiurile noastre transcendentale, vrem să ne convingem unii pe alţii de însemnătatea prezenţei noastre, ca indivizi sau specie, vrem să secularizăm ţelurile vieţii inventând o mitologie a eminenţei raţionale pe care numai noi o satisfacem şi de care cu siguranţă Dumnezeu şi Fiinţa trebuie să ţină seamă. Cu naivitate de Tezeu mergem pe firul amintirilor noastre şi admitem că am străbătut labirintul lumii. Impunem vieţii criterii de cunoaştere, de realitate, de bine, de sens ca şi cum ar fi silită să ne dea seamă; îi recuzăm aroganţa de a fi naturală, firească, de a se petrece în toată miraculoasa ei bogăţie antinomică; îi propunem să ne facă ceva/cineva, să ne ducă undeva, să ne faciliteze satisfacţia de sine, satisfacţia că gândim, trăim, facem, iubim, schimbăm, dregem; o întâmpinăm cu un apriorism exiologic din care nu ne permitem să scape ceca; chiar moartea trebuie să fie, în vreun fel, să semnifice, să ducă undeva, să-şi divulge o noimă. Nu mai trăim în mod inocent pentru că ştim cum să trăim, ştim ce vrem, ce trebuie să dorim, să facem, să realizăm, unde să ajungem, spre ce să tindem. Nu mai admitem ca viaţa să fie neconformă cu proiecţiile, cunoştinţele, finalităţile noastre; îi impunem un imperativ antropologic pe care nu tolerăm să-l sfideze/neglijeze. Ne folosim de Dumnezeu pentru a ne exorciza temerile, pentru a ne refugia dinaintea angoaselor, pentru a ne tămâia nimicnicia; justificăm pe seama lui visele şi dorurile noastre majore; Lui îi permitem să ni le împlinească sau sfideze, dar nicidecum să nu ţină cont de ele în nic un fel; vrem să fim fericiţi, nemuritori, liberi, iluminaţi, absolviţi de durere şi moarte, iar Dumnezeu nu-şi poate permite suverana neglijenţă de-a ne uita sau pur şi simplu de a avea alte criterii. Atât de mult ne iubim pe noi înşine şi propria viaţă, încât am pus-o în sarcina lui Dumnezeu pentru totdeauna: aici, dincolo de moarte, în viaţa de apoi, în eternitate. Fără această schemă ce s-ar alege de amarnica fiinţă muritoare? Ce ar căuta, ce ar năzui, de ce ar plânge, spre ce s-ar duce, de ce ar iubi şi de ce ar crede? Pe ce s-ar întemeia/justifica actele ei aşa-zis fundamentale? Greşeala enormă în faţa lui Dumnezeu este de-a ne propune pe noi înşine ca idol; de a-i oferi ca temă destinul vieţilor noastre, de a-i răpi timpul cu problemele confecţionate capricios, de a-l solicita să valorizeze lumea ţinând seama de noi ca prezenţă necesară, de a ne agita interesele pe dinaintea lui ca şi cum totul i-ar lipsi fără de noi. Suntem inestimabil de indecenţi faţă de fiinţa divină atunci când o credităm din interese personale, recurgând la tehnica avantajului de a avea prieteni sus-puşi. Am cultivat de-a lungul istoriei o ipocrizie obedientă căreia nejustificat i-am spus religie; ne-am construit sisteme coerente de oportunism avantajos, suscitând complicitatea unui Dumnezeu pe care-l tămâiem şi suntem atât de vulgari încât să spunem că asta îi face plăcere (vezi mitul poporului ales, gnozele obedienţei angelice, tehnicile osanalizării avantajoase).
Ne-am interesat de Dumnezeu din motive foarte particulare; dacă am exclude din ecuaţie aceste interese ale noastre, oare cum ar arăta raporturile cu El? Cum s-ar prezenta El? Am fi inocenţi în aşa măsură încât ne-am sfii să răspundem la atare interogaţii. Nu e nimic servil în a-ţi recunoaşte neputinţa înaintea lui Dumnezeu; ipocrit şi servil e să faci din asta un argument din care să vânezi vreun avantaj, să-ţi transformi nimicnicia în patimă vindicativă, să susciţi atenţia prin mila pe care-o poţi provoca unui suveran iubitor, milostiv, atotputernic, binevoitor.
Faptul de a vorbi are o echivocitate ce străbate toată aria semantică de la mărturie şi spovedanie, până la injurie şi blestem; aproape toată variaţia gesticii relaţionale poate fi convertită în verb. Mărturia îmi denudează ascunsurile în faţa ta, a celui ce mă ascultă; toate pătimirile prohibite prin convenţionalismul intersubiectiv ies acum la liman; îmi expun dinaintea ta ceea ce mă ataşează în modul cel mai intim de secretul unicităţii mele, îmi divulg ciudatele şi lipsitele de noimă amulete ale nocturnului din propriul suflet. Mă las în seama atenţiei tale şi mă supun judecăţilor cărora nu el scontez nici o clemenţă; nu mă aştept ca pudoarea, decenţa, onorabilitatea, demnitatea sau măcar normalitatea să-mi fie recunoscute. Pot fi văzut în seducţia obscură a păcatelor mele, mi se poate aplica cu deplin merit ceea ce într-o axiologie confortabilă pare damnabil. Atunci când mă confesez, renunţ la postura comodă de a sta ascuns în neştiutul despre tine; te refugiezi adesea în paradisul suspendat al invulnerabilităţii; poţi merge liniştit pe stradă, poţi spune glume, poţi râde cu prietenii, poţi face spectacolul spiritualului şi inteligentului, cu condiţia să nu se ştie mai mult despre tine. Dacă ţi-ai deversat tot puhoiul de tentaţii secretate, dacă ţi-ai arătat pâcla deasă a frustrărilor rebele, dacă ai scos ca dintr-un sipet bine ascuns reveriile solitudinii bezmetice, atunci prima reacţie ce o poţi stârni este oroarea, mirarea, reticenţa. În mărturie numai te poţi exorciza de toate acestea. Îţi solicit nu numai atenţia ce se fixează asupra a ceva grav care din mine ţi se arată, dar te încredinţez caunic şi suveran judecător a ceea ce auzi şi ce vezi, te chem să fii delegatul Judecătorului. Unic în accea că-ţi mărturisesc totul, mă fac vulnerabil dinaintea ta fără a-mi permite omeneasca investigaţie: Cine e cel ce mă judecă? Îţi acord creditul meritat de Dumnezeu dacă am umilinţa să-ţi mărturisesc tot ceea ce am putut afla până acum despre mine. Aici puterea noastră de afi sinceri se blochează; nu ştim totul despre noi; nu ne vedem nici măreţiile, nici josniciile. Trebuie o privire clarvăzătoare pentru a ne dezvălui nouă înşine; trebuie să fim priviţi de Cel-ce-vede şi ştie. Judecata divină are o noimă pedagogică; fără ea n-am avea ocazia să ne vedem şi să ne raportăm la noi înşine în mod corect şi cuviincios. Odată mărturisit, eu îţi sunt disponibil, m-am înrobit arbitrariului milostivirii tale, poţi să mă condamni sau să mă faci de ruşine; am „riscat” aceasta încă de la început, altfel nu m-aş fi mărturisit. Te-am aşezat deasupra capului meu ca pe o sabie ce poate să cadă cu fiecare cuvânt pe care eu îl rostesc şi n-am încetat s-o fac. Frica nu mi-a sufocat patosul confesional; între a-mi pierde capul şi a-mi pierde, asemeni lui Avraam, în ultima clipă să mi se livreze salvarea; era o miză prea josnică. Pur şi simplu m-am lăsat complet în seama ta, m-am făcut al tău prin libertatea judecăţii tale; m-am aventurat în lupta de unde ştiu că nu pot ieşi învingător, doar umilit şi spăşit.
Pentru că m-am spovedit în faţa ta, mi-am asumat deja cea din urmă zi a mea; sunt ca dinaintea morţii de vreme ce ţi-am spus totul; aştept încuviinţarea ta ca pe o împărtăşanie care să-mi confirme că m-ai absolvit de mine însumi, că m-ai trecut peste pragul ce mă izola până acum de tine/Tine, prin păcatul bine tăinuit. Spovedindu-mă îmi boicotez tainiţele secrete, refuz sufletului meu ca ceva să-i aparţină exclusiv, chiar dacă acel ceva e doar răul lui. Oricând s-ar petrece, spovedania e un ultim cuvânt; ea preschimbă trecutul în prezent, ea face aventura vieţii mele să redevină cuvânt; mă predau în spovedanie pe mine însumi ţie sub forma cuvântului pe care-l poţi auzi, ţine minte şi judeca. Mă rezum să fiu iarăşi logos vehicol mergând dinspre mine spre tine, ca şi cum aş putea astfel să mă transpun complet în fiinţa ta învestită ad-hoc cu atotputernicie. Mă împărtăşesc ţie ca şi cuvânt pentru ca tu, primindu-mă în tine, să mă transsubstanţiezi , să mă faci viaţă în viaţa ta, cuget în cugetul tău, patimă în patima ta, om în umanitatea ta, dumnezeu în deitatea ta. Spovedindu-mă te propun ca şi concurent al cinicei mele conştiinţe de sine dispusă a se preta la orice complicitate, în mod facil susceptibile de orice obedienţă în urma căreia mi-ar ocroti integritatea făţiş întreţinută; denunţ tihna opulentă a eului meu care profită constant de avantajele celui ce numai el ştie cum stau lucrurile şi nu e deloc dispus să le schimbe în vreun fel; ca principiu, lui îi displace să nu fie centrul, să nu-şi întreţină fără vreo consultanţă imaginea produsă pentru ceilalţi. Spovedania e mai mult decât o denudare, e, am putea spune, o disecţie psihologică.
Nu faptul de a fi sincer mă îmboldeşte să mă spovedesc ţie; m-aş înjosi dinaintea îngerilor şi demonilor arogându-mi puterea să fiu cu adevărat sincer. Ceea ce-mi dă curaj să vreau a mă arăta fără ipocrizia avantajoasă, fără a mă eschiva şi fără să-mi aplic masca cea mai convenabilă este, îngăduie-mi să sper măcar atât, fărâma de luciditate ce nu mi-a fost refuzată; ştiu bine că nu trăiesc în ascuns, liber şi nevăzut de nimeni; ştiu mai cu seamă că nu este altceva mai limpede pentru conştiinţa mea decât convingerea că Cineva, El, Stăpânul şi Atoateştiutorul m-a văzut şi mă ştie pe dinafară; de multă vreme jocul meu se petrece cu El şi în faţa Lui; nu-l exceptez de la nici un eveniment care mă constituie şi nu mă iluzionez că i-aş putea tăinui vreun gând. De aceea, în numele Lui şi cu voia Lui, care mă ţine pe mine în viaţă şi care m-a făcut prietenul, aproapele sau doar contemporanul tău, cu voia Lui mă pun acum în raza judecăţii tale. Mai ştiu că, oricine ar calcula şi ar socoti acest fapt, e sigur că, aşa cum suntem acum, eu şi tu, eu şi voi, nu am mai fost niciodată în schema vieţii şi de bună seamă nu se va repeta; acum şi anume pentru voi sunt ceea ce şi cum sunt, doresc, am bucuria şi credinţa că trebuie să spun, să fac şi să fiu tot ce-mi stă în putinţă şi ce v-ar fi de vreun interes, v-ar putea stârni o cât de măruntă satisfacţie. Nu ne putem permite să uităm ca fiecare zi a noastră împreună aici se duce de tot, pentru totdeauna şi acolo de unde nu o poate chema nimeni, într-un fel pe care nu ne este îngăduit să-l revocăm. Este inutil şi să vrem a schimba asta, şi să uităm că se întâmplă. De aceea vă mărturisesc crezul meu şi accept că e o sărbătoare să fi fost împreună. Nu-mi doresc să fi avut parte de altă epocă, de altă soartă, de alţi prieteni, de alte izbânzi. Tot ceea ce nu s-a dat prin voi şi împreună cu voi este binele meu şi-l voi ţine minte atâta vreme cât aceasta va fi posibil. Simt că interesul pentru altă soartă v-ar şterge din inima mea, v-ar fura bucuriei şi cuviinţei mele; oricine altcineva sau oriunde altundeva aş fi, m-ar desprinde de ce am îndurat şi năzuit împreună cu voi; de aceea vreau să rămân în soarta mea ce vă face oaspeţii timpului şi sufletului meu, iar mie îmi deschide pragul inimilor voastre. Noi toţi n-am fost dintotdeauna şi-am început deja să avem ce jeli, pe cine regreta, de cine să ne fie dor şi cui să-i purtăm de grijă; nu peste mult ne vom revedea, sper, dincolo de râul ce desparte viaţa de moarte; lumea tutror ne va deveni străină pe măsură ce o vom fi părăsit, şi amintirile ei ne vor fi tot mai plăpânde. Nădejdea mea e că ne vom întâlni în vreun fel; altminiteri totul ar fi pierdut şi ar trebui să stăm încă de pe acum unii împreună cu alţii ţinându-ne de mâini, îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne ca pentru o iminentă, ultimă despărţire; asta e greu de îndurat pentru o biată suflare omenească, pentru un pribeag de suflet care a găsit fericirea văzând şi iubind chipuri pământeşti asemeni lui. Căci trăin împreună cu voi, eu mi-am găsit împlinirea şi noima; dacă cineva poate să vadă în adâncul fiinţei noastre va înţelege asta şi ne va binecuvânta. Am crescut împreună unii cu alţii şi unii din alţii; suntem străbătuţi de aceeaşi viaţă care curge prin sângele nostru, care zburdă prin poemele noastre, care freamătă în patimile noastre, care jeleşte în tristeţile noastre. Dacă ne-am uitat şi părăsit unii pe alţii, atunci am nedreptăţit Viaţa şi e cuviincios să ne piardă. N-o mai merităm căci n-o mai înţelegem. Caut, în numele apartenenţei noastre solidare la acelaşi destin, să aflu unde suntem şi cât ne este îngăduit să mai fim împreună; este omenească dorinţa de a ne revendica nemurirea pentru dragostea ce-o avem faţă de ceilalţi; nu-i putem îndrăgi decât sub semnul nepieritoriului ştiind că ceva din ei este deja atins de semnul morţii. Atunci deschidem gura şi mărturisim numele lor dinaintea Lui şi-i chemăm la viaţa iubirii ce le-o purtăm, îi trezim în veşnicia inimii ce îndură să-i piardă şi nu-şi află împăcarea fără de ei. Pentru dragostea lor trebuie să fie veşnicie. Este nădejdea, credinţa şi aşteptarea noastră; fără asta viaţa pe pământ e un biet bâlci de neştiutori, iar Fiinţa din ceruri, o neputincioasă năzărire. Atunci ne-am înşelat cu adevărat şi n-am fost decât mici scenarii în care ne-am sfâşiat pentru a regreta şi ne-am bucurat pentru a uita. Poate că nu ne vom revedea şi că nu ne mai e îngăduit să mizăm pe ceva dincolo; atunci să ne urăm călătorie liniştită peste talazurile nimicului. Să ne privim în ochi cu ultima rază de lumină, să adunăm într-o lacrimă pe care bărbăţia şi înţelepciunea n-o mai pot ocoli, tot pustiul inimii care simte că e ultima întâlnire şi ultimul joc, ultima strângere de mână şi suspinul ultimului ecou al cântului nostru, toată bucuria ce a fost şi tot blestemul de a se sfârşi acum; acea lumină să mărturisească despre noi celui care va putea asculta mărturia amară a unor ochi ce se sting.
Port cu mine toţi ochii ce m-au văzut vreodată, toate vorbele ce mi-au fost adresate, toate mângâierile şi dorinţele e m-au împrejmuit ştiindu-le sau neştiindu-le. Viaţa mea e şi viaţa lor şi moartea mea e şi moartea lor. Dorul meu ceresc e să nu le las morţii, stingerii şi uitării; voia mea omenească e să nu fie pierdute şi lepădate neantului; pentru asta şi pentru ca o împlinire să ne aştepte trebuie să mărturisim un dumnezeu înviat; ca să putem sta unii în preajma altora cu candoarea îngerilor, pentru totdeauna; căci ceea ce este sus eşte şi jos şi ceea ce este acum este pe vecie. Fiecare inimă omenească e ca un cuib al iubirii şi cineva stă acolo şi se coace, creşte şi e ocrotit; el/ei trebuie salvat/ţi şi restituit/ţi nemuririi; fără ei inima nu poate fi, nu poate rămâne izvor de viaţă, lumină şi bucurie. Viaţa e o apoteoză a inimii, ea nu poate fi decât pentru că îndrăgeşte. În ceasurile nopţilor solitare, când tăcerea ne împrejmuie mută şi rece asemeni unui cavou ne aducem aminte de faptele noastre de peste zi ca de nişte ciudate năzbâtii pe care deja le-am înmormântat într-un timp ireversibil. Sunt ele oare pierdute de vreme ce mi le aduc aminte? Mai este viaţă în acele întâmplări ce stăruie doar în amintirea mea? Poate că doar atâta viaţă cât eu care sunt viu îi pot încredinţa; îmi stă în putinţă să le înviez, să le smulg din mormântul uitării şi să le retrăiesc, să le dau lumină şi să ţi le arăt ţie prin cuvânt; fără povestea ce-mi amintesc despre mine nu aş avea cum să smulg morţii ceea ce am fost şi nu mai sunt, iar ţie n-aş avea cum să mă arăt viu în fostele mele pătimiri. De aceea nu-ţi refuz nici o confesiune şi nu mă ascund de tine când vrei să-mi vorbeşti. Stând faţă în faţă celebrăm învierea smeritelor noastre stafii care, dacă am tăcea, ar rămâne pe veci ţintuite asemeni unor martiri răstigniţi în uitare. De aceea este cuminte să ne mai ascultăm, cât nu ne-am pierdut puterea s-o facem, mărturiile despre noi şi poveştile pe care încă nu le-am uitat. Din moartea uitării cuvântul smulge clipele vieţii noastre trecute şi le redă fiinţa, le reîntrupează în ascultarea ta dacă ai răbdarea să mă asculţi; îţi împrumută ţie viaţa celui ce am fost şi te îmbogăţeşte cu ceva care altminteri nu l-ai fi dobândit în nici un fel. Ascultându-mă îţi dau viaţa mea pe care eu nu o am mai mult decât tine şi pe care evocând-o ţi-o dărui integral, mă fac pe mine un Tu şi propria-mi legendă ţi-o las testament ţie care mă asculţi; ea a ta acum la fel de mult cum amintirea despre tine este numai o legendă şi eşti liber să trăieşti deopotrivă în fiecare; căpătăm ca zestre vieţile legendare ale tuturor celor pe care i-am ştiut asculta; cei pe care i-am cunoscut, totţi cei care ne-au vorbit, toţi cei cărora le-am învăţat poveştile. Nu ducem la judecată numai povara păcatelor noastre; ducem şi vieţile pe care ceilalţi ni le-au încredinţat ca pe singura lor comoară dar care, dacă o ţin pentru ei, o pierd în uitare; şi noi le-am îngrijit poveştile şi acum la Judecată le spunem Celui ce ne ascultă.
Cred că soarta noastră va fi aşa de frumoasă precum poveştile ce le vom spune Domnului despre prietenii noştri, cunoscuţii noştri, neprietenii noştri. Viaţa pe care le-o va da mărturisirea noastră atunci ea ne va fi răsplata sau pedeapsa. Cât de zgârcit vom încânta urechea divină amintindu-i pe prietenii noştri, atâta va fi ospăţul vieţii de apoi. Cine a iubit cu dăruire stăruitoare nu-şi va sfârşi lauda prietenului şi-i va trebui lui Dumnezeu o veşnicie să-l asculte şi acea veşnicie va fi Paradisul lui; îi va înfrumuseţa sau urâţi cu sentimentele cu care-şi evocă prietenii. Ascultând povestea vieţii celorlalţi vei avea la îndemână o încântare pentru Cel ce te aude vorbind la Judecată.
Dreptatea ce ţi se va face e aceea a entuziasmului cu care ţi-ai înviat, în amintire, pe cei trecuţi; bucuria cu care îi cânţi Domnului vieţile lor, fericirea ce te străbate când îl predai sfatului Celor Drepţi. Purtându-le de grijă în amintire, legendele lor îţi vor deschide o veşnicie epică unde vei fi stăpânul poveştilor cuvântate, vei trăi ceea ce vei şti să povesteşti, vei îndura ceea ce nu ţi-a scăpat în uitare. Timpul judecăţii este aducerea aminte în faţa Domnului de cei ce ţi-au fost recomandaţi în timpul vieţii; atenţia ta i-a făcut să ţi se dăruiască în confesiune; amintirea ta i-a înviat; etalarea poveştii lor la ziua de Judecată te-a înzestrat cu darul vieţii lor. Dându-i lui Dumnezeu cuvântul aducerii aminte, El îţi restituie vieţile celor pe care ţi-i aminteşti, îi face ai tăi în iubirea ta fără a-i pierde; ei şed şi locuiesc în tine câtă vreme va ţine viaţa cuvântului.
Prin voia timpului şi-a sorţii aparţinem, noi, cei ce ne trimitem drept bunuri de schimb mesajele verbale, în care ne încarnăm cele mai intime detalii ale fiinţei noastre ascunse, unei caste a utopicilor, în cel mai cuviincios înţeles al cuvântului, castă a celor ce n-au loc pe pământ, nu sunt acasă şi-n largul lor aici, în timp, sub Soare şi de aceea îşi zidesc giganticele babiloane ale cuvântului unde să poată intra oricine râvneşte la o patrie a limbii, oricine care îşi simte locul numai acolo unde sunt înţelesuri, sensuri, idei, poveşti de depănat sau mărturii de ascultat, poeme de rostit sau cântece de cântat. Utopicii sunt martiri ai cuvântului de vreme ce-şi istovesc timpul, lăsat pentru bucurie, frivolitate şi zbenguială, în durarea tainicelor lăcaşuri unde sufletul nostalgic să poată rămâne de mas odată dezamăgit de promisiunile vieţii simple. Fervoarea cu care producem citadele imaginare ne învaţă că dorul de-o altă lume e tot mai aprig, că ne ştim rătăciţi în acest destin muribund şi că nu ne mulţumim pur şi simplu să fim. Ca oameni vrem să fim în vederea unei inalterabilităţi, oricum am vrea s-o numim, a unei vieţi fără de moarte. Uneori credem că poveştile noastre sunt acele lumi fără de sfârşit unde odată ajuns nu mai eşti pândit de aprigii vestitori ai pedepsei. Utopicii transmută viaţa în cuvânt şi trăiesc nu în lume cât în Logos; ei au cel mai acut nostalgia prenaturalului, ei se încântă cel mai ades cu gândul că trebuie să redevină obiecte verbale, că trebuie să-şi regăsească fiinţa de adevăr şi cuvânt în care să şi-o mute pe cea de carne şi sânge. Fără ţară, fără casă utopicii nu ar trăi nicăieri dacă nu le-ar fi la îndemână Cuvântul în care-şi zidesc viziunile; ceea ce ei simt, visează şi cred nu poate căpăta alt timp decât acela, cel mai discret cu putinţă, al şoaptei, al mărturisirii, al cântului, al predicii, al tânguielii sau zbuciumului sfâşiat; trupul lor este fragil ca gândul şi pătrunzător ca spaima; nu-l poţi prinde în braţe, dar nici nu-l poţi lapida. Utopicii sunt avatari ai Verbului, vin în lume pentru a semăna şi culege cuvinte.
Sunt vulnerabili în faţa timpului; dinaintea Binelui şi a Dreptăţii mă jenez să deschid gura. De aceea nu-mi îngădui să vin dinaintea ta cu nonşalanţa libertină a celui care poate susţine orice, poate convinge fără să creadă şi poate râde dându-le cu tifla celor naivi în efuziunile lor vindicative. Într-o măsură pe care mi-e greu s-o cuantific, îmi asum nădejdea că suntem în viaţă în vederea revelării divinului şi că planul timpului este o conversie totală la calităţile Lui, că natura/corpul nostru e un mecanism subtil care trebuie să transmute sângele în adevăr şi carnea în lumină. Inimile noastre, oricât am încerca să le domolim, rămân nişte bacante voluptoase, pătimaşe şi săltăreţe care-şi caută Zeul gonind sălbatice prin păduri, îl celebrează în chiote sfâşietoare ca şi-n tumultoase orgii şi-n chemări disperate. Ele nu pot fi consolate, ele nu se mulţumesc să înţeleagă, ele trebuie să trăiască grav şi zbuciumat. În zbuciumul lor viaţa îşi celebrează misterele. Inimile sunt prea fidele pasiunii pentru a se lăsa convertite de arabescurile verbale; numai Zeul le poate fi stăpân, el este tânăr şi pasional, frumos şi plin de farmec, misterios dar şi vulgar uneori, dăruit dar totodată ascuns, când priapic şi tumultos, când abstinent şi sumbru, dar întotdeauna prin el viaţa vorbeşte inimii într-un limbaj anume pe înţelesul ei. Suntem asemeni celui pe care-l slujim; dincolo de asta ne aşteaptă visele noastre ca biete insule de lumină într-o noapte pe care cântatul cocoşilor n-o poate alunga.

Baieti, nu mai fumati tamaie sau macar nu intrati pe aici dupa ce faceti asta.

3sat, on 10 decembrie 2017 - 00:29, said:

Ai daramat dictionarul,pe cuvantul meu ma intreb cum cineva poate sa scrie atata fara sa spuna nimic

Edited by maxxmedia1999, 10 December 2017 - 04:15.

3sat, on 10 decembrie 2017 - 01:19, said:

Astept ziua in care o sa vad o postare care sa se intinda pe doua pagini integrale de forum.
Mai insistati putin, sunteti aproape!

3sat, on 10 decembrie 2017 - 00:54, said:

Aveam si eu o schema mai veche de transponder . Baietii mai vechi de pe aici stiu de ea.

Dorel666, on 10 decembrie 2017 - 00:04, said:

eu sunt curioasa cine i-a cununat totusi. cine a fost la nunta, unde a fost masa si dansul? ce raspuns ai pt asta?

@3sat Acum, intr-adevar, ai adus continut postarilor tale, in pofida afirmatiilor lui andreic. Am dat like la toate postarile tale de la acest subiect.

Referitor la topicele lui dorel666 eu cred ca se adevereste proverbul: "Un ***** arunca o piatra in apa si 99 de intelepti nu o pot scoate."

Edited by vladutgm, 10 December 2017 - 09:25.

3sat, on 10 decembrie 2017 - 01:19, said:

Ce frumos le zici! pacat ca nu am citit macar o fraza ...(dupa ce am vazut cat ai scris).

vladutgm, on 10 decembrie 2017 - 09:09, said:

Sa nu ne spui ca ai si citit cap-coada ce a scris!?

Edited by stlk, 10 December 2017 - 10:24.

3sat, on 10 decembrie 2017 - 00:36, said:

Au ciclu samsarii? Aaa, desigur, dacă sunt femei.

PS: voi nu înțelegeți spiritualitatea neaoșă și o dați în aia orientală?

Prostii...