Trecerea la inamic, in Primul Razboi Mondial, a colonelului Alexandru Sturdza

,,
Trecerea la inamic a colonelului Alexandru Sturdza în anii Primului Război Mondial rămâne o pagină puțin cunoscută din istoria noastră. Nici nu este de mirare: nu reprezintă un subiect foarte comod. Dacă în perioada interbelică a apărut o singură carte dedicată acestui episod delicat, e de la sine înțeles că istoriografia comunistă l-a trecut complet sub tăcere. De curând însă, Petre Otu și Maria Georgescu au publicat Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, o lucrare extrem de bine documentată și care luminează multe dintre cotloanele obscure ale acestui caz.

Alexandru D. Sturdza s-a născut la 23 mai 1869, fiind unicul copil al lui Dimitrie A. Sturdza și Zoe Cantacuzino. Neamul Sturdzeștilor a fost unul dintre cele mai implicate în istoria românilor, din rândul lor alegându-se domnitori (Ioniță Sandu Sturdza sau Mihail Sturdza) sau demnitari de rang înalt. Tatăl său, Dimitrie, a fost una dintre cele mai influente personalități de la cumpăna secolelor. A studiat în Germania, țară de care s-a simțit atașat tot restul vieții. A fost implicat în Unirea Principatelor, fiind un timp secretar personal al domnitorului Cuza, ulterior adversar al acestuia, fiind implicat în „monstruoasa coaliție”, conspirația care l-a silit pe Cuza să abdice. Ministru în dese rânduri sub Carol I, Dimitrie A. Sturdza a pus bazele Partidului Național Liberal, retrăgându-se din politica înaltă în urma alianței României cu Rusia, pe care o considera cel mai mare pericol pentru existența statului român. Zoe Cantacuzino provenea dintr-o familie la fel de ilustră.
Acesta a fost mediul în care a crescut Alexandru. A primit, cum era de așteptat, o educație aleasă, având profesori germani și francezi, inițiat în spiritul culturii germane de tatăl său și în cea franceză de mamă. De altfel, cu fiecare coresponda în cele două limbi, expresie a educației insuflate de părinți.
Conflictul cu Alexandru Averescu

La 9 martie 1889, Alexandru Sturdza era înregistrat ca soldat voluntar în armata română, dar la 16 noiembrie același an primea un concediu de trei ani pentru a urma studiile militare în Germania. De fapt, a rămas în Germania timp de 12 ani, perioadă în care a urmat cursurile mai multor instituții de învățământ și a efectuat stagii de practică în unități și comandamente de diferite arme. A parcurs cursurile Școlii Militare din Hanovra, absolvită în 1891. Pe baza studiilor din Germania, tot atunci a fost primit în armata română, cu gradul de sublocotenent. Pe baza unui acord încheiat între Carol I și împăratul Wilhelm al II-lea, Alexandru Sturdza a servit în armata germană până în toamna anului 1901. A studiat la Școala de Artilerie și Geniu și la Academia de Război din Berlin, fiind pregătit ca ofițer de legătură în conformitate cu tratatul de alianță dintre România și Puterile Centrale. În toată această perioadă a avansat în grad și în armata română.

Alexandru a avut performanțe deosebite în instituțiile militare. A fost și perioada când a intrat pentru prima dată în conflict cu Alexandru Averescu, pe atunci maior și atașat militar la Berlin din august 1896. Potrivit regulamentelor epocii, toți militarii români aflați în misiuni în țara respectivă, inclusiv cei aflați la studii sau stagii de pregătire, se găseau în subordinea atașatului. Averescu era, prin urmare, superiorul direct al lui Alexandru Sturdza, aflat la Academia de Război din Berlin.
Averescu i-a cerut lui Sturdza o serie de informații legate de regulamentele armatei germane, însă Sturdza a refuzat, afirmând că nu a cerut voie „șefilor săi germani”. Atașatul militar i-a atras atenția că, la Berlin, el era singurul lui șef, dar Sturdza a replicat că se află sub jurământul depus față de regele Prusiei și acțiunea sa ar putea fi catalogată drept „spionaj”. Averescu i-a pus în vedere că este totuși ofițer român și se va reîntoarce în cadrele active după terminarea stagiului în Germania. Sturdza a refuzat și l-a înștiințat pe Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, de solicitarea lui Averescu, pe care l-a acuzat de relații prea strânse cu atașatul militar francez. Alexandru i-a scris despre conflictul cu Averescu și tatălui său, ceea ce s-a concretizat, în cele din urmă, prin retragerea lui Averescu din funcție, înainte de terminarea stagiului.
În ciuda pregătirii profesionale impecabile, mulți îl considerau încă doar o „beizadea”

Alexandru Sturdza s-a întors în România în 1901, fiind încadrat în Batalionul 2 vânători, purtând însă pentru totdeauna experiența vieții în Germania, devenită a doua sa patrie. În țară, a încercat să imprime un nou curs în armata română, ofițerii veniți din Germania sau Austro-Ungaria fiind cei mai în măsură a observa lipsurile, starea de inferioritate față de armatele unde ei se formaseră și se instruiseră. A folosit influența tatălui său, ajuns prim-ministru și concomitent ministru de război la cumpăna dintre secole, care a difuzat, prin semnătura sa, ordine, instrucțiuni, regulamente, toate elaborate de Alexandru Sturdza, unul dintre artizanii cursului reformist în armată.
În septembrie 1903 a fost mutat la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, căpitanul Alexandru Sturdza fiind numit comandant al companiei de elevi, având și calitatea de profesor. Deși puțini îi contestau lui Sturdza pregătirea profesională, în epocă era considerat o „beizadea”, prin prisma faptului că era fiul unuia dintre cei mai importanți lideri politici români. Acest sprijin influent și caracterul său intransigent l-au adus în multe situații tensionate.
O etapă importantă a carierei militare a lui Alexandru D. Sturdza a fost cea de atașat militar la Paris, cu acreditare și la Bruxelles, o numire oarecum bizară, ținând cont de educația și pregătirea sa germană, de notorietate, fapt care a nemulțumit Parisul, fiind primit cu o oarecare răceală. Cu siguranță că numirea sa avea legătură și cu faptul că devenise „incomod”, atât prin inițiativele, cât și prin influența de care se bucura. Plecarea sa la Paris a corespuns cu deșfășurarea răscoalei din 1907, guvernul conservator fiind înlocuit cu unul liberal, condus de Dimitrie Sturdza, cu generalul Alexandru Averescu la Ministerul de Război, impus de regele Carol I, fiind a patra oară când tatăl lui Alexandru era investit în funcția prim-ministru.
Spirit metodic și având un înalt simț al datoriei, dublate de o bună pregătire, Alexandru Sturdza s-a achitat exemplar de misiunea din capitala Franței, trimițând spre țară rapoarte detaliate și foarte utile, care demonstrau că era informat în multe privințe, îndeosebi cele militare, având o mare putere de analiză și beneficiind de experiența vieții de peste un deceniu în Germania.
Articolul care a declanșat furtuna în lumea militară românească

Avansat între timp la gradul de maior, a fost rechemat în țară în noiembrie 1911. Într-o perioadă dificilă a vieții sale, legate de boala tatălui său și rana gravă primită în timpul unui duel, Alexandru Sturdza nu a abdicat niciodată de la principiile sale foarte stricte care i-au ghidat cariera și viața. Pe de altă parte, modul oarecum incorect în care s-a făcut avansarea sa la gradul de maior în 1908 nu a făcut altceva decât să declanșeze un nou scandal, care a întărit imaginea de „protejat” pe care o avea deja. De fapt, această avansare ar fi trecut neobservată dacă nu s-ar fi suprapus peste un alt scandal, prin publicarea în revista „Ramuri” din Craiova, a unui articol al acestuia intitulat „O eră nouă în oștire?”; articolul fusese prilejuit de Legea pentru organizarea armatei din 29 martie 1908, inițiată de Alexandru Averescu și care avea în multe privințe un caracter revoluționar.
Salutând această lege, Sturdza aducea și numeroase critici referitoare la starea armatei, într-un stil care-l caracteriza. Articolul a declanșat o adevărată furtună în lumea militară românească. Într-un drept la replică publicat de revista „Țara”, căpitanul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino a criticat ideile propagate de Alexandru Sturdza, provocându-l pe acesta la duel, urmat de căpitanul Ion Cătuneanu din Craiova, care îl caracteriza drept „canalie” și „laș”. Deși reacțiile celor doi ofițeri erau împătășite de o mare parte a corpului ofițeresc, acțiunile lor reprezentau o încălcare a prevederilor legale în vigoare (ofițerii nu aveau voie să publice în ziare civile, așa cum a făcut căpitanul Cantacuzino), provocând și o mare mâhnire în sânul familiei Sturdza.
Cei doi ofițeri au fost pedepsiți pe cale ierarhică, Gheorghe Cantacuzino fiind pedepsit cu 10 zile de arest de superiorul direct, cu 20 de zile de principele Ferdinand, fiind suspendat din calitatea de comandant de companie și adus înaintea Tribunalului Teleorman în calitate de inculpat pentru abuzurile de putere din timpul răscoalelor țărănești.
Duelul Sturdza-Cătuneanu

Opinia publică a perceput pedepsirea celor doi ofițeri, motivată, dar și disproporționată, ca o injustiție, în condițiile în care Alexandru publicase la rândul lui articolul fără a-și informa superiorii. La sugestia prim-ministrului, Alexandru Averescu a constituit ad-hoc un Consiliu de Onoare, care l-a considerat nevinovat pe Alexandru Sturdza, înaintat „la alegere” în gradul de maior.
În loc să se stingă, scandalul a luat amploare, inclusiv în presă. Regele Carol a cerut pedepsirea lui Alexandru, dar tatăl său a declarat că, în atare situație, își va oferi demisia din fruntea guvernului, acuzând o conspirație urzită împotriva sa și care exploata politic momentul. Șefii militari l-au constrâns pe Alexandru să dea satisfacție căpitanului Ion Cătuneanu, în timp ce pedepsele aplicate celor doi ofițeri – Cantacuzino și Cătuneanu au fost „relaxate”.
Duelul dintre Sturdza și Cătuneanu a avut loc în ziua de 9 iunie 1908, la ora 6 dimineața, în manejul Regimentului 1 artilerie (Hipodromul Bibescu), arma folosită fiind sabia. Sturdza a fost rănit la nivelul feței, o tăietură de 12 cm de la ureche până sub bărbie. Doar câțiva milimetri mai jos și rana ar fi putut deveni mortală. Deși Cătuneanu i-a întins mâna, Sturdza a refuzat.

Ulterior, imaginea maiorului Sturdza s-a ameliorat. Nicolae Iorga a scris un articol înflăcărat, în care amintea de pregătirea acestuia, considerândul unul dintre cei mai bine pregătiți tineri ofițeri. Pe de altă parte, presa a publicat extrase din dosarul personal al căpitanului Cătuneanu, care dovedeau că ofițerul avea grave probleme de comportament, evidențiate de-a lungul anilor de superiorii ierarhici.
Nemulțumit de decizia de neutralitate hotărâtă în Conisliul de Coroană

Revenit de la Paris, maiorul Sturdza a lucrat o perioadă la Marele Stat Major, la 1 aprilie 1912 fiind avansat locotenent-colonel și numit comandant al Batalionului 6 vânători, unitate cu care a participat la campania armatei române din sudul Dunării, pe care apreciat-o ca „nefiind un război adevărat”. La scurt timp după demobilizare a fost numit comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. Ca de obicei, și-a îndeplinit atribuțiile cu profesionalism și simț de răspundere, intrând nu de puține ori în conflict cu superiorii ierarhici. La 1 decembrie 1914 a fost înălțat la gradul de colonel. A fost critic în primul rând la adresa sistemului de pregătire a ofițerilor folosit în perioada neutralității, când s-a pus accent pe număr, nu pe calitate.
În plus, colonelul Sturdza era vizibil marcat de decizia de neutralitate hotărâtă de celebrul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, fiind în asentimentul total al socrului său, Petre P. Carp, care ceruse ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, în spiritul tratatului amintit.
Atitudinea și concepțiile lui Sturdza pot fi subînțelese și din memoriile fruntașului liberal I.G. Duca. În calitate de ministru al instrucțiunii și cultelor, fusese informat că în școala militară al cărei comandant era Sturdza se desfășura o activitate de propagandă antimilitaristă și adventistă. Duca l-a informat de situație, sperând într-o stopare a unor asemenea practici. Răspunsul alambicat primit de la Sturdza l-a nedumerit pe Duca, care l-a chemat pentru o întrevedere privată, notând ulterior că Alexandru era „un spirit încăpățânat și sucit”, o conversație cu el în termeni de bun simț fiind aproape imposibilă.
La declanșarea mobilizării, la 14/27 august 1916, în conformitate cu dispozițiile regulamentare, Alexandru Studza a fost desemnat să comande o unitate de infanterie, fiindu-i desemnat Regimentul nr. 1 „Dolj”. La scurt timp însă a primit ordin să revină la București, unde i s-a încredințat comanda Brigăzii 7 mixtă, creată ad-hoc, decizie motivată de evoluția evenimentelor de pe front. Ea a fost introdusă în prima linie fără a ajunge la o capacitate combativă ridicată, cu toate eforturile colonelului Sturdza. Acesta s-a dovedit foarte drastic în paginile jurnalului personal la adresa modului de conducere al Marelui Cartier General român, care dezintegra unitățile, le amesteca și le subordona pe baza unor criterii obscure, un haos care explică, în parte, înfrângerile teribile din toamna anului 1916.
Averescu: „Nu am ce face cu astfel de înfumurați”

În luptele din decembrie 1916, unitatea comandată de Sturdza a fost subordonată Diviziei 12 cavalerie rusă, comandată de generalul finlandez Mannerheim. Spre sfârșitul anului, în urma unor acțiuni ofensive ale trupelor româno-ruse, colonelul Sturdza a luat câteva decizii bizare, care vizau o retragere a unității sale în adâncime, sub pretextul – imaginar – al unor ofensive inamice; aceasta l-a nemulțumit profund pe generalul Averescu, comandantul Armatei a 2-a, care a cerut explicații, între cei doi având loc un schimb acid de replici. Averescu și-a notat, în ziua de 24 decembrie 1916/6 ianuarie 1916, în Notițe zilnice de războiu: „Cea mai urâtă zi din cursul campaniei și poate din viață chiar! Colonelul Sturdza s-a retras fără cauze aparente, precipitat, fără a mă preveni la timp...”. Curând, Averescu a cerut generalului Prezan, șeful Marelui Cartier General, ca Alexandru Sturdza să fie luat din compunerea Armatei a 2-a. „Nu am ce face”, scria Averescu, „cu astfel de înfumurați, care, cu toate că au unele calități, sunt mai mult o încurcătură decât un ajutor [...] Are calități; defectele însă precumpănesc”.
Marele Cartier General l-a mutat, la 22 ianuarie 1917, pe colonelul Sturdza la Divizia 10 infanterie, care se reorganiza în nordul Moldovei, pe Prut, dispoziție pe care Alexandru a perceput-o ca o predare a sa către ruși, aceștia cunoscând foarte bine politica de 30 de ani a tatălui și socrului său. În această perioadă a avut loc un episod controversat, cel al execuției sublocotenentului Ciulei, acuzat de Sturdza de noncombat și părăsirea câmpului de luptă. Ciulei a pledat nevinovat și a avut o o comportare demnă în fața plutonului de execuție, la 28 ianuarie/10 februarie 1917. Procesul și execuția sa au avut loc doar la câteva zile de la trecerea la inamic a colonelului Sturdza, ceea ce a complicat lucrurile, fapta sublocotenentului fiind privită într-o nouă lumină din perspectiva actului de trădare al colonelului Sturdza. A fost Ciulei o victimă a lui Sturdza, ultimul încercând să adoarmă vigilența autorităților, pentru a-și pune în aplicare planul? Sau a fost doar o înlănțuire nefericită de evenimente, de vreme ce soarta sublocotenentului Ciulei a fost decisă de o instanță militară pe care Sturdza nu avea cum să o influențeze, fiind deja trecut la inamic? Greu de dat un răspuns fără echivoc. Faptul că a fost o eroare judiciară pare confirmat de revizuirea procesului; aceasta a fost cerută de Ecaterina Ciulei, soția sublocotenentului, iar Curtea Superioară de Justiție Militară l-a amnistiat pe Ciulei în aprilie 1920.
Trecerea la inamic și planurile de a forma un corp de voluntari alcătuit din prizonieri

Alexandru Sturdza și-a pregătit minuțios fuga. Jurnalul său denotă frământările sufletești prin care a trecut în timpul campaniei din 1916 și aprecierile sale critice, îndreptățite de cele mai multe ori, asupra situației generale. Era îngrijorat și de comportamentul trupelor ruse, despre care considera că formează un regim de ocupație asupra teritoriului românesc neocupat de trupele Puterilor Centrale. Planurile de strămutare a autorităților (monarhie, parlament, guvern) și a armatei pe teritoriul Rusiei le considera ca reprezentând sfârșitul statului român. La data când s-a decis să dezerteze, aceste planuri fuseseră abandonate, sub influența Franței.
Trimis departe de front, Sturdza a considerat că a venit momentul oportun pentru punerea în aplicare a planului său, fiind ferm convins că va deveni un adevărat salvator al patriei sale. El urmărea să formeze, folosind prizonierii români aflați în lagărele din Germania și Austro-Ungaria, un corp de voluntari, care, sub comanda sa, să lupte alături de germani pentru alungarea trupelor ruse din Moldova. În acest fel considera că va elibera statul român de influența Rusiei, concomitent cu regăsirea aliaților de până în Primul Război Mondial.
L-a convins de justețea acestui plan și pe locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie, fost atașat militar la Viena în anii 1914-1916, perioadă în care ar fi fost racolat de serviciile secrete germane. Crăiniceanu urma să fie primul ofițer român care trebuia să treacă la inamic cu trupele din subordine, exemplul lui fiind urmat și de alte unități și mari unități române. Acesta era fiul generalului Grigore Crăiniceanu, o personalitate militară a vremii, fost ministru de război și șef al Marelui Stat Major.
Moartea ordonanței, în împrejurări neelucidate

Obligat să părăsească linia frontului, colonelul Sturdza și-a trimis bagajele la viitoarea unitate și, însoțit de adjutant, locotenentul în rezervă Constantin Wachmann (fiul lui Eduard Wachmann, dirijor, compozitor și profesor universitar român de origine germană) și de ordonanța sa, caporalul Marin Năstase, s-a deplasat, în seara zilei de 23 ianuarie/5 februarie 1917, la foștii subordonați, pentru a-și lua rămas bun, alegând Regimentul 2 grăniceri, ce fusese sub comanda sa.
Sub pretextul că este prea târziu să înnopteze la Panciu, urma să rămână la regiment. A ales să meargă la Batalionul 2 grăniceri, constituit din rezerviști; deplasându-se pe șoseaua dintre Dealul Satului și dealul Voloșcani, a afirmat că dorește să viziteze sectorul înaintat al companiei comandate de căpitanul Gheorghe Polihroniade. De aici a trecut, nu fără peripeții, în liniile inamice. În timpul acțiunii, caporalul Marin Năstase, care avea asupra lui suma de 13.000 de lei, solda comandantului, precum și valiza cu actele colonelului Sturdza, inclusiv Jurnalul (care se va dovedi o piesă esențială la proces), a fost ucis, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, cel mai probabil din cauza focului deschis de militarii români în momentul traversării „zonei nimănui”, ce despărțea liniile germane de cele române. Unele mărturii au acreditat ideea că a fost împușcat chiar de către colonelul Sturdza, ceea ce pare improbabil, acesta neavând niciun interes să-și omoare ordonanța, având în vedere bunurile pe care le purta asupra sa. Se pare că au existat momente confuze, Sturdza rătăcindu-se atât de ordonanță, cât și de locotenentul Wachmann.
A fost descoperit de un soldat german, care l-a condus la un sublocotenent; acesta i-a spus că era deja așteptat, întrucât Wachmann ajunsese în liniile germane și dezvăluise întreaga acțiune. Au fost bine tratați și apoi trimiși la Soveja, unde au fost primiți de comandantul Diviziei 218 infanterie, generalul von Gentner. Ulterior, colonelul a plecat la Târgu Secuiesc, unde se găsea generalul von Gerok, comandantul grupului de armate care îi purta numele, în vederea trecerii la următoarea etapă a planului lui Sturdza. Totuși, germanii au păstrat unele suspiciuni, având în vedere că Sturdza nu avea asupra lui niciun act de identitate și nimeni nu îl cunoștea. Pentru identificarea sa a fost chemat colonelul Randa, fost atașat militar al Austro-Ungariei, care îl cunoștea bine, iar întâlnirea prietenească dintre cei doi a spulberat neîncrederea germanilor.
Autoritățile române au încercat să-l prindă într-o cursă

Colonelul Sturdza a elaborat un manifest, multiplicat în 15.000 de exemplare, care urma să fie difuzat prin diverse canale, inclusiv prin împrăștierea lui din avion pe front și în spatele liniilor românești. Însă, într-o primă fază, Sturdza trebuia să găsească aproximativ 100 de prizonieri români, care să treacă în dispozitivul românesc și să dea manifestele militarilor noștri. O altă parte trebuia dată locotenent-colonelului Crăiniceanu, care, în plus, urma să distrugă liniile telefonice din spatele frontului, să aresteze pe ofițerii străini atașați pe lângă unitatea sa și să treacă în fruntea regimentului său în liniile germane.
Documentele germane sugerează neîncrederea în această acțiune, o circulară sugerând că „în loc să treacă la noi în mod sincer, s-ar putea să ne trezim cu un mare atac din partea românilor”. În ziua de 28 ianuarie/10 februarie 1917, în pădurea de pe dealul Cârlan, colonelul Sturdza s-a întâlnit cu principalul său colaborator, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu. Sturdza i-a cerut imperios să se retragă și să pună în aplicare planul în seara aceleiași zile. Crăiniceanu s-a conformat, dar, la întoarcere, la punctul Paltin, cota 779, a fost arestat, asupra sa găsindu-se și manifestul semnat de Sturdza. În dimineața zilei de 28 ianuarie/11 februarie 1917, au plecat spre liniile române și 22 de prizonieri români care aveau asupra lor manifestul, acțiune care se dovedise un fiasco încă de la recrutarea prizonierilor. Din 180 de prizonieri puși la dispoziția lui Sturdza, doar 30 s-au oferit să îndeplinească o asemenea sarcină, iar opt au refuzat în ultimul moment să participe la acțiune.

În acea zi partea germană a așteptat ca trupele române să dea curs chemării lui Sturdza, inclusiv împăratul Carol cerând informații despre rezultatul acțiunii. Acesta a fost nul: niciun soldat român nu a trecut liniile adverse. Punându-și speranța în planul de formare a unui corp de voluntari români, proveniți din rândul prizonierilor, Sturdza a părăsit linia frontului, având întâlniri cu înalte oficialități militare. A vizitat Budapesta, Viena apoi s-a deplasat la Frankfurt, unde urma să se întâlnească cu binomul de conducere al armatei germane, generalii Hindenburg și Ludendorff. Nu a mai apucat, fiind chemat urgent pe front. La 7/20 februarie, un parlamentar român depusese un plic adresat colonelului Sturdza, venit din partea unui oarecare căpitan Bălăuță, care îl anunța că vorbește în numele a numeroși militari români, adepți ai planului său, care așteaptă un semnal pentru a trece la inamic. În consecință, îl invita pe Sturdza să vină pe front, pe 15 februarie, ora 10.00.
Termenul fiind prea scurt, data a fost amânată, colonelul Sturza fiind adus rapid în dispozitivul german. El a scris un răspuns către căpitanul Bălăuță, prin care îl invita în liniile germane, răspunsul acestuia fiind o cerere către Sturdza de a se deplasa el în liniile românești, pentru a explica ofițerilor care doreau să-l urmeze detaliile planului. În plus, susținea Bălăuță, unii ezitau și trebuiau mituiți. După acest schimb de epistole, Sturdza a fost condus la 150 de metri de liniile românești, unde se zăreau câțiva ofițeri. Sturdza a încercat să deschidă un dialog, dar ofițerii s-au retras. A urmat un alt schimb de scrisori, prin parlamentari, prin care cei doi se invitau reciproc în propriul dispozitiv, ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, ofițerii germani care îl însoțeau pe Sturdza aveau ordine ferme să nu-i permită acestuia trecerea în dispozitivul liniilor române. Demersul căpitanului Bălăuță nu a fost decât o cursă, prin care autoritățile române au încercat să-l prindă pe Sturdza.
Undă de șoc la Iași, în urma trădării, și sentința de condamnare la moarte  

Trecerea la inamic a colonelului Sturdza a șocat lumea politică aflată la Iași. Mulți îl cunoșteau pe acesta, îi apreciau pregătirea și valoarea ca ofițer. În pofida unui caracter dificil, a trufiei și a încăpățânării sale, nimeni nu-l credea în stare de un asemenea gest. Prima reacție a fost de a nu se da crezare veștii, considerată un simplu zvon. Când trădarea a fost confirmată, asupra cadavrului caporalului Marin Năstase fiind găsite documente care demonstrau că acțiunea fusese îndelung plănuită, o undă de șoc a traversat lumea militară și politică. Jurnalul său a ajuns pe biroul regelui Ferdinand și e lesne de înțeles reacția pe care a avut-o suveranul când a citit aprecierile nu prea măgulitoare ale autorului la adresa sa.
Fapta sa a fost intens discutată și mulți ofițeri erau de părere că Sturdza nu era un trădător, acționând din convingere. În iarna anului 1917 credința în idealul național era o simplă himeră; toată lumea gândindu-se, în termeni mai degrabă mistici decât raționali, la „mântuirea regatului”, gestul lui Sturdza fiind considerat unul dictat de disperare.
Autoritățile române au luat rapid măsuri pentru a ameliora efectul acestei trădări. Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 4 armată, a emis un ordin de zi în care blama fapta fostului camarad, caracterizând-o drept o trădare și o crimă. S-a instituit o supraveghere mai atentă a ofițerilor, iar foștii colaboratori ai lui Sturdza au fost mutați fie pe front, fie în interiorul țării. Înaltele oficialități militare și civile și-au intensificat vizitele în prima linie, încercându-se și o ameliorare a condițiilor de viață pentru trupă. Concomitent, presa în general, dar în special „România”, organul de presă oficial al Marelui Stat Major, a publicat o suită de articole referitoare la condițiile foarte grele de trai din lagărele germane.
În mod evident a fost declanșată și o anchetă, urmată de un proces. Consiliul de război al Armatei a 2-a i-a condamnat pe Sturdza și Wachmann la moarte (în contumacie) și la degradare militară, iar pe Crăiniceanu la 15 ani muncă silnică. Dar hotărârea a fost casată de generalul Prezan, deși Crăiniceanu era fiul surorii sale. Procesul a fost revizuit de Consiliul de război al Armatei 1, Crăiniceanu fiind condamnat la moarte și apoi executat în fața propriilor subordonați, în Vinerea Mare (31 martie 1917 stil vechi). Demn, a refuzat să fie legat la ochi și a sărutat drapelul.
Deși în proces au fost inculpate și condamnate doar trei persoane, a existat bănuiala că planurile colonelului Sturdza erau cunoscute și de alți înalți ofițeri. Din Jurnal reiese că era apropiat de generalii Christescu și Grigorescu, cu acesta din urmă întâlnindu-se cu o seară înainte de a trece la inamic. Au știut ce urma să se întâmple? Greu de răspuns. Chiar dacă răspunsul este afirmativ, cert este că aceștia nu au informat autoritățile și au așteptat desfășurarea evenimentelor. Rapida (și fireasca) reacție a lui Grigorescu, prin ordinul de zi de care aminteam, poate fi și o încercare de a se detașa foarte clar de acțiunea colonelului Sturdza. Sunt doar câteva exemple; se poate discuta despre posibile complicități și la eșaloane mai mici. De altfel, Alexandru Marghiloman mărturisea în memoriile sale că de planurile lui Sturdza știau mai mulți ofițeri, informație furnizată de însuși Wachmann, în vara anului 1917, acesta refuzând să dea nume.
Colonelul Sturdza a fost bănuit inclusiv de o cooperare cu generalul Mannerheim, care a contribuit ulterior la crearea statului finlandez, amândoi având o atitudine filogermană. Venită pe filieră franceză, această ipoteză nu are nicio confirmare directă, memoriile lui Mannerheim nefiind clarficatoare în această privință.

Exilul și încercările eșuate de a fi amnistiat

După ce a eșuat în tentativa de a forma un corp de voluntari din rândul prizonierilor români, Alexandru Sturdza a locuit un timp în Bucureștiul ocupat, aflându-se în preajma germanilor în timpul negocierilor de la Buftea. La sugestia mareșalului von Mackensen, a părăsit România în martie 1918, stabilindu-se în Germania, având statut de refugiat. La jumătatea anului 1919 i s-au alăturat soția și cei trei copii (Sandu, Ioan și Dimitrie), stabilindu-se la München, fără însă a accepta sugestia de a emigra cu toată familia. În același timp, nici Elisabeta, soția sa, nu a acceptat divorțul solicitat de familie.
Alexandru Sturdza a încercat, după război, să obțină din partea autorităților române o rezolvare a situației sale, în 1920 trimițând în țară și un memoriu. Nu-și făcea prea mari speranțe, de vreme ce avea în România dușmani implacabili, îndeosebi Brătienii, la care se adăuga ofensa personală adusă suveranului în paginile Jurnalului.
În anii ’20, Sturdza a locuit la München împreună cu familia, lucrând fie la o bancă elvețiană, fie la un institut de biologie, cei trei fii locuind cu el. Soția făcea naveta între România și Germania, vara administrând moșia familiei de la Țibănești.
În 1930 s-a întâlnit cu mareșalul Averescu, cu speranța unei amnistii, mai ales că Ion I.C. Brătianu și regele Ferdinand muriseră în 1927, dar acesta i-a spus că situația politică nu permitea acest lucru. Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea i-a insuflat noi speranțe cu privire la rezolvarea situației sale. Tot în 1930, în septembrie, s-a mutat la Überlingen, fiind angajat la școala secundară de la Spetzgart, parte componentă a Școlii de la Salem. Relațiile cu familia s-au răcit, iar accederea la putere a partidului nazist a complicat situația sa din cadrul școlii de la Salem, care constituia singura sa sursă de venit. La 1 iunie 1938 a părăsit școala, stabilindu-se ulterior în Elveția. Singura bucurie a constituit-o căsătoria fiului său Sandu, de care era mai apropiat, în iulie 1938. La 28 septembrie 1939 a încetat din viață, la doar câteva zile după declanșarea războiului.
Personalitate complexă, cu calități evidente, Sturdza a acționat din convingere. S-a considerat un „Mesia”, chemat să salveze poporul român; în loc de asta, numele său a rămas în memoria posterității ca fiind sinonim cu trădarea, un stigmat poate nedrept, având în vedere că au existat, și în epocă și în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, acte de trădare la fel de flagrante, pedepsite cu destulă indulgență. Poate cea mai fidelă caracterizare a faptei sale o face generalul Radu R. Rosetti, care o explica prin „hipertrofia eului, care l-a adus până la un adevărat acces de nebunie”. ''
https://www.historia...-din-convingere

Din punctul meu de vedere, colonelul Sturdza a trecut la germani, dezertand si comitand clar un act de tradare, deoarece omul asta iubea in egala masura Romania si Germania si nu concepea ca cele doua tari sa se afle intrun conflict militar deschis si mai ales, Romania sa fie aliata cu Rusia.In marea lui naivitate, surprinzatoare pentru un om atat de inteligent si educat, in momentul cand a dezertat, acesta a crezut ca Germania va castiga razboiul si a considerat ca este mai bine ca sfarsitul sa il gaseasca alaturi de tara pe care o iubea foarte mult, Germania, si ca vor fi destui militari romani care sa ii urmeze gestul nesabuit.
Daca armata romana ar fi fost formata din oameni ca si colonelul Sturdza, loiali insa doar Romaniei, macar cu 10 ani inainte de intrarea tarii noastre in razboi, cu siguranta ca pentru armata romana razboiul ar fi decurs altfel, cu mult mai putine victime si mai multe batalii castigate.

Se poate un rezumat?

 nicu131, on 23 septembrie 2017 - 18:33, said:

Pai nu poti citi?

 YourFan, on 23 septembrie 2017 - 18:42, said:

E destul de bine structurat... cine doreste, citeste.

 max_01, on 23 septembrie 2017 - 18:16, said:

- Se pare că și în al doilea război mondial au fost asemenea idioți naivi la conducerea României care au făcut aceeași greșeală, dar cireașa de pe tort este că asemenea idei care ne-au dus țara la ruină mai bîntuie chiar și azi unele minți înfierbîntate de propagandă. Un om inteligent învață și din greșelile altora, liberalul, nici dintr-ale lui...

Dar ca in al 2-lea raboi mondial,TOATA Armata Romana a trecut de partea inamicului, nu se pune, nu? Sau aia a fost doar "a-ntors armele impotriva...."?

Asta i cartea si a aparut la editura militara .
Este foarte interesanta .
O recomand cu placere .Merita citita .

 nicu131, on 23 septembrie 2017 - 18:33, said:

Uite rezumatul (titlul topicului):
Trecerea la inamic, in Primul Razboi Mondial, a colonelului Alexandru Sturdza

 nicu131, on 23 septembrie 2017 - 18:33, said:

În ciuda oricăror calități a avut și a oricăror competențe le-a demonstrat în functiile deținute înainte de anul 1917, Alexandru D. Sturdza era în mod implacabil predispus sa devină un trădător în favoarea Germaniei. O chestie secundară   însă deranjantă și ea, este faptul că era și un milinist(sâmbătar/adventist). În mod normal familiei lui trebuia să i se confiște orice fel de proprietăți! Iar familia sa să fie proscrisă în mod irevocabil, nu lăsată să facă naveta între România și Germania! https://dexonline.ro...initie/proscris

link spre o secvență de film artistic, unul dintre multele ale lui Nicolaescu S., care prezintă executarea lui Crăiniceanu

http://www.220.ro/tr...917/7Xoxst844f/

Edited by TheStarkestTruthMatters, 23 September 2017 - 22:15.

În februarie 1917, Curtea Marţială îl condamnă, în lipsă pe colonelul Sturdza la moarte. Complicele său, Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu şi rudă cu generalul Prezan se bucură de o pedeapsă îmblânzită – 15 ani de muncă silnică. Presiunea opiniei publice era însă prea mare – generalul Prezan casează prima sentinţă şi cere condamnarea la moarte pentru Crăiniceanu, acesta fiind executat în faţa trupei sale.

Sturdza asta este si va ramane un tradator si un criminal .Inainte sa dezerteze l-a omorat pe slt Ciulei !!!! (cica ar fi vrut sa dezerteze )  .

În mod normal familiei lui trebuia să i se confiște orice fel de proprietăți! Iar familia sa să fie proscrisă în mod irevocabil, nu lăsată să facă naveta între România și Germania !
Foarte corect ce spui @adisz .

Este strigator la cer ce a facut asta .

Edited by ocoleanuionut, 23 September 2017 - 22:33.

 ocoleanuionut, on 23 septembrie 2017 - 22:26, said:

Foarte corect ce spui @adisz TheStarkestTruthMatters.

Edited by adisz, 24 September 2017 - 10:02.

 ocoleanuionut, on 23 septembrie 2017 - 22:26, said: