Octavian Paler și analizele lui politico-istorice

Iulian Vlad este văzut de mulți dintre subalternii săi ca omul care a vrut să blocheze forțele pro-KGB, conduse de Ion Iliescu, să preia conducerea României după executarea lui Ceaușescu. Și care a eșuat, plătind pentru gestul său patriotic cu ani de închisoare și cu marginalizarea, în timp ce alți stîlpi ai sistemului ceaușist au revenit rapid în prim plan.
După toate aparențele, există argumente serioase în sprijinul acestei teorii. Mai mult, se pare că înfrîngerea frontului pro-rus care a acaparat statul începînd cu ianuarie 1990 și chiar joncțiunea ulterioară dintre serviciile de informații românești și cele occidentale ar fi beneficat de sprijinul său direct.
E foarte posibil să fie așa.

Iluziile au ținut numai o lună
În 1945, cînd s-a format Guvernul Groza, aveam optsprezece ani și-mi era silă de politică. Îmi trăiam sfîrșitul adolescenței, retras printre cărți, fără să înțeleg prea bine ce se petrecea. În ianuarie 1990, înțeleg, din nefericire, că povestea riscă să se repete, că acestei mult prea încercate țări i se poate refuza din nou viitorul. Atunci, în 1945, ceea ce a decis a fost pumnul lui Vișinski. Acum al cărui pumn a căzut în balanță? O vom ști, probabil, cîndva. Marți seara, o seară neagră pentru mine, am fost tentat să mă retrag iarăși printre cărțile mele. Ce rost are? mi-am zis. Lumea aceasta nu e făcută pentru idealiști. Dacă nu dau curs acestei tentații, sau nu-i dau încă, e din pricină că revoluția română a spulberat și limitele singurătății mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piața Universității, să mă rușinez de prejudecățile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanțele și să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că sîntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Din păcate, am avut dreptate să mă tem în ultimele săptămîni de ceea ce se semnaliza din culise. Marți seara am avut confirmarea. Am urmărit consternat reportajul transmis de televiziune de la ședința Consiliului Frontului Salvării Naționale. Consternat nu numai de decizia Frontului de a se prezenta în alegeri, ci și de modul în care s-a adoptat această decizie; prin ridicare de mîini, de parcă era vorba de o hotărîre oarecare. În plus, senzația, extrem de angoasantă, care mă urmărea, era că totul avea ceva din aerul ședințelor fostului partid comunist. A fost pentru mine, mărturisesc, seara spulberării iluziilor. Acum, în ce mă privește, înclin să cred că acțiunea de delapidare a revoluției a ieșit din culise, intrînd în faza ei oficială. Și cui să reproșez această teribilă dezamăgire? Adevărul e că unii dintre liderii Frontului au declarat demult, încă de la 31 decembrie, cînd nici un partid nu era înregistrat legal, că Frontul intră în campanie electorală! E vina noastră, că n-am fost atenți, că ne-am lăsat derutați de declarațiile altor lideri ai aceluiași Front, care ne asigurau – de ce oare? – că nu vor să candideze, că înțeleg caracterul provizoriu al „mișcării” din care fac parte.
Am spus „mișcare”, deoarece așa susțin liderii ei, că Frontul ar fi o mișcare, dar ce temei are această afirmație? Să-mi fie permis să recapitulez. Cînd primii membri ai actualului Consiliu au urcat în balconul fostului sediu al CC al PCR în seara zilei de 22 decembrie, dictatura lui Ceaușescu era doborîtă. Astfel spus, dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată de către țară, de către popor, ieșit spontan pe străzi. Liderii de azi ai Frontului au fost chemați, în vidul de putere creat, să asigure lichidarea acțiunilor de ariergardă ale elementelor disperate, rămase fidele dictaturii doborîte, precum și gestionarea treburilor publice pînă la alegeri, ca un guvern provizoriu. Nimeni nu bănuia atunci că Frontul, improvizat în vîltoarea evenimentelor, va pretinde după o lună că este o mișcare. Ce fel de mișcare? Lista inițială a consiliului cuprindea mai puțin de 20 de persoane. În majoritate, disidenți solitari, care nu se cunoșteau între ei. Apoi, consiliul s-a extins. A ajuns să cuprindă peste 140 de persoane. Care au fost alese cum? Opinia publica nu știe.
Putem face doar ipoteze. O mișcare presupune, cum arată orice dicționar, organizarea unui mare număr de oameni în sprijinul unei idei, al unui scop comun. Ce idee comună poate uni o formație eclectică, hibridă, în care, simplificînd, foști disidenți stau alături de foști privilegiați ai fostului regim?
Comparatia cu Forumul Democratic din Cehoslovacia e lipsită de orice fundament. Căci Forumul Democratic din Cehoslovacia a jucat un rol determinant înainte de răsturnarea structurilor totalitare, a fost motorul revoluției de catifea, avînd meritele și caracteristicile unei mișcări autentice, care a luptat pentru o schimbare de esență, nu a constituit rezultatul schimbării. Comparația nu rezistă și probabil s-a apelat la ea în scopuri electorale, în dorința de a crea aparențele unui alt gen de legitimitate decît aceea de care se poate bucura Frontul. Ca să nu mai spun cat de uluitoare mi s-a parut comparația cu Solidaritatea poloneză! Oare se crede ca nu știm cum s-a format Solidaritatea și ce rol a jucat ea mult înainte de a se ajunge la guvernul Mazowiecki?
În fapt Frontul s-a angajat în limite foarte bine determinate să-și asume rolul de administrator politic de tranziție. Lucrurile s-au complicat abia după aceea, prin derogare  de la declarațiile inițiale. În această perioadă, Frontul a dat uneori semne de autoritarism, alteori de slăbiciune. Unele din acțiunile sale au stîrnit speranțe. Altele au stîrnit confuzii. Există, ce-i drept, semne că Frontul, depășindu-și legitimitatea limitată, pregătește o succesiune abuzivă, preluînd structuri și chiar metode ale fostului partid comunist, dar cine ar fi crezut că se va merge atît de departe? Pînă acum, n-am vorbit decît de îngrijorări. Acum mă stăpînește un sentiment de adîncă frustrare. Și ce frumoase perspective deschisese României revoluția! Revoluția noastră însîngerată și pură. Am dat martiri în cîteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut se pare norocul ca sacrificiul lor să fie înțeles și respectat de către cei care vor o restaurație originală, căci aceasta e în esență faimoasa cale originală de democrație, de care ni se vorbește de la o vreme: un fel de restaurație. Și nu mă mir că doamna Doina Cornea a refuzat, după admirabilul ei curaj în confruntarea cu dictatura, să devină prizoniera unui simulacru de democrație, în care gravitația ideologiei ce a adus atîtea nenorociri țării pare să joace un rol important. Mă întreb care va fi atitudinea celorlalți intelectuali marcanți din Front, care s-au distins prin rectitudinea lor morală. Vor accepta oare să cauționeze, prin prezența lor, o delapidare a revoluției? N-ar fi oare cazul ca politicienii de vocație din Front sau cei care au ambiția să devină să fie lăsați să-și asume singuri această ilegitimă legitimitate pe care și-a construit-o Frontul Salvării Naționale, la adăpostul euforiei noastre și al grijilor create de ea? Aș putea fi întrebat: de ce am devenit, brusc pesimist?
Doar există, în față, alegerile. Iata de ce. Întîi. Oare nu e adevărat că orice forță politică ar fi venit pe valul revoluționar ar fi abrogat legile făcute de Ceaușescu și ar fi acționat pentru redresarea țării din dezastrul provocat de dictatură? Și nu e oare adevărat că Frontul Salvării Naționale a transformat această obligație, ce ținea de logica lucrurilor și de bunul simț, în capital electoral propriu? Deceaușizarea nu e o inițiativă a Frontului. E un imperativ al revoluției și nu e cazul să fie asumată de nimeni. Să fiu bine înțeles, nu neg munca desfășurată de Front, nici n-o pun în discuție. Protestez numai împotriva transformării unei îndatoriri încredințate de revoluție în capital electoral unilateral. Așa cum arată lucrurile acum, s-ar putea vorbi despre un paradox straniu. Mă tem că alegerile vor fi frauduloase chiar dacă voturile vor fi numărate corect. Aici se află cauza principală a amărăciunii care m-a cuprins după lovitura de teatru de marți. Căci Frontul Salvării Naționale se află practic în campanie electorală încă din zilele în care liderii săi ne asigurau că n-au intenții politice de perspectivă. Ei și-au asigurat șansa să devină populari, dînd interviuri, vorbind țării despre munca lor, în timp ce bieții lideri ai partidelor politice beneficiază doar de condiția plictisitoare de oratori care încearcă disperați să atragă atenția asupra platformelor lor politice. În această ordine de idei, nu e oare revelator amănuntul (dar e un amănunt?) că directorul general al Radioteleviziunii este membru al Consiliului Frontului și chiar purtătorul de cuvînt al Frontului? Cît de liberă e, așadar, Radioteleviziunea Română liberă? Pe scurt, fără să fi avut altă legitimare decît pe aceea de a evita un vid de putere, Frontul Salvării Naționale transformă din ce în ce mai mult mandatul său provizoriu într-un mijloc fățiș de a se instala la putere, îngreunînd accesul real al partidelor politice la dialogul cu țara. De altfel, faptul că se ocupă de probleme de perspectivă nu e oare o dovadă că Frontul are o idee cel puțin curioasă despre democrație și despre respectarea angajamentelor sale inițiale? El spune „vrem” sau „nu vrem”, cu bătaie lungă, înainte de a lăsa țara să spună „ce vrea” și „ce nu vrea”. Și parcă această practică ne aduce aminte de unele lucruri cunoscute. Oare cînd vom auzi că în România va exista democrație de tip occidental, cînd va face plopul mere și răchita micșunele?
În al doilea rînd, mulți își pun întrebarea: Bine, bine, dacă nu Frontul, atunci cine? Voi încerca, poate, cu un alt prilej să schițez cîteva ipoteze. Ceea ce aș vrea să spun deocamdată este că lumînările care ard pe altarele martirilor noștri s-ar putea să ardă și pe mormîntul revoluției. Și că, dacă alte căi sînt, pentru moment, nesigure, calea pe care s-a angajat Frontul este o primejdie sigură. Aș vrea să mă înșel, dar mă tem că ea riscă să ducă la restaurarea, sub alte forme, a partidului unic, la pierderea, poate definitivă, a șanselor României de a deveni o țară cu adevărat democratică. Oricum, țineți minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea să fie începutul sfîrșitului revoluției române. Iluziile au durat numai o lună.

Mai bine l-ati lasa pe Paler, sa se odihneasca in pace...

e blasfemie sa pui la paler linkuri de la digi sau Romania libera. vrei sa tresara in groapa?

Cum nene, Paler scria la Romania Libera. Cum sa pun altfel link-ul?
Paler cu P mare, nu?

La fel de fidelutza ca si in 55 ... ca in 80 cadn ma inmebunea cu 15 ani lumina.
Si eu am tot dreptul sa il critic pe fostul meu tovcaras Paller.
A fost un parvenit ..  cum scrie la carte.
Si lasa-ma cu supravietuirea. Nu a fots un inginer care isi facea meseria.. nu a contabil care isi facea doar meseria.
A fost un propagandist!
Ei bine este curios cum azi acuzam pe aia care si-au facut doar merseria insa scujzam propagandistii ...

Pe vremea cand Gadea realiza emisiunea din micul studio din Baneasa si nu din Romexpo.

M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că sîntem un popor condamnat să rabde?Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal?

M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că sîntem un popor condamnat să rabde?Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal?

Ei, daca ar fi stiut el ca de fapt avea dreptate cu prejudecatile...

După patru ani
Într-una din serile dramatice petrecute lîngă un aparat de radio hîrbuit, la care mă chinuiam să ascult „Europa Liberă”, în decembrie 1989, am auzit un țipăt pe care nu-l voi putea uita, cred, toată viața. O femeie le striga, în stradă, la Timișoara, celor ce îndreptaseră mitralierele spre mulțimea răsculată: „Trageți, măăă! Și voi sînteți români!”. Clănțănitul mitralierei a acoperit apoi țipătul. Sau l-a retezat.
După patru ani, prin vocea lui Solcanu [Ion Solcanu, la acel moment senator PDSR], PDSR pune la îndoială legitimitatea „parlamentului conștiinței naționale”, de la Timișoara, cu argumentul: cine i-a ales? Și ce se poate explica, oare, cuiva care crede că, în alegeri, se împart nu mandate, ci „conștiințe”? că unii, între care mă număr, ne regăsim onoarea în acel țipăt de la Timișoara, acoperit sau retezat de gloanțe, mai degrabă decît în tot ce a urmat, ca spectacol, cu brasarde tricolore sau fără? că un vot valorează mai puțin decît o pată de sînge? Mă tem că e inutil. Trec de aceea la ceea ce mi-a adus aminte de serile de-acum patru ani. Întîmplător, mi-a căzut în mînă un ziar din decembrie 1989, de după fuga lui Ceaușescu, unde a fost publicată lista primului Consiliu al Frontului Salvării Naționale. Și am recitit-o. Am făcut, cu acest prilej, patru constatări care m-au dus, în final, la o întrebare.
1. Pe lista aceea, pe care Ion Iliescu s-a adăugat ultimul, „cu voia dumneavoastră”, existau treizeci și nouă de nume. Din ele, treizeci și șase au dispărut de pe scena politică. Au dispărut din motive diferite și în direcții diferite, dar, oricum, niciunul dintre cei treizeci și șase nu se mai află astăzi lîngă Ion Iliescu. S-au îndepărtat ori au fost îndepărtați. Singurii „mohicani” rămași sînt Sergiu Nicolaescu, specialistul în versiuni fumigene despre revoluție, și Dan Marțian. [la acel moment deputat PDSR; între 1990 și 1992 fusese președinte al Camerei Deputaților]
2. Primii care s-au retras din noul organism al Puterii au fost dizidenții. Și toți, absolut toți, au devenit, ulterior, nume hulite. Nu le-a fost iertată îndrăzneala de a recunoaște că s-au înșelat, întrucît înlăuntrul unui miracol se organizase o farsă. Valuri succesive de atacuri, cu pietre și noroi, s-au abătut asupra lor. De parcă toate dovezile de curaj care contraziseseră teza pasivității românești trebuiau compromise.
3. Niciunul din cei care stau, azi, lîngă Ion Iliescu, în capul mesei, nu era cunoscut în decembrie ’89, nu se remarcase prin vreun gest de curaj. Ce făceau atunci domnii Năstase [Adrian Năstase, la acel moment deputat PDSR și președinte al Camerei Deputaților] și Gherman? [Oliviu Gherman, la acelmoment senator PDSR și președinte al Senatului] Ce făcea dl. Văcăroiu? [Nicolae Văcăroiu, la acel moment prim ministru] Ce făceau prim-soliștii de azi ai puterii? Priveau, oare, evenimentele de pe trotuar sau din dormitor, așteptînd să vadă cum se va sfîrși totul? Nu știm. Despre unii nu e nevoie să ni se spună ce făceau, fiind de notorietate cu ce se îndeletniceau la 21 decembrie ’89: cu înfierarea „huliganilor” care strigau soldaților, la Timișoara: „Și voi sînteți români!” Greșesc martorii, dle Văcaru? [Vasile Văcaru, la acel moment senator PDSR de Gorj; răposat în 2001]
4. Așadar, toți cei care aveau merite recunoscute la 22 decembrie nu mai au, azi, nici un merit. Nici un fost dizident nu se mai află azi în preajma Cotrocenilor. Nici unul din cei care a avut curajul să se împotrivească, într-un fel sau altul, lui Ceaușescu nu se găsește în „staff”-ul politic ce decide destinele țării. În schimb, revin în forță mințile stricate de Ceaușescu, setoase de revanșă. Revin în forță vorbitorii „limbii de lemn”. Dacă n-a murit, femeia care strigase la Timișoara „Trageți, măăă!” regretă, probabil, că n-a murit atunci. Temerarii disperați, de acum patru ani, s-au ales cu infirmități și medalii. Profitorii disperării lor s-au ales cu fotolii de înalți dregători și cu tribune de la care batjocoresc, uneori chiar în numele lui Ceaușescu, ideile pentr care s-a murit în decembrie 89.
Încît întrebarea de care vorbeam se naște de la sine. Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?