Cezar Bolliac-romantic, profet, antisemit

,,Cezar Bolliac-romantic, profet, antisemit

Pentru orice român educat, posteritatea lui Cezar Bolliac este marcată de două texte definindu-i profilul. Pe de o parte, imaginea pioasă din “ Epigonii” lui Eminescu, imortalizând pe acel Bolliac pasionat și profet al poeziei sociale. Pe de altă parte, teribilul pamflet al lui Alexandru Odobescu, cel care stabilește, definitiv și sarcastic, reputația de excentricitate ridicolă a lui Bolliac în materie de studii arheologice. Dincolo de aceste borne ale receptării, se întinde uitarea care l-a acoperit, ca pe atâția dintre contemporanii săi. Din opera sa poetică nu mai se poate salva nimic: prolixitatea și tezismul o fac ilizibilă.
Și totuși, Cezar Bolliac este un pașoptist exemplar. Cariera sa literară și publică se suprapune peste intervalul regenerării naționale.În pofida exagerărilor de umor involuntar, Bolliac este vocea ce ilustrează, în ratarea și în delirul său de grandoare, un moment cultural. Figura sa,minoră în comparație cu a celor din jurul său, are atributele exemplarității. Lui Bolliac nu îi sunt străine intuițiile, după cum nu i se poate nega patima care i-a animat efortul publicistic. În epoca realismului socialist, Bolliac a fost omagiat ca un precursor al angajării sociale. În atenția sa față de cei oprimați, s-a citit elanul umanitar.
Ceea ce aceste critici de conjunctură au trecut sub tăcere, din rațiuni de corectictudine politică, este timbrul antisemit care îi domină intervențiile de după 1866. Bolliac este un radical , un profet, un căutător al originilor dacice și un feroce apărător al naționalității. Agresivitatea cu care Bolliac- munteanul propagă antisemitismul are egal doar în obsesia “ fracționiștilor “ ieșeni. Cu un titlu ce descinde din “O noapte furtunoasă”, a sa “ Trompetă a Carpaților” este organul de presă ce unește, deloc surprinzător, demagogia socială și pulsiunile xenofobe. Drumul lui Bolliac este un drum pe care îl parcurge o întreagă generație. Fizionomia sa îl face un erou al timpului său.
Profetul
Ceea ce critica a remarcat, de la D. Popovici la Mircea Scarlat și Ioana Em. Petrescu, este decalajul dintre precaritatea estetică a poetului Bolliac și calitatea remarcabilă a viziunii sale de doctrinar al poeziei. Muza lui Bolliac este insensibilă la fascinația lui Lamartine. Claviatura sa nu vibrează decât mimetic la stimulul melancolic. Ceea ce îl mișcă cu adevărat este ambiția profetică, afină cu elanul mesianic al romantismului european. Vocea lui Bolliac este vocea celor care, pe urmele lui Hugo și Lamennais, visează să fie preoți ai unei noi religii a poeziei.
În polemica cu Heliade –Rădulescu, ( cel cu care se va afla în relații de pasionată inamiciție), Bolliac atacă, frontal, dogmele clasice. Tăgăduirea lui Boileau și a regulilor ce îl încorsetează pe poet sunt parte din această profesiune de credință radicală estetic. Acolo unde primul Heliade este pregătit să admită regalitatea literară clasică, Bolliac este neînduplecat în revolta sa. De aici, poziția specială pe care manifestele sale estetice o dețin ,la nivelul imaginarului romantic de la noi. Patima lui Bolliac vizează eliberarea energiilor mitice ale poeziei de sub suveranitatea rațiunii osificate a predecesorilor. În universul lui Bolliac nu este loc pentru compromis cu geometria clasică. Peisajul pe care îl desenează este unul ciclopic. Poezia este o autentică nouă religie a umanității. Ea este destinată să scrie o nouă evanghelie a omenirii și să fie, constant și asumat, un instrument de emancipare și de luptă. În vocabularul deceniilor care vin, arta lui Bolliac este o artă cu tendință. Poezia este luptă, este teză ideologică, este apel la public, este o zbatere ce se situează sub zodia solidarității cu cei oprimați.
Timbrul lui Bolliac este inseparabil de acest mesianism social. Este vorba de empatia cu umiliții și obidiții, este vorba de cultivarea antitezei ce revelă suferința țăranului clăcaș și a robului țigan. Afinitatea cu Bălcescu este de căutat în această vehemență a radicalismului social. Previzibil, literatura este mutilată pe altarul suveranității poeziei militante. Poemele lui Bolliac sunt o acumulare de platitidini demagogice și de elan umanitar. Și chiar dacă revolta îi poate anticipa pe Coșbuc sau pe Goga, contribuțiile sale sunt copleșite de povara expresivității involuntare. Doctrinarul nu deține capacitatea de a topi în ritm intuițiile sale.
Contaminarea poeziei cu lestul mortal al didacticismului ideologic îl condamnă pe Bolliac la impotență ridicolă. Dar neliniștea sa profetică descoperă în proza jurnalistică mediul care permite propagarea obsesiilor sale.Bolliac se va investi în publicistica politică cu o ambiție ce evocă focul radicalismului lui Rosetti. Bolliac străbate etapele tipice ale vieții unui pașoptist- angajarea în sprijinul mișcării lui Ion Câmpineanu, implicarea de la 1848, lungul exil și revenirea în patrie. Din emigrație vine și episodul ce evocă sordidul etic inseparabil de existența sa:dispariția unor bijuterii încredințate lui îi este imputată ca un semn de necinste. Exaltarea profetică a lui Bolliac coexistă cu un personal simț al onoarei. Jertfele patriotice permit renunțarea la onestitatea privată.
Trompeta
Destinul lui Bolliac este, ca și cel al lui Rosetti sau N. T. Orășanu, imposibil de separat de destinul publicațiilor pe care le fondează. Mircea Scarlat observa această dependență maniacală a lui Bolliac de tipar, privit ca trompetă ce trezește națiunea adormită. Geniul lui Boliac, atâta cât a existat, se regăsește în această risipire continuă, în această producție prolixă, destinată uitări. Publicistica sa,pasionată și pasională, este colorată de invective și anunță, în cheie minoră, pe Eminescu , cel de mai târziu, dar și pe Hașdeu- ziaristul. Exagerarea servește ca modalitate de răspândire a unui mesaj de extracție pașoptistă. Radicalismul demagogic al lui Bolliac are o nuanță de oportunism versatil, dar și talentul de a găsi formule memorabile. Victimă a cenzurii lui Cuza, Bolliac este un apărător după 11 februarie al domniei pământene. “ Monstruoasa coaliție” i se datorează, ca sintagmă. Vehemența cu care Bolliac atacă pe Carol I ține de fidelitatea sa față de anti-germanism.Ales deputat, Bollliac are modesta sa apoteoză socială. “Trompeta Carpaților” îi conferă calitatea de tribun al națiunii.
Pașoptismul lui Bolliac exploatează antisemitismul de o manieră programatică. Bolliac nu este o voce izolată: retorica antisemită este mai degrabă regula în epoca de după 1866. Dar ceea ce îl distinge este capacitatea de a mobiliza și de a a conferi antisemitismului centralitate în mesajul său politic. Națiunea este amenințată, la 1866, de extinderea cetățeniei- tribunul Bolliac agită spiritele și contribuie, alături de alții, la adoptarea formulei discriminatorii a articolului 7. În cazul lui Bolliac, ostilitatea împotriva boierilor este în acord deplin cu ideea de supremație românească.Populismul se exprimă xenofob: timbrul lui Bolliac este profetic.
Și tot de această constituție intelectuală mesianică ține și ambiția lui Bolliac de a fi înaintemergător în ale arheologiei. Până la critica lui Odobescu, figura lui Bolliac a fost una autoritară- polivalența sa era un semn al geniului. Asemeni lui Heliade- Rădulescu sau Hașdeu, Bolliac s-a dorit profetul ce indică poporului un drum spre mântuire. Exagerările sale sunt semnul acestei nemăsuri romantice. Bolliac este un precurso.Contemporanii noștri pasionați de tunele dacice și de cetăți ascunse pot saluta în acest arheolog improvizat un spirit afin.
Bolliac participă, timp de decenii, la acest moment al genezei. Ridicol, fantast, oportunist, Bolliac se ratează, dar nu încetează să fie mai puțin romantic în substanța sa. Vocația mesianică se întâlnește cu populismul xenofob. Cariera lui Bolliac este un roman de secol XIX românesc. ''

http://www.lapunkt.r...ofet-antisemit/

La noi, la scoala, nici in perioada comunista, Bolliac nu s-a aflat in programa scolara probabil datorita viziunii sale antisemite.