Inmigrante (fragment)

Buna tuturor!
Cartea aceasta este povestea reala a unui anume emigrant fara acte, in Madrid, acum multi ani cand Spania era si ea altfel.

ÎN TETUAN

Mă mutasem aşadar în Tetuan. Nu mi-a plăcut niciodată acest cartier. Poate pentru că nu vedeam decât emigranţi la fel ca mine pe străzi, poate pentru că era exact la polul opus faţă de cartierul Usera de care mă legasem cumva, sau poate că nimic în acest cartier periferic nu purta aerul cosmopolit din Sol. Mi s-a părut pur şi simplu ostil. Auzisem că noaptea se comit multe tâlhării în acea zonă şi că în repetate rânduri oameni au fost bătuţi sau chiar ucişi de către vreo bandă de derbedei. Mă ţineam deci aproape de casă atunci când ieşeam să mă plimb şi căutam să nu intru în belele inutil. Aveam de gând să mă mut cu prima ocazie din acel cartier deci nu am căutat prietenii acolo.

Da, Victor se ţinuse de cuvânt şi mă luase cu el. Au venit cu noi Mabel, Abhram şi un văr al său, un tip solid, înalt, care glumea mereu cu mine şi cu care m-am înţeles foarte bine de la început. Victor mi-a spus în seara mutării noastre că vom sta acolo două săptămâni. După care ne vom muta aproape de Usera, lângă spitalul 12 de Octubre unde avea să cumpere un apartament pentru el, fetiţa şi soţia sa. S-a oferit să îmi închirieze un pat pe salon la preţul pe care îl plăteam în Usera pe când locuia cu Esther. Am acceptat bucuros.

Apartamentul era al lui Juan Carlos, cumnatul lui Victor şi Abhram s-a arătat dispus să îl cumpere la data plecării noastre. Până atunci, Victor, Juan Carlos şi eu am locuit în aceeaşi cameră. Nu mă deranja deloc, nu lipseau glumele şi berea, iar eu continuam să mă întâlnesc cu Jose Carlos la aceeaşi cafenea dimineaţa, în ultima vreme o singură dată pe săptămână.

Duminica am ieşit din bloc şi am văzut că pe străzi se aşternuse o forfotă neobişnuită. Tarabe împânziseră străduţele laterale, de o parte şi de alta. Era faimosul “rastro” , acel târg despre care auzisem că traversează oraşul în fiecare zi de duminică. Haine ieftine, desigur chinezeşti, jucării, vechituri, tablouri, brasări, ceasuri, aur, argint, absolut orice se putea găsi la rastro. Pentru un emigrant cu buzunarul gol e o ocazie minunată de a cumpăra lucruri ieftine, pe care altfel le mai poate găsi doar în magazinele chinezilor. Acea forfotă face parte de ani buni din viaţa acelui oraş, este un obicei la fel de împământenit ca şi corridele de tauri. Am cumpărat de acolo câteva mărunţişuri pe care aveam de gând să le trimit acasă la fraţii mei şi bucuros de achiziţii am plecat la lucru.

În Tetuan am cunoscut-o pentru prima dată pe Merly, soţia de drept a lui Victor, într-o împrejurare despre care Victor nu ştie nici astăzi. Îmi aduc aminte zâmbind de acea noapte. Juan Carlos dormea pe patul lui. Eu încercam să adorm pe salteaua mea, ca în fiecare noapte asaltat de gânduri. Victor lipsea. La un moment dat uşa camerei s-a deschis încet, cu un scârţâit şi Victor a intrat tiptil, trăgând după el o femeie drăguţă, înaltă, brunetă cu părul lung. Împreună s-au înghesuit lângă Juan Carlos care probabil beat mort nu a simţit nimic. Era întuneric dar tot l-am văzut pe Victor cu coada ochiului trăgând femeia peste el şi după foarte puţine cuvinte de convingere au început să probeze rezistenţa arcurilor, acolo, lângă Juan Carlos. Nu mai aveam insomnii. Am adormit pe loc.

Cum eram foarte nesigur de seriozitatea lui Jose Carlos, continuam să întreb în stânga şi în dreapta despre alt loc de muncă. Făceam totul că mereu să am o altă portiţă de salvare. Şi într-o dimineaţă Mabel mi-a spus că un cunoscut de-al ei care ia în primire mici lucrări de construcţii avea nevoie de un om pentru două săptămâni şi plătea 25 de euro ziua de lucru. M-am bucurat şi a doua zi de dimineaţă eram la locul stabilit aşteptând să vină cel cu care Mabel îmi aranjase să lucrez.

A apărut un bolivian mic, grăsuţ, însoţit de un tânăr creol cu părul negru şi zburlit. Am făcut repede cunoştinţă şi m-au dus la faţada unui bloc de patru etaje, pe care era prinsă o schelă. Cea mai înfricoşătoare schelă de construcţii pe care o văzusem până în acel moment. În acea primă zi, mie îmi revenea sarcina de a urca şi a coborî schela pentru a aduce materialele sus, pe acoperiş, iar odată ce aş fi terminat munca trebuia să sparg împreună cu ei tencuiala de pe coşurile de pe acoperiş şi să-i ajut să tencuiască din nou. La prima vedere nu părea mai dificil decât orice altă muncă şi două săptămâni aveam de gând să rezist.

Cei doi au urcat pe schelă până când au ajuns pe acoperiş. De acolo mi-au strigat să le urc materialele….o găleată în care erau câteva ciocane şi dălţi. Am privit schela de jos în sus. Nu avea trepte despărţitoare decât la ultimul nivel. Am început să urc cu grijă. Nu mă temeam că s-ar putea să cad, nu mă interesa atât de tare cât gândul că dacă mi s-ar fi întâmplat ceva ai mei acasă ar fi avut un şoc. Nu îmi plăcea deloc cum în timp ce urcam degetele aveau tendinţa să îmi alunece de pe barele de metal din cauza transpiraţiei. Nu exista nici măcar o coardă cu care să fiu legat. Aveam de ales între a urca prin interiorul schelei sau prin exterior şi am preferat prima variantă pentru că psihologic aveam senzaţia că sunt mai protejat. Mă gândesc şi acum la zecile de morţi anuale înregistrate în Spania din cauza condiţiilor inumane de lucru. Atâta timp cât nu ai acte, nu interesează pe nimeni dacă în următoarea clipă nu mai exişti. Nu eşti cu nimic deosebit de sutele de mii de emigranţi aflaţi în aceeaşi situaţie. Eşti parte dintr-o statistică, un număr aleatoriu. Cazi de la etaj, dai colţul, se spală după tine, eşti adunat, împachetat şi în cel mai fericit caz repatriat pentru că statul spaniol nu suportă aceste cheltuieli. Chiar îmi aduc aminte că de câteva ori am văzut anunţuri în oraş cum că se strâng bani de la cei cu suflet bun pentru repatrierea unor români decedaţi în felurite circumstanţe.

Revenind la ziua aceea, am ajuns la ultimul nivel al schelei şi pentru a mă putea ridica pe acoperiş lângă cei doi a trebuit să mă sprijin în coate de marginea blocului şi să mă ridic în sus trăgându-mă pe coate, pe sub scândura despărţitoare a schelei, cu picioarele spânzurându-mi în gol. Am reuşit să aduc materialele, ajutat şi tras de umeri de cei doi bolivieni. Trebuie să spun că erau cel puţin 40 de grade C şi totul ardea. Uneltele, smoala de pe acoperiş, plasticul sticlei în care aveam apă deja fiartă. Am început să spargem cu dalta tencuiala din jurul coşurilor de pe bloc şi în acea căldură infernală fiecare minut părea oră. Nu ştiu nici acum cum a trecut acea zi, cu urcări şi coborâri pe acea schelă blestemată, dar a trecut. La plecare am abandonat acolo hainele de muncă, într-un beci şi nu m-am mai reîntors a doua zi. Nu am primit banii pe acea zi pentru că nu puteam fi atât de nesimţit încât să apar şi să-i cer din moment ce mi se explicase clar că se plăteşte la săptămână. Aşa că am revenit la vechea mea slujbă. Nu pierdusem mare lucru. Jose Carlos nu avea de unde să ştie că nu lipisem afişe în acea zi.

Când îmi era foame nu mă sfiam să iau din mâncarea celorlalţi colegi de apartament. Şi asta pentru simplul fapt că ei de dimineaţă plecau la lucru iar eu rămâneam singur stăpân pe tot. Nu trebuia decât să deschid frigiderul şi să văd cine are iaurturile de fructe aşezate asimetric, cine are mai mult suc, cine nu va sesiza că mi-am băgat şi eu mâinile pe acolo. Cartofi aveam la discreţie pentru că ei obişnuiau să cureţe cartofi din sac. Astfel devenise un obicei ca în fiecare zi să mă ospătez împărăteşte. Trebuia doar să am grijă să duc resturile la gunoi afară din bloc. Începusem chiar să mă simt bine, senzaţia de foame devenise o amintire.

În acea perioadă s-a întâmplat ca într-o dimineaţă să mă trezesc încuiat în apartament. Abhram uitase de mine când închisese ultimul uşa. Iar eu nu puteam lipsi de la întâlnirea cu Jose Carlos. Nu ştiam ce să fac. Am privit pe balcon în jos. De la etajul I nu ar fi fost complicat să cobor pe ţeava de gaz, dar de vis a vis, de la geam, o femeie mă privea curioasă. Nu aveam acte şi nu puteam risca să anunţe poliţia. Am luat şurubelniţa şi am desfăcut yala. Aşa am reuşit să ies, lăsând uşa închisă de formă. La urma urmei puteau fi fericiţi că nu i-am jefuit. Şi aşa nu mă băgaseră în seamă când i-am sunat să le spun că sunt închis în casă, ba chiar lui Abhram i s-a părut amuzant.

Am plecat să vorbesc cu Jose Carlos care m-a aşteptat cu alte ameninţări cum că va renunţa la serviciile mele dacă în următoarele zile nu îl vor suna clienţi.

Seara Abhram mă aştepta cu o falcă în cer şi una în pământ pentru că-i distrusesem un mâner de clanţă fără să îmi dau seama. I-am promis că-i cumpăr unul, ceea ce am şi făcut, am căutat în rastro până am găsit un mâner asemănător cu cel pe care îl stricasem şi l-am montat cu o zi înaintea plecării, dar astfel încât să ţină doar câteva zile. Şi cum era primul meu mâner de clanţă montat vreodată, nu avea cum să ţină mai mult.

Victor şi cu mine am plecat pe nesimţite, ca să spun astfel, fără să-i plătim vreun euro lui Abhram, care devenise între timp proprietar al apartamentului.

Ulterior am aflat că la câteva zile de la plecarea din Tetuan, Abhram a rămas cu mânerul de la clanţă în mână, urlând a neputinţă. Am zâmbit cu răutate.

...atat pentru acum.

Cu stima,
Toni Mir

Edited by althea, 31 December 2016 - 06:06.
link / reclama

CARTERRO COMERCIAL

Într-o dimineață am așteptat să mă întâlnesc cu emigranții care lucrau în publicitate și la scara unui bloc am reușit să vorbesc cu un băiat. Așa am primit o adresă la care trebuia să merg și un număr de telefon. Eram mai liniștit acum. Aveam ceva. Am sunat, mi s-a confirmat că pot să trec pe la sediul firmei a doua zi de dimineață și am plecat imediat să caut adresa ca să un întârzii cumva a doua zi când fusesem chemat. Am căutat sub soarele arzător toată ziua. Am întrebat în stânga și în dreapta, locul părea de negăsit. Abia spre seară am descoperit o străduță mică, pierdută între blocuri. La numărul indicat o poartă de garaj din metal ascundea ceva de privirile indiscrete. Aveam să aflu de dimineață.

La ora 7 eram acolo. Pe tot drumul spre acel loc am văzut în fața și în spatele meu tineri trăgând după ei cărucioare pe două roți de care erau atașate cutii de carton. Nu am vorbit cu nimeni, nu era nimeni suficient de sociabil la acea oră. Poarta s-a deschis și la câteva minute după ce au intrat ceilalți am fost și eu invitat înăuntru. Era un depozit. Peste tot erau fluturași publicitari și afișe, așezate în calupuri, sute de mii de afișe care făceau reclamă la pizza. Am fost chemat în fața șefului și scurt mi s-a explicat care este datoria mea, salariul la care mă pot aștepta, adică 500 de euro lunar și programul de lucru. Lipsa actelor necesare pentru muncă legal nu erau o problemă în acel loc. Am acceptat imediat. Șeful era un ecuadorian cu nas acvilin și buze subțiri. Se numea Pedro. Inspira respect pentru că era acel gen de persoană care nu face compromisuri. Louis, ajutorul lui, era însă o râmă, acel gen de țăran pomenit șef peste noapte care își vărsa frustrările pe un grup de tineri descurajați de viitor departe de țările lor. Îmi aduc aminte că la un moment dat, când acest loc de muncă devenise o amintire, m-am întâlnit cu un coleg de lucru, bulgarul Petcov și i-am propus să-l așteptăm odată pe Louis când pleacă de la muncă și să-l batem măr. Dar Petcov mi-a spus că acesta este un lucru pe care vrea să îl facă singur și să se bucure astfel de toată satisfacția. Revenind la momentul acela … eu nu am primit cărucior, mi se spusese să vin cu ghiozdanul. Am fost repartizat într-o grupă și ghiozdanul mi-a fost umplut vârf cu fluturași publicitari până când a început să pârâie din toate cusăturile. Ziua abia începuse și eu intrasem în cele trei zile de probă care mi-ar fi garantat slujba. Eram trei în acea grupă, iar șeful grupei era un ecuadorian scund de vârsta mea. El avea să decidă după trei zile dacă sunt apt pentru acea slujbă. În caz contrar aș fi primit jumătate din banii care se plăteau în mod normal pentru trei zile de lucru și aș fi fost trimis acasă.

Am pornit deci să împărțim publicitatea pe străzi, în zone determinate clar pe hărțile noastre. Eram mereu împreună deci nimeni nu ar fi îndrăznit să arunce publicitatea la gunoi. În plus, în afară de posibilele echipe de control care  se puteau afla în urma noastră, la sfârșitul programului trebuia anunțat depozitul, de la un anume telefon public corespunzător fiecărei zone și astfel Pedro localiza cu precizie zona din care s-a efectuat apelul.

Micul ecuadorian a început să ne explice cum trebuie să sunăm la interfon pentru a intra în clădiri și a lăsa corespondența în cutiile poștale. Nu puteam evita acest lucru, fiecare bloc ocolit ar fi însemnat penalizări din salariu. Sunăm la câte 10 apartamente odată și spuneam „CARRTERO” , adică poștașul, pe cât posibil repede pentru a nu ne lăsa trădați de accent. Madrilenii, sătuli de emigranți, pot fi foarte insensibili, totul depinde de circumstanțele prin care-i cunoști. Sunt, din punctul meu de vedere, chiar puțin mai latini decât noi românii și dacă ar fi puși în situații limită cu siguranță ar demonstra ușor acest lucru.

Sub soarele infernal, cu pantalonii lipiți pe noi de transpirație, ne opream în fiecare loc în care se găsea apă. Acea gură de apă era pe atunci mai bună la gust decât nectarul. Și am lucrat așa trei zile. Trebuie să mă crezi că este istovitor, se poate compara cu munca la câmp, imaginează-te sub soare, urcând și coborând pe străzile încinse ale Madridului, încercând să scapi de povara kilogramelor din spate.

Trecusem testul, ecuadorianul mă păstrase în echipă, în acest timp scurt, vorbind sincer, ca de la om la om, ne împrieteniserăm. Avea o fetiță mică, de un anișor și o soție mai mică decât mine ca vârsta. Mereu am respectat acest popor, acești oameni atât de prietenoși, de buni, de calzi.

A patra zi, în timp ce mă aflam la lucru pe străzi, obosit de insultele unor locatari enervați, am primit un apel. Am răspuns, am auzit la capătul celălalt al firului că mi se propune o slujbă și …am închis. Eram cumva scârbit de aceste propuneri, eram sătul să mai ascult dorința altui om de a mă exploata prezentându-mi totul ca și cum mi-ar face o mare favoare. Îmi era pur și simplu scârbă. Și totuși… curiozitatea încolțise în mintea mea. Am sunat la acel număr de la primul locutoriu apărut în drum. Mi-a răspuns un bărbat cu o voce calmă, liniștitoare și s-a prezentat Angel. Mi-a spus că este vorba despre un loc de muncă în weekenduri, într-un mic restaurant de comenzi la domiciliu în care se prăjeau pui. M-a invitat să merg în următorul weekend în restaurant ca să vorbim și să înțeleg mai bine despre ce era vorba.

Viața nu e deloc ciudată, e simplă, doar uimește uneori prin felul de a aranja lucrurile pentru fiecare dintre noi. În urmă cu două luni vizitasem sătucul San Martin de la Vega și în acea zi petrecută acolo, am lipit în treacăt unul dintre bilețelele mele prin care obișnuiam să îmi caut de lucru când locuiam în Usera. Omul văzuse acel bilețel și păstrase numărul de telefon ca să mă sune chiar atunci. În acel moment, deși mai lipseau ore bune până la terminarea programului, m-am pierdut de ceilalți și am plecat spre casă cu ghiozdanul plin de fluturași publicitari. Nu mi-a mai păsat nici de banii pe care trebuia să-i iau, aproximativ 100 de euro, pentru că am preferat să mă lipsesc de discuțiile aferente. M-am întors în apartamentul lui Victor și epuizat, m-am întins la televizor după ce am pus la prăjit o delicioasă porție de cartofi. Nu conta că nu mai aveam bani, că trebuia să-i plătesc lui Victor chiria, că până la următorul weekend lipseau zile bune, experiența îmi arătase că rezultatele bune vin atunci când îți faci cât mai puține griji. La urma urmei, puteam să jefuiesc mâncare din frigider fără să se observe, și o bună bucată de vreme am mâncat din cartofii celor din casă cât timp ei se aflau la lucru.

E iobagie pura. Macar in Romania iti permiti sa dai cu flit unor astfel de "oferte", fapt ce ii aduce la disperare pe capitalisti.

Plictisitor. Multi avem asa ceva in jurnal, probabil cu aventuri mai interesante, dar nu-l numim "carte".

Faza cu adormitul cand ceilalti faceau sex mi se pare minciuna, iar furatul mancarii, nerusinare.

@dualis de acord, e plictisitor, aveam nevoie de o confirmare. Cu furatul mancarii sunt de acord azi, acum 10 ani aveam mai putine valori. Chiar tu acum 10 ani ce faceai ? Hai sa nu fim atat de justitiari, viata e putin mai complexa. Pentru critica iti multumesc sincer, ma ajuta realmente. Sa auzim de bine!

Această carte nu te surprinde cu nimic.

@dark multumesc, daca pana acum aveam indoieli acum stiu ca acest jurnal trebuie sa ramana unul personal si nu are ce cauta online pt ca e asa este, e banal. Posibil sa fac o figura mai buna cu fictiunea ma bucur ca am gasit acest forum si ca ma ajutati sa "testez apele" putin. O zi frumoasa!

Ideosaur, on 31 decembrie 2016 - 09:11, said:

Acum 10 ani ma insuram.
Nu eram justitiar. Tocmai ca viata e mai complexa, mi-ar fi placut sa citesc ceva legat de destin, sansa, incredere, etc. nu ca te-ai intins la televizor dupa o delicioasa portie de cartofi prajiti.

La multi ani !

Eu cred ca ar trebui totusi sa scrii aceasta carte.Acuma stiu ca nu sunt un critic literar ,dar mie mi-a placut cat am citit din ce ai scris

@can_io Mmm...imi fac curaj si mai postez cateva pasaje, a fost greu la inceput pt ca tendinta e sa primesti multe palme peste cap, dar nu exista un alt filtru mai bun decat voi, drept urmare voi mai posta si in functie de ceea ce imi spuneti, voi avea o idee mai clara. E un jurnal de calatorie, e non fictiune, e despre transformare, introspectie, lucruri sebzationale nu prea se intampla in viata reala. Hai ca revin cu alte bucati de text.

@dualis La multi ani si tie! si multumirile mele pt opinia ta sincera

GOANA DUPĂ ACTE

Legea pentru emigranți apărea cam o dată la doi ani și cădea ca o bombă în rândurile celor care munceau ilegal. Era defapt un nor de praf, un mare bluf și niciodată nu primeau rezidenta spaniolă și dreptul la munca toți cei care aveau nevoie de acte. Și chiar dacă o parte dintre ei ajungeau să se bucure de acest “privilegiu” devenind legal mai sclavi decât erau deja, sfârșeau prin a plăti din salariu acel “seguro” sau dările către statul spaniol în urma unei înțelegeri cu patronul, care numai cu această condiție era dispus să facă oferta de muncă necesară depunerii dosarului.

Perioadă în care se eliberau actele satisfăcea nevoia primară a oamenilor de a-și alimenta visele și speranțele cu acel ceva care se putea materializa într-un lucru bun pentru ei. Le făcea bine psihic și le dădea energia necesară de a continua și a suporta mai departe sclavia în ilegalitate, în caz de nereușită. “Poate data viitoare…”.

Jose Carlos s-a oferit să îmi depună dosarul însă nu am fost niciodată pe deplin convins că acel dosar, obținut cu greu și cu cheltuieli, plecase din mâinile sale spre birourile forțelor de muncă.

Nu a contat niciodată prea mult nici pentru mine, nici pentru relația de prietenie cu Jose că nu am primit dreptul de a intra în legalitate. Mă rezumam liniștit la a observa spectacolul din jurul meu.

În metropola existau doar câteva birouri de preluare a actelor, insuficiente pentru cererea enormă. Cozile se întindeau pe sute de metri. Oamenii stăteau în picioare ore în șir sub soarele arzător, cu copii mici în brațe uneori, pentru a nu pierde prețiosul loc la rând.  Alții rămâneau peste noapte și se aciuiau să doarmă pe unde puteau. Acele cozi deveneau afaceri profitabile pentru alți emigranți cu acte care ori stăteau la rând și ajunși în fata vindeau locul, ori se plimbau cu lăzi frigorifice printre oamenii încinși de soare, vânzându-le la preț dublu sau chiar triplu înghețată și răcoritoare.

Sărăcie ! În spatele acestui spectacol se ascundea sărăcie și speranță. Era dreptul lor să spere, e tot ce aveau și făcând parte dintre ei i-am înțeles. Doar pe mine nu mă mai înțelegeam.

Nu îmi puteam permite să devin o rotită din sistem. Oricum eram, fiecare dintre noi este, dar eu vreau să fiu o rotită ruginită, cu zimții tociți, care se învârte greu.

Zi de zi luam parte la selecția naturală. Nu era nimic altceva. Nu exista vara în care să nu văd la televizor o știre despre un container de vapor în care au fost găsiți zeci de oameni deshidratați sau morți, plutind în derivă, bătrâni, femei, copii, mizând totul pe o singură carte… propria viață. Smteau oare cum sufla în vele vântul morții?

Relativitatea lucrurilor este ucigătoare. uneori puținul pe care îl ai este suficient. Aș spune, întotdeauna. Uneori doar liniștea sufletească este suficientă. Aș spune că liniștea sufletească este totul.

Am văzut oameni liberi al căror vis era să fie sclavi. Pentru bani. Trăiam cu sentimentul că ceva nu se leagă. Eram poate speriat pentru că eram conștient de faptul că reușisem. Îmi îndeplinisem scopul. Era suficient. Acel punct în care ai suficient și totuși îți dorești mai mult și mai mult este periculos. Deseori acel moment poate schimba radical destinul unui om. Iar prețul e mai greu decât crucea pe care fiecare e dator să o care.

Odată cu aceste gânduri simțeam nevoia să urc în autobuz și să plec. Numai așa aș fi ieșit cu adevărat învingător. Întors în Timișoara după ani grei de muncă, într-o mașină frumoasă și cu un cont gras în bancă, îndoctrinat cu un alt sistem de valori, mai putrefact decât cel pe care îl aveam la acea oră, mi-aș fi pierdut respectul de sine. Anii ar fi trecut și cu siguranța prețul bunăstării ar fi fost tot ceea ce aveam în suflet și mă făcea să mă simt bogat. Nu am primit deci rezidenta și am rămas în mulțime, zâmbind, în continuare emigrant ilegal.

LAVAPIES

Madrid-ul în sine era un loc periculos și în funcție de deciziile pe care le luai clipa de clipă, orașul putea rămâne prietenos sau utea deveni ostil și neîncăpător. Între toate locurile în care îți puteai pierde portofelul sau viața, cartierul Lavapies avea ceva aparte, cel puțin în ochii mei.

Străzile foarte înguste și întunecate pot face ca noaptea să te treacă fiori atunci când cauți printre ele o gură de metrou sau o stație de autobuz. Narcomanii spanioli ajunși boschetari bântuie acele străzi ca niște fantome, cu privirea fixă și sufletele pustiite.

Ne temem de o clipă în care timpul se va opri și totul se va termina repede, dar de mii de ani se nasc oameni pentru care timpul s-a oprit în mizerie. Și bizar, uneori în ochii lor se citește umbra unui zâmbet și o lume imaginată în care ei se pierd fericiți.

Preferam cartierul Lavapies ziua, desigur. Era aidoma unui furnicar. Chinezii erau primi care deschideau ușile magazinelor și ultimii care le închideau. Cel puțin câștigau bani prin muncă. Jamaicani, columbienii și marocanii încercau să îți vândă biletul spre un alt fel de lume. La clasa a III-a, a II-a sau la clasa I pentru veteranii înrăiți cu portofele doldora de bani.

Câte un roman, bulgar sau polonez putea să apară de nicăieri și să încerce să îți vândă o cameră video, un DVD portabil, un aparat foto la jumătate de preț.

Țiganii au aprofundat se pare alchimia pentru că erau bine pregătiți în comercializarea cuprului la preț de aur. Sub forma de inele și ghiuluri, evident.

O ieftină găinărie în ochii ageri ai romanului sărac, dar o afacere profitabilă se pare, pe pământ Spaniol, unde creșteau semnificativ sorții de izbândă și legislația era exact ceea ce hoții din România visează printre zabrele.

Zeci de curve care nu puteau fi decât ieftine judecând după machiajul întins pe fetele pline de riduri, începeau să perinde străzile odată cu lăsarea serii, țintuite de ochii ageri ai peștilor. În acel cartier noaptea nu aparținea spaniolilor ci emigranților.

Câte o sirenă de poliție se mai auzea din când în când, urlând undeva departe în oraș. Milioane de oameni cufundați în somn. Respirând același aer fierbinte erau la fel, șefi, muncitori, criminali, curve, preoți, călugărițe, copii, bătrâni, erau egali în fata cerului nopții, uniți în somn, legați cu fire invizibile, neputincioși, biete suflete pierdute pe vecie în banal, dependenți până la moarte unii de ceilalți.

Noaptea încă se mai simțea în aerul stătut mirosul hașișului, al transpirației, al alcoolului ieftin. Deseori eram nevoit să străbat acele străzi la ore târzii din noapte pentru ca reparația de la domiciliul ultimului client durase mai mult decât m-aș fi așteptat. Aveam să remarc în scurt timp că în cartierele sărace și aerul pute. Chiar și aerul ! Și ai putea condamna pe cineva ? NU ! Nu atâta timp cât tu vezi hoțul și nu tatăl copilului care plânge de foame. Suntem toți vinovați, toți purtăm vina și aceasta stigmata nu dispare decât odată cu greutatea crucii pe care o duci în spate.

De fiecare dată când mă întorceam noaptea din lavapies respiram ușurat și totuși mă reîntorceam. Eram atras de acel loc, aveam nevoie de energia bizară pe care o degaja.

Înainte de culcare, întins în patul meu, cu tot corpul amorțit de perindările de peste zi, mă priveam ca într-o oglindă. Am fost tentat să fac rău, nu am ezitat să mă răzbun dacă m-am simțit atacat, scopul începuse să scuze tot mai des mijloacele, banii deveniseră principalul motiv pentru care mă trezeam dimineața. Mă schimbasem, dacă nu chiar o luasem razna și simțeam asta cu toată ființa.

În fiecare seară deveneam tot mai conștient că ceva trebuie să se schimbe. Un an și patru luni apăsau deja prea greu pe mintea mea.

Este foarte bine că ai ţinut un jurnal al întâmplărilor prin care ai trecut. Ai material pentru o carte bună, dar trebuie rescris totul, pentru a avea greutate literară. Redus numărul personajelor, le introduci treptat, doar atunci când prezenţa lor e justificată de "ceva".
Trebuie să existe un fir narativ care să ţină cititorul lipit de scrierea ta. Cine eşti tu, ce cauţi în Madrid? Nu un simplu timişorean, plecat să facă bani. Asta ar fi banal.  Găseşte ceva care să te scoată din mulţimea de idei comune. De exemplu, ai plecat din România din cauza unei decepţii sentimentale, "fosta" s-a măritat cu unul pentru bani, vrei să-i demonstrezi că poţi ajunge mai bogat decât respectivul, etc.

Concluzionând, nu renunţa la gândul de a transforma jurnalul personal în carte. Dar rescrie totul având în minte ce spunea Cehov: "Nu-mi spune că luna străluceşte, arată-mi sclipirea ei de lumină pe un ciob de sticlă".

Baftă.

@Yoda Exact asta cautam, un sfat complet, o critica constructiva. Textele astea au fost scrise acum 10 ani si au ramas in forma neprelucrata. Acum cand recitesc le gasesc plicticoase si cumva pueril exprimate. Multumesc foarte mult, realmente m-a ajutat sfatul tau, voi tine cont cu siguranta daca ma hotarasc sa scot chestia asta din sertar desi cred ca e mai cuminte sa continui pe fictiune. Sa avem cu totii un an bun!