Sub Carpati - poveste cu traci, mitologie romaneasca

Dragi prieteni,
Imi fac curaj dupa mult timp sa "ies in lume". Critica voastra e valoroasa pentru mine. Inca nu am publicat niciodata nimic, poate nici nu o voi face. Dar daca voi gasi ingaduinta, voi mai publica aici.

Un varf de poveste

Am vazut stelele aprinzandu-se ca niste palpairi timide in intunecimea infinitului. Le-am vazut arzand miliarde de ani si stingandu-se neajutorate. Din eternitate mi s-a parut o clipa.

Ochiul mi-a coborit peste planete sterpe, peste sori mistuitori, peste mari de smarald pe care degetul meu le-a schitat lasandu-le sa devina. Si pentru o clipa, privirea mi-a fost retinuta pe o planeta mica, neinsemnata, bolnavicioasa, de care imi propusesem sa uit. S-a intamplat ieri pentru mine, dar pentru tine legenda vine din timpuri atat de stravechi incat si oamenii le-au uitat numele. Dar ca sa poti sa sorbi povestea, trebuie sa inveti sa vezi cu ochii mei. Iar asta inseamna sa inveti sa zbori…cu darul tau cel mai de pret. Imaginatia.

Legenda incepe in clipa in care am fost neatent pentru un moment cu lacasul care mi-a fost dat in grija, un moment atat de scurt incat existenta sa e umilitoare. Si totusi, suficient pentru ca manifestari uimitoare sa isi gaseasca salas pe planeta albastra.

Demult, in negura timpului, intr-un moment perfect in care realitatea planului pamantesc de existenta a atins usor membrana unui alt plan de existenta ascuns cu grija de ochiul iscoditor al omului, cand lumile s-au distantat din nou una de cealalta, elemente din ele se contopisera deja dintr-o realitate din alta. Pana sa imi dau seama ca se petrecuse, ceea ce voi numiti magie, a devenit realitate. Si am ingaduit-o acolo unde si-a facut salasul. Dar am ascuns-o in Carpati.

Undeva sub un cer de azur, aproape de marea cea neagra, cu muntii drept pavaza si sabia incovoiata drept stavilar, se intindea regatul vitejilor traci. Un popor aspru, viguros, muncitor si iute la manie. Iar sub munte si peste el, se intindea lumea celor ascunsi privirii lor iscoditoare, taramul traitorilor din munte, trib nevazut si vechi de cand legenda, mandrul popor al Oamenilor Carpatilor si pastrator al pietrei mele. Spre acest loc rupt de timp sa ne aplecam privirea caci din el izvoraste mitul.

Frati de noapte

Intr-o noapte cu luna plina, sub un cer senin, laudatul razboinic Dekinais isi ridica in palme primul nascut, pe Trakidas, sange din sangele sau. Sub aceeasi noapte, in coliba cea mare a carmuitorului, isi incepea firul vietii Petea, fiul lui Zura. Si suera vantul soapta rupta din timp, cum ca vazand ursitoarele pruncii se schimonosira la chip si disparura in noapte speriate parca de o taina grea. Si urletul lor taios din acea noapte il auzeau doar ei, an de an, in noaptea in care pentru prima data lumea-i primise umplandu-le plamanii cu viata.

Copiii crescura impreuna, ca fratii, luptandu-se cu sabii din lemn, alergand pe la marginea padurii la vanatoare de naluci si-nchipuiri, fara a tine seama ca unul era fiul carmuitorului iar celalalt, desi din sange de temut razboinic, era doar un tanc descult din popor.

Chiar deveniti flacai, schimbara jocurile, armele, dar nu si obiceiurile, impartind merindele, vinul, necazurile si bucuriile, gandind uneori ca asta vazura ursitoarele, un lucru nefiresc, doi frati ce-aveau sa fie gemeni, nelegati prin sange.

Crescusera in vreme de pace, caci atat de neinfricati fura tracii in ultima batalie impotriva cotropitorilor ca le mersese faima in cele patru zari ca-s demoni ce respira foc si au iuteala ploilor de vara.

Traiul in sat se arata altminteri simplu.

Sub cuvantul carmuitorului, Sfatul celor 7 batrani ingrijea de nevoile celor o mie de suflete. Nu erau cei mai multi dintre traci, nici cei mai indestulati, dar erau intelepti si temuti, ceea ce le era destul.

Ani au trecut. Cei doi flacai, juni acum, purtau intre sprancene cautatura razboinicului. Parintii lui Trakidas se prapadira cu ani in urma, Petea ramase numai fara mama. Iar ei erau atat de diferiti…

Trakidas mostenise de la tata un par negru ca pana corbului si ochi sfredelitori, de culoarea taciunelui stins. La furie uneori parea ca jarul i se aprinde in retina, cand vene subtiri se umflau pe frunte. Petea era blond, cu parul lung ascuns sub fesul lui de nobil, cu ochi albastri de azur, mereu calare, manuind acelasi buzdugan mic si greu la aruncarea caruia era neintrecut. Si cumva, un val negru de ura punea stapanire pe el din interior devorandu-l, caci incepuse sa-i faca placere sa ucida. Trakidas iubea arcul. Desi vana doar pentru hrana, sageata lui nu mai trecea de mult pe langa tinta. Gasea mereu timp sa stea pe langa intelepti si le sorbea vorbele, drept pentru care ascutisul mintii sale il intrecea pe al sagetii. Era in ochii lui adanci o reflexie a unei lumi pe care o simtea undeva inauntrul sau dar nu o putea explica.

Si timpul, clipa de clipa, isi cerea tributul, furand clipe, secand albii, aducand anotimpuri, adormind pleoape.

Samada

Trakidas avea obiceiul sa se piarda cu orele in padure. Nu il speria intunecimea codrului, il incanta. Nu se temea de povestile auzite in sat despre iele, Muma Padurii, moroi si spiridusi rauvoitori, caci nimeni niciodata nu vazuse vreodata macar o licarire din toate acestea. Nici fiarele salbatice nu il inspaimantau, caci el era una cu sageata. Padurea reusea mereu sa ii aduca pacea. De cum pasea pe pamantul umed si fertil al codrului intunecat, o stare de liniste absoluta isi croia loc in el golindu-l de ganduri. Era una cu toate, intins sub coroanele falnice ale copacilor, privind printre ele un cer albastru abia intrezarit, ascultand fiecare sunet.

In acea seara insa, isi spalase mainile cu pamantul codrului cerand iertare. Avea sa-i calce hotarele pentru a ucide. De vreme buna o ursoaica dadea iama la oi lasand in urma doar dare de sange care dispareau in codru. Trakidas si Petea n-au ramas pe ganduri. Petea si-a luat buzduganul, si-a fluierat murgul negru si a pornit in galop invrajbit de sminteala de baietandru falos. Trakidas a pornit pe jos, luand cu el doar arcul si sagetile. De asta data n-aveau sa vaneze impreuna. Cinstea avea sa fie a invingatorului, la horele de noapte ce s-ar fi incins in sat. Mandre si oachese domnite ar fi privit de pe margine chicotind, asteptand ca biruitorul fiarei sa le indemne la joc. Si vinul dulce avea sa curga garla.

Se inserase, mana intunericului incepuse sa mangaie cu degetele-i rasfirate coroanele amortite ale copacilor, facandu-i sa tremure si sa plesneasca usor. Padurea era tacuta. Atat de tacuta incat din locul in care se afla, Trakidas putea auzi fornaitul indepartat al murgului lui Petea. Dar mai era ceva. Un zgomot de pas greu, un zgomot leganat, surd, o respiratie grea departe, in hatisuri, in bezna. Ropot de copite se auzea la fel de surd, in jur. Petea descalecase si isi lasase armasarul sa se intoarca-n sat gandi Trakidas zambind. Si grabi si el pasul.

Cu pasul usor, pret de un ceas se avanta in intuneric indepartand cu blandete crengile care pareau ca vor sa-l tina-n loc. Vantul adia usor printre trunchiuri, ca o mangaiere calda, pana-si schimba directia. Atunci simti mirosul: sange. Si continua tarandu-se pe burta, cu arcul intr-o mana si o sageata pregatita-n alta, pana cand noaptea il imbratisa de tot. Dar ochiul ager nu dormea si in timp ce urechea pandea, deslusi o umbra fina, aidoma intunericului dar parca mai salbatica. Un bot, cu colti si o spinare, uriasa si incovoiata, trecea usor printre copaci, incercuind parca un loc pe care ar fi vrut sa-l stie ocrotit.

Trakidas isi arma sageata, intinse coarda si usor se ridica intr-un genunchi. Si-atunci sageata-i ingheta. Trei pui de urs trageau timid de o carcasa sfasiata, din care mai ramasesera coastele si lana.

Ochi. Si de-ar fi slobozit sageata ea s-ar fi-nfipt in ochi de urs. Ursoaica ar fi mormait muscand tarana, scuipand sange, si totul s-ar fi terminat. Dar totul are o menire. Sageata a ramas in arc. Si Trakidas calcand cu grija s-a retras inspre luminis.

Dadu sa se intoarca insa prinse cu coada ochiului niste licariri de lumina cum nu mai vazuse. Pareau a se harjoni printre copaci aidoma unor fluturi orbi, ba disparand cu totul, ba aparand cu zecile. Licurici nu erau caci erau insositi de o soapta calma care-i chema sufletul. Si chemat se lasa, vrajit ducandu-si pasii adanc in padure. Cutezase sa calce in codrul neumblat, uitand de legile tribului si sfatul celor batrani. Se gasi numaidecat intr-o poiana rotunda. In jur copacii erau arsi. Luna lumina acum atat de clar totul incat noaptea devenise albastra. Se plimba putin de jur imprejur ciulind urechea. Nici un sunet. Nimic. O liniste chinuitoare. Pe jumatate indropat in pamant lucea un fel de coif bizar, rotund, mancat de rugina. O parte din el era facuta dintr-un material ciudat si fumuriu prin care putea vedea. Si neintelegand obiectul si nici la ce ar putea folosi, il strivi cu calcaiul. Acel zgomot rupse tacerea care se asternuse. Trakidas se simti ridicat pe sus si trantit cu o forta nebuna de un trunchi de copac, tintuit acolo. Simtea cum ii pocnesc oasele si gemu de durere insa stransoarea nu ceda. In fata lui aparu parca plutind o fata neasemuit de frumoasa, bruneta, subtire, imbracata in matase care abia-i invelea trupul gol si ud. In parul negru avea frunze de toamna.

Trakidas o privi in ochi si nu-si putea lua privirea. Nici nu vroia. Nu mai lupta nici cu stransoarea care ameninta sa-i sparga pieptul. Isi intinse mana catre faptura firava din fata sa, cu degetele rasfirate incercand sa-i atinga parul, obrazul, buzele perfect conturate.

Intr-o zvacnire scurta ea il insfaca de incheietura si straiele si se schimbara in zdrente, unghiile crescura pe loc ascutite ca lamele de fier si carnea pe alocuri incepu sa-i cada de pe os. Si sprijinindu-i  lamele in piept impinse usor pana cand cateva firisoare de sange incepura sa se prelinga picurand pe pamant.

“ Esti frumoasa, mor bucuros daca acesta e sa fie ceasul ” sopti Trakidas.

Ea se opri. Privi adanc in ochii negri de noapte si-si aminti degraba Profetia:

“ Cel care te va vedea cu sufletul te va iubi, si vei cunoaste fericirea, atat de dulce si amara incat iubirea lui te va pierde. Dar atata iubire cata iti va tie sortita, n-a mai vazut pamantul.”

Se lipi cu trupul ud de voinicul care ramas lipit de copac o sorbea din priviri. Si vazandu-si reflexia in apa ochilor lui, gasindu-se in mirosul lui, in el, se transforma la loc in bruneta cu privire de nimfa.

“Te iubesc! Vino cu mine” scapa uspr printre buze tanarul.

“Te iubesc, vin cu tine, acolo unde esti voi fi si eu”

Se imbratisara, strans, unindu-si buzele, inveliti de intuneric. In jurul lor frunzele uscate se ridicau in vartejuri. Codrul incepuse sa freamate, apoi parea ca mii de furii se dezlantuie dintre hatisuri si crengi uscate rotindu-se in aer incepura sa zboare printre ei.

Fata il prinse strans de mana tragandu-l dupa ea pe poteci neumblate, si prins de mana ei se simtea usor ca o pana. Padurea li se deschidea facandu-le loc.

“ Nu te uita, nu te uita inapoi!” striga ea insa Trakidas nu se putu abtine. Curiozitatea il adusese atat de adanc in inima codrului, curiozitatea ar fi putut la fel de bine sa-l ucida si in inima lui stia asta prea bine.

Se intoarse fulgerator doar pentru o clipa si daca pana atunci nu cunoscuse frica, fiori reci il strabatura in tot trupul. In spatele lor, printre copacii care se miscau frenetic, intre frunze uscate de toamna ridicate si arse in vartez, intrezari o femeie batrana si goala, cu pielea zbarcita si chipul schimonosit, cu gheare de os aidoma sabiilor la degetele mainilor, cu ochi galbeni si goi din infern.

Isi intetira fuga, el abia stapanindu-si suflul, cautand in goana nebuna sa o protejeze pe ea, sa o vada mereu in inaintea lui, sa o stie bine.

Si alergara asa inca o cale buna pana padurea isi preschimba uscaciunea in verde crud. Atunci ea se opri iar el se lasa in genunchi sa respire.

“Ce a fost asta?” intreba.

“ Samca” raspunse fata. “Mama mea. A fost frumoasa demult. A iubit, atat de adanc precum ma iubeste pe mine. Dar raul devoreaza si umple de putreziciune sufletele care-i jura credinta.”

Acolo erau, impreuna, imbratisati, pe coama dealului, privind in zare unde se vedeau luminile facliilor din sat.

Ajunsera in sat abia in toiul noptii, prafuiti din cap pana-n picioare si abia tinandu-se drepti, de oboseala. Toata suflarea era afara la joc. Focuri de tabara inaltate din loc in loc imbracau totul intr-o lumina rosiatica. In mijlocul satului, la fantana, se incinsese hora mare si Petea sedea pe blanuri proaspete. Una mare si doua mult mai mici.Semn ca lui sufletul nu-i oprise bratul. Si tocmai primea o halba de lemn plina cu vin cand se ridica sa intampine noii veniti. Era atat de beat ca abia reusi sa-si pastreze mandria si sa nu cada impiedicat in tarana.

“ Veniti, veniti ! Bea cu mine frate! Si cine-i frumusetea de te insoteste?”

“ Te gasesc bine frate ! Ea e Samada, e soata mea de-acum. ”

“ Si se gandi de la el bunul meu frate sa se insoare peste noapte fara ingaduinta carmuitorului? Veniti, veniti” striga Petea ca sa-l auda toata suflarea. “ Sa binecuvantam uniunea lor acum in fata tuturor la ceas de sarbatoare !”

Si nu bine-si rosti binecuvantarea ca se sprijini de Trakidas si ii ciufuli parul de pe crestet ca unui baietandru. Acesta zambi. Nu era prima data cand il vedea pe Petea beat, imprevizibil si iute la manie.  Insa vazandu-l cum intinde mana spre parul lung si negru al Samadei il prinse de incheietura si-i intoarse o privire tacuta, hotarata si plina de inteles.

Petea se opri. Pret de o clipa ramase parca nedumerit. Apoi ii dadu un ghiont strengaresc lui Trakidas asa cum obisnuia din copilarie.

“ Sa bem! ”

“ Sa bem! ”

Furia lunii

Nu a dat lumea acestui pamant monstru mai groaznic decat timpul. El e intunecat si ascuns ochilor de muritor. El trece si spala in calea lui totul. Plapanda doar amintirea ii rezista, uneori maturata si ea in cele din urma ca si cum n-ar fi fost. Si ce castig ca a staruit amintirea o clipa?

Poate ca mai groaznice decat timpul sunt doar Furiile. Ele sunt sentimente subtile, otravite, nascute cu nevoia sa paraziteze sufletele de om. Isi aleg suflete slabe, de fire fragila si de ele se agata sugand tot binele lor. Praful se alege de locul in care se gasesc impreuna si timpul si furiile.

Trakidas si Samada isi incepura traiul in inima tribului in acea noapte. Ea, retrasa, se vedea pe ulitele prafuite rar si doar cand trebuia sa iasa din casa. Nu vorbea cu nimeni, iar daca o facea nu vorbea niciodata prima. Cu pasul usor calca marginea padurii cateodata. Si frumusetea ei sporea langa sortitul ei. Trakidas incepuse sa se ocupe de un mic atelier de armurarie, nu se gasea cineva mai iscusit ca el in calirea sabiilor si pumnalelor si ce iesea din mana lui despica firul de par. Seara erau impreuna in mica lor lume din coliba de pamant, imbratisati si goi, pierduti unul in altul pana-i dezmorteau zorii.

Doar de un lucru trebuia sa ingrijeasca Samada, si-anume sa nu o vada lumina lunii pline. Caci de ar fi zarit-o cineva, i-ar fi vazut celalalt chip. Si-o priveau multi dorind-o pe ascuns. De n-ar fi fost a lui Trakidas de mult s-ar fi gasit vreun nelegiuit de caine al razboiului care s-o ia cu sila. Sa cel putin sa-ncerce caci nimeni nu stia ca fiica Samcai nu era prada usoare nici pentru cel mai crud si incercat barbat.

Si mai era unul care privea. Petea, cu ochiul sau adanc, nu o scapa cand se ducea de-acasa. Si nu o data incerca sa intre-n vorba, insa ea mereu gasea o cale si se facea nevazuta pe ulite.

Trakidas si Petea se intalneau rar de cand aparuse in sat Samada. Acesta din urma isi petrecea timpul in betii si desfrauri pe care nu le mai ferea de nimeni. Iar cand tata'su carmuitorul fu luat de moarte si dus dintre ei, Petea lasa frau liber furiei. Avea limba sireata si ascutita si convinse batranii satului ca numai prin frica exista ordine si pace intr-o asezare. Asa ca pedepsele devenira crude, darile se facura mai mari si muncile mai aspre.

O furie se cuibari in el si nu-i mai dadea drumul. Lua orice vroia, de la cine vroia, fara sa dea socoteala nimanui.

.....povestea este in lucru.  

Cu stima,
Toni Mir

Edited by althea, 31 December 2016 - 06:07.
link / reclama

Pe cat de neplacut pe atat de temut devenise. Pedepsea pe cine vroia, pentru ce vroia. Doar Trakidas mai putea sa-i stinga focul cu o vorba de frate, cand isi intalneau cararile. Caci Petea, pe cat de mistuit era din interior, nu putea da uitarii nici prietenia nici copilaria. O scanteie de lumina inca ardea in el si refuza sa moara.

Pana-ntr-o zi.

Trakisas nu se zarea. Plecase la vanatoare de mistreti si nu avea sa se intoarca pana seara. Samada ii soptise in zorii acelei zile ca va fi tata. Iar el nebun de fericire vroia sa dea ospat, cu vin, mistret la protap, cu joc si veselie. Se avantase in padure si isi facu urma pierduta.

Ziua se aratase lunga.

Noaptea veni tacut ca lotrii, cu nori uriasi si plumburii prin care greu o luna alba, abia isi arata lucirea. Samada astepta tacuta, iar Trakidas tot nu venea. Pana la ceas tarziu in noapte cand cainele lui credincios ajunse-n sat plin de noroi si sange, prevestitor de umbra mortii. Samada ii simti mirosul si ochii ii sclipira galbeni de teama prada unui adanc delir. Isi simtea sotul prea departe. Prea departe de asta lume. Simtea ca trebuie sa-l caute. Privi spre cer si luna plina de aroganta si raceala parea sa o sfideze muta.

Dragostea. Ce ar fi toate daca ea nu le-ar lega?

Samada pleca in graba doar in straiele albe, incercand sa se strecoare pe sub streasini, sa nu atraga atentia, sa nu o prinda luna salbatica in camp deschis. Insa norii nu-i ascultau rugamintile si nici cainii care simtind miros de fiara latrau turbati cand ea trecea pe langa ei. Tracii nu erau neam care sa doarma adanc nepasator la vocea noptii. Tot satul iesi din case, barbatii cu taisurile scoase si atunci o  vazura, despletita pe ulita, fuging cu oasele descarnate in rochie alba, zdrentuita. Ochii ii ardeau demonici, chipul zbarcit lasa sa se vada buze supte si dinti de otel, unghiile luceau ca pumnalele.

“Vrajitoarea! Prindeti vrajitoarea!” zbiera Petea care tocmai aparuse in goana calului aducand cu sine un nor de praf.

Primii barbati se repezira spre Samada insa se prabusira fulgerati cu gatlejurile spintecate. Dar zeci de taisuri pana la urma o dovedira si o legara de un copac gros, cu franghii trainice descantate de solomonari.

Petea se apropie calare. O privi in ochi si nu gasea in privirea ei decat raceala si dispret pentru el.

“ Dati foc vrajitoarei !” urla el.

Numai batranul Gaianos incerca sa-i opreasca gandul.

“Stapane, ea e acum a satului si soata unuia de-ai nostri, ea e ..” si n-apuca sa-si termina vorba ca scuipa sange cu buzduganul lui Petea infipt in teasta.

O lacrima se scurse pe obrazul Samadei in timp ce puneau foc.

O lumina arse taind intunecimea noptii, palpai usor spre zori si in cele din urma se stinse.

Va urma...

Ideosaur, on 31 decembrie 2016 - 04:51, said:

Mie imi place stilul si aici si in celalalt topic cu "Imigrantul"... E peste Cartarescu, clar... Eu cred ca poti publica fara probleme. Succes!

@roxis iti multumesc mult pentru incurajare

Dacopatii sau literatura ?

Edited by andreic, 31 December 2016 - 10:00.

@andreic incerc o fictiune cu elemente din mitologia noastra, pur fictiune insa nu are sens sa-i dedic timp daca din prima face impresie proasta, asa ca mai astept opinii

Unde e afurisita de linie de dialog?
Suntem în România, scrii în română, folosește regulile specifice. Nu suntem în SUA.

R1d3r107, on 31 decembrie 2016 - 12:39, said:

Poti sa te faci critic literar, daca-i gasesti vreo greseala in ultimul roman al lui Cartarescu, esti tare!

Ia foloseste-ti imaginatia si ai sa vezi cum apar liniile de dialog, ca de asta-i mai frumoasa cartea decat filmul
fain scris, mai da-ne!

Edited by aaddyy2005, 01 January 2017 - 02:54.

@aaddyy2005

Rani despicate

Trakidas se vazu la marginea padurii abia in cea de-a doua zi pe inserat. Avea rani urate in cateva locuri si avusese norocul ca nu se lasa fugarit usor. In fata lupilor nu aratase ca o prada ci mai degraba ca un adversar care ar putea subtia randurile haitei. Insa cand in sfarsit il lasara, el spintecase trei, dar din muscaturi siroia deja sangele.

Norocul facuse ca stia plantele de leac si le cautase ca sa ingrijeasca ranile. Era flamand, slabit si mai cu seama ingrijorat de ingrijorarea Samadei lui cea iubita. Se grabi spre coliba. Atunci vazu trunchiul ars de copac. Oamenii luasera trupul si il aruncasera in padure insa un gand negru il strabatu oricum pe Trakidas. Era miros de blestem peste sat.

O sageata adanc infipta in umar ii confirma tot zbuciumul interior. Pesemne un arcas fusese lasat de paza, cu vorba sa-l ucida cand apare, daca mai apare. Ochii i se umplura de apa si de vinisoare rosii care explodara. Nu mai era om, iar animalul care ramasese se ascunse in intuneric caci nu stia de unde venise sageata.

Ocoli satul cu pumnalul scos, cautand cu privirea coliba lui Petea. Era goala, era prea liniste iar Petea nu ar fi dormit, avea in obicei sa petreaca sau sa se imbete. Nu trebuia sa o lase singura cu el aproape,  fusese orb, cum oare nu vazuse ca Petea nu mai era decat un pumn de carne plin de ura. Nu mai conta. Miselul trebuia ucis.

Trakidas se tara pana in apropierea cortului de petrecere in care Petea isi consuma betiile si desfraul. Era aproape insa ramase lipit de pamant caci solomonarii vegheau prin puterea vrajii si simtira rau aproape, drept pentru care navalira in cort si il inconjurara pe Petea cu trupurile lor drept pavaza. Sagetile slobozite de Trakidas orbeste prin prelata patrunsera un gat, un pantece, iar trei nu lovira nimic sfredelind sec noaptea. I se paru ca vede o umbra ascunsa dupa una dintre colibe. Pumnalul aruncat isi rata tinta, lovi ceva si ricosand cazu cu un clinchet. Apoi il zari pe Petea in mijlocul solomonarilor, tras de acestia afara din cort departe de pericol. Nu-si intalnira privirile. O sageata suiera pe langa urechea lui Trakidas. O alta i se infipse in brat. Urland se tara spre marginea satului, se ridica cu un efort de neindurat, o forta pe care doar insasi durerea i-o putea da si disparu la adapostul codrului printre copaci, pierzandu-se de urmaritori.

Pentru prima data in multi ani se intinse chircit pe pamant si planse neajutorat lovind tarana cu pumnii. Nu mai avea nimic. Doar umbra mortii deasupra. Inainte de Samada nu avusese nimic dar cel putin nu stiuse. Prin ea dobandise totul. Iar ea lasase pentru el firescul ei. Acolo avea sa mearga sa piara sangerand, acolo unde o intalnise prima data urmarind ursul, in hatisurile negre, in padurea uscata, dincolo de cararile stiute.

Si incepu sa calce impiedicat, poticnit, hotarat, sfarsit de durere si oboseala.

Samca

Cazu. Pentru cine stie cat timp cazu dincolo de hotarele vremii. Fusese luat de umbre si imbratisat pentru o clipa, apoi deschise ochii. Copacii frematau uscati si arsi, fumegand. Un corb trecu pe deasupra croncanind. O frunza putreda se desprinse de creanga ei. Auzi zgomotul greu de plumb cand frunza lovi pamantul, ca intr-un vis.

Se ridica, era frig, era noapte. O liniste care durea plana peste toate. Toate directiile in care privea aratau la fel. Pana cand o lumina usoara, rosietica, impanzi locul. Vedea acum pana departe si peste tot in jur pamantul fremata cuprins de tremur.

Atunci vazu trupurile, erau acolo, legate de varfurile copacilor, zeci de trupuri sfartecate. Simti in spate o respiratie grea. Se intetise frigul atat de tare incat parea ca-i ingheata sangele in vene. Se intoarse. Cu parul despletit si ochi aprinsi ca taciunii, cu chipul zbarcit si pielea de cadavru, Samca il privea gata sa-l sfasie. Il prinse cu mainile de cap si mainile ei incepura sa arda incinse pe piele. Urla. Samca ii cauta privirea si patrunse adanc in ea. Pierduta acolo vazu totul. Samada, satul, pruncul nenascut, rugul, Petea. Scoase un urlet nefiresc si salbatic care sparse noaptea ca un scartait de sticla. Urla: “ copilul meeeeeeeu” prelung, sinistru. Si isi desprinse mainile de Trakidas.

Facu un cerc cu ghiarele pe covorul de frunze moarte si taindu-si incheietura picura sange negru in patru zari. Se aseza in genunchi si planse peste sangele supt de pamant. Apoi sopti cu buza uscativa:

“ sa vina pamantul

Sa-l imprastie gandul

Sa scuture moarte

Unde gandu-l imparte.”

In mijlocul cercului o groapa tragea pamantul in ea, facandu-se tot mai mare pana cand se opri. Din adancuri se ivi un pitic. Era invesmantat intr-o blana de veverita a carei craniu il purta pe cap. Ochii erau mici, ascunsi de o masca din fier pe cat de infioratoare pe atat de ruginita. Pe piept purta blazon un cap de lup. In fiecare mana tinea strans cate un pumnal mic si ascutit, incepand sa salte invartindu-le ametitor ca nu se mai vedeau. Piticul dadu un adevarat spectacol sarind din loc in loc si invartind cutitele pana cand brusc se opri cu o saritura si isi pleca umil capul in fata Samcai.

“ Porunceste stapana ! ”

Samca intinse bratul uscat aratand cu el peste padure, dincolo de arbori, de rau, de codrul verde. Catre sat.

Piticul incepu sa alerge nebun, cu ochi negri lipsiti de viata, cu o cuta in frunte si-o indarjire care semana groaza.

Samca se intoarse catre Trakidas. Cu voce batrana, moale, ragusita, ii spuse:

“ De cand ma stiu pe lume doar sufletul tau l-am crutat. Caci e unit de-al ei chiar dincolo de moarte. Si ea te striga dintre zari desi pierdut ar trebui sa fie in mintea ei numele tau.”

“Asculta, trup de carne, asculta cu bagare de seama” rosti Samca cu glas ragusit catre Trakidas. “ In vremuri atat de vechi incat doar demonii le poarta cheile, Zamolxe stapanitorul a facut trei pietre si le-a imprastiat pe pamantul acesta in grija unora mult peste masura mea. Pietrele portii dintre lumi. O poarta spre Samada, o poarta spre Tot. Un dar niciodata neatins. Poarta se afla in munte, sub Carpati, pazita cu strasnicie. Nu poate fi deschisa fara pietre. Ea mijloceste carari neintelese de om si duce spre lumea nevazuta a sacrilor pazitori ai acestor meleaguri, oamenii muntelui, oamenii Carpatilor. Gaseste pietrele, gaseste poarta si du-te la Samca de-ti arde sufletul.” “Ajuta-ma!” “Ai sa ramai aici treizecisitrei de zile, ai sa asculti povata mea, caci drumul tau de-acum va fi o sulita in coasta.” “Atunci asa va fi”.

Mos Ene

Cand ajunse piticul la marginea satului, o liniste adanca apasa peste case. Scoase pumnalele si spinteca atat de repede cainii de paza incat acestia cu maruntaiele varsate nici n-apucara sa schelalaie.

Mirosi aerul. Simtea miros de fum, de vin, de trup de piele de fecioare, de barbat, de copil, de animal, dar mirosul lui Petea nu-l putea gasi. Trecu pe langa corturile solomonarilor si se apropie de primul pe care-l gasise dormind. Il atinse usor pe pleoape si-l citi ca pe o carte. Fusese acolo cand o urcasera pe rug pe Samada, tragand de sfori si ajutand la implinirea caznei.

Piticul isi infipse repede varful pumnalelor in cateva locuri precise in trupul barbatului. Acesta se schimonosi de durere fara sa se poata misca sau sa scoata vreun sunet.

Incet, il spinteca de la gat in jos, lasand sangele sa curga incet prin rana despicata, lasand organele sa alunece in afara, pe pamant, lasand omul neputincios spectator la propriul sfarsit, cu ochii cascati de durere si groaza mortii.

Pana dimineata nu ramasese nici un solomonar in viata. Si pentru toti imaginase morti ingrozitoare, dar nici una ca a lui Zura, care pusese focul strigand “sa arda vrajitoarea!”

Pe acesta il lasa la urma. Patrunse in coliba lui pe cand avea somnul mai dulce si-i puse mainile pe pleoape.

Captiv in lumea de dincolo de somn isi retraia osanda vazandu-si familia arsa pe rug, de fiecare data mai cumplit, din nou si din nou. In minte nu mai avea loc decat pentru durere si suferinta. In cele din urma, dupa zile de agonie crunta, isi taie grumazul.