Ar fi lumea un loc mai bun fără religie? Putem fi morali fără religie? Iată ce ne arată datele

Oamenii sunt puternic polarizați și vehemenți când vine vorba de aceste întrebări. Atât credincioși, cât și atei își susțin ferm și pătimaș punctul de vedere. De exemplu, la un pol, Richard Dawkins susține: „Simpla idee că religia ar putea constitui un reper moral este oribilă.” De cealaltă parte, Petre Țuțea afirma: „Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primește de sus, sau nu o primește deloc. […] Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă și face fiecare ce vrea.”

Majoritatea oamenilor, de ambele tabere, neglijează cercetările publicate [1] (de pildă, experimentale) care pot sugera un răspuns mai bine fundamentat, nu doar o părere personală și părtinitoare [1].

Evident, întrebarea „ar fi lumea un loc mai bun fără religie?” este foarte generală. Asumă, în primul rând, că toate religiile lumii sunt echivalente, or până și numai experiența de viață ne spune că această echivalență, probabil, nu este validă; știm că există peste 4200 de culte religioase, nu o religie singulară [2].

În al doilea rând, nu ne punem cu toții de-acord asupra a ceea ce înseamnă o lume mai bună. Ca o definiție de lucru, împreună cu cercetătorii care publică în literatura de specialitate, prin o lume mai bună, ne vom referi la comportamente altruiste vs. exploatative, toleranță vs. discriminare și alți indicatori prosociali. Acceptăm totodată că oameni diferiți au perspective diferite despre ce poate fi catalogat drept moral sau imoral; de exemplu, în vreme ce furtul și crima sunt descurajate de cei mai mulți dintre noi, unii consideră, de exemplu, că homosexualitatea este un păcat, însă alții, nu – un comportament sau o trăsătură imorală pentru unii este morală sau amorală pentru alții, astfel încât ceea ce unii consideră o lume mai bună (ex. toleranță și dreptul la căsătorie pentru persoanele de același gen) este considerat o lume mai rea de către alții. În consecință, orice discuție despre o lume mai bună este „contaminată” de valorile asumate de autor și societate (ex. tradiționale vs. secular-raționale și de supraviețuire vs. auto-exprimare [3]).

În al treilea rând, chiar dacă ne punem toți (sau majoritatea) de-acord cum arată o lume mai bună, întrebarea rămâne în continuare foarte generală – este legitim să ne așteptăm ca toate religiile să fie bune sau rele în absolut toate circumstanțele și pentru toți oamenii?

Pe parcursul acestui articol, vom încerca să prezentăm nuanțat ce ne arată cercetările publicate în jurnale științifice internaționale peer-reviewed cu privire la asocierea dintre religiozitate și comportamente prosociale, făcând referire la studii din diverse domenii, precum:
• personalitate (ex. onestitate-modestie, agreabilitate și psihopatie);
• auto-control și criminalitate;
• discriminare și prejudecăți;
• ostilitate față de alte grupuri;
• acte caritabile și voluntariate;
• studii experimentale (ex. studii de priming pe trișare).

Nu ne propunem să oferim un răspuns final și incontestabil, ci unul tentativ, dar informat, prezentând „the good, the bad and the ugly” cu privire la relația dintre religiozitate și prosocialitate. Rugăm cititorii să fie răbdători și să parcurgă întregul articol și nu să acorde atenție doar acelor paragrafe care le convin.

Articolul nu discută argumentele pentru existența lui Dumnezeu, fiindcă întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu este total irelevantă întrebărilor de la care pornește articolul – ne putem, de altfel, imagina scenariul în care Dumnezeu există, dar este toxic să credem în el, dar și scenariul în care Dumnezeu nu există, dar este benefic să credem în el [1]. Din acest considerent, vom ignora explicit analizarea credințelor religioase.

Religia este peste tot. Nu cunoaștem o societate umană în care să nu se fi dezvoltat credințe, ritualuri, obiceiuri și comunități religioase, așadar, nu avem acces la ipoteticul contrafactual, adică la o lume similară cu a noastră, dar fără religie, astfel încât să putem observăm cum se manifestă moralitatea în absența religiei. Din acest motiv, putem răspunde doar parțial la întrebarea: „ar fi lumea un loc mai bun fără religie?”.

Sunt persoanele religioase cetățeni mai buni? Care este profilul de personalitate al acestora? Personalitatea înseamnă tendințe si tipare de comportament relativ stabile în timp și în situații diferite; se referă, de asemenea, la modul tipic în care relaționăm cu ceilalți, gândim și reacționăm emoțional [4, 5]. Dacă e să deschidem DEX-ul și să căutăm adjective care se pot aplica oamenilor, constatăm că există câteva mii sau chiar zeci de mii de trăsături de personalitate [6]: curajos, perseverent, curios, responsabil, sociabil, impulsiv, sensibil, prietenos, modest, irascibil, naiv, prudent etc.

Toate aceste trăsături nu sunt însă complet independente unele de altele, ci se grupează pe domenii mai cuprinzătoare [7-9], la fel cum toate filmele pot fi încadrate într-un gen sau altul, precum comedie, groază, mister și fantezie. Toate trăsăturile normale de personalitate pot fi cartografiate pe 6 mari domenii sau factori (vezi modelul HEXACO [10-12], dar vezi și alte teorii concurente și influente, precum modele cu cinci [13, 14] și trei [15, 16] factori):
(1) onestitate-modestie: sinceritate, comportamente cinstite, evitarea lăcomiei, lipsa de viclenie, lingușeală și înșelătorie etc.
(2) emotivitate: teamă, anxietate, sentimentalism, sensibilitate, nevoia de sprijin emoțional, atașamente emoționale puternice etc.
(3) extraversie: stimă de sine socială, îndrăzneală socială, sociabilitate, entuziasm, căutarea stimulării, asertivitate, interesul pentru grupuri mari etc.
(4) agreabilitate: iertare, blândețe, flexibilitate interpersonală și înclinația spre compromis, cordialitate, lipsă de irascibilitate, încredere, complianță etc.
(5) conștiinciozitate: organizare, sârguință, perfecționism, prudență, meticulozitate, ambiție, auto-disciplină, eficiență etc.
(6) deschidere la experiențe: curiozitate, interesul pentru artă, temperament creativ, neconvenționalitate, receptivitate la idei și valori moderne și activități variate etc.

Ce trăsături sunt mai accentuate la persoanele religioase? Ne vom concentra mai puțin pe emotivitate, extraversie și deschiderea la experiență, deoarece, prin comparație cu onestitatea-modestia, agreabilitatea și conștiinciozitatea, nu le considerăm la fel de relevante pentru domeniul prosocialității. Așadar, să fie oare oamenii religioși mai onești, modești, agreabili și/sau conștiincioși?

În două cercetări recent publicate, Aghababaei și colaboratorii [17, 18] au investigat relația dintre trăsăturile de personalitate și nivelul de religiozitate a peste 1600 de persoane de religie creștină și musulmană, provenite din Iran, Statele Unite ale Americii, Polonia și Malaezia. Corelațiile (notate cu r), adică gradul de asociere (unde ±1 înseamnă corelație perfectă, iar 0 înseamnă corelație nulă; „+” înseamnă relație direct proporțională, iar „-” înseamnă relație invers proporțională), obținute în cele două studii sunt următoarele:
• religiozitate × onestitate-modestie: r = 0.28–0.38
• religiozitate × agreabilitate: r = 0.18–0.30
• religiozitate × conștiinciozitate: r = 0.17–0.32.

Toate aceste corelații sunt mai degrabă modeste ca intensitate, dar toate sunt pozitive, indiferent de religia sau cultura din care provin participanții. Cu alte cuvinte, persoanele religioase tind, în general, să fie mai oneste și modeste, mai agreabile și mai conștiincioase. Mai specific, cel puțin într-un eșantion de 288 de iranieni[19], oamenii religioși (musulmani):
(1) onestitate-modestie
• sunt mai cinstiți, mai puțin exploatativi și mai rar implicați în fraudă și furturi  (r = 0.40);
• evită lăcomia mai des și sunt mai puțin interesați să acumuleze avere, bunuri de lux și să atingă un statut social ridicat (r = 0.24);
• nicio diferență în termeni de modestie și sinceritate între persoane religioase și persoane nereligioase;
(2) agreabilitate
• sunt mai iertători, nu poartă pică și sunt mai dispuși să își mențină simpatia și încrederea în persoanele care i-au rănit (r = 0.16);
• sunt mai înclinați să facă compromisuri mai degrabă decât să se certe și sunt mai puțin încăpățânați în contexte sociale (r = 0.15);
• nicio diferență în termeni de blândețe și lipsă de irascibilitate între persoane religioase și persoane nereligioase;
(3) conștiinciozitate
• sunt mai organizați, mai ordonați mai degrabă decât neglijenți și delăsători și caută mai multă ordine și structură în mediu și în viața lor (r = 0.14);
• nicio diferență în termeni de sârguință, perfecționism și prudență între persoane religioase și persoane nereligioase.

Ca și în cazul studiilor anterior menționate, corelațiile observate sunt pozitive, dar mici, însemnând că persoanele religioase au, în general, o ușoară tendință să fie mai cinstite și să evite lăcomia și bogăția (onestitate-modestie), să fie mai iertătoare și mai dispuse să facă compromisuri (agreabilitate) și să fie mai organizate și ordonate (conștiinciozitate).

Aceste asocieri între religiozitate și componente ale onestității-modestiei, agreabilității și conștiinciozității [17, 18] sunt valabile aproape exclusiv în cazul religiozității intrinseci [19], adică ceea ce obișnuim să numim „credință”, în sensul de aderare autentică la un sistem de credințe și valori religioase în jurul cărora persoana își trăiește viața (diferită de religiozitatea extrinsecă [19], care înseamnă a privi religia instrumental, ca un scop intermediar ce satisface nevoi, precum confortul psihologic în situații grele de viață și sprijinul din partea celorlalți).

Într-un studiu din acest an [20], un număr de cercetători au comparat trăsăturile de personalitate ale 200 de preoți romano-catolici, 301 persoane religioase care nu aparțin clerului și 213 persoane non-religioase din Italia. Autorii, operând pe baza modelului celor cinci factori de personalitate (model care subsumează factorul onestitate-modestie agreabilității) [13], raportează diferențele dintre grupuri în termenii indicelui de mărime a efectului d al lui Cohen (d = 20, diferență mică; d = 50, diferență moderată; d = 80+, diferență mare). Cercetătorii prezintă următoarele rezultate:
(1) agreabilitate
• preoții au cel mai ridicat nivel de încredere în oameni, sunt mai puțin cinici și cred mai mult în bunele intenții ale oamenilor; persoanele religioase au un nivel mai scăzut de încredere decât preoții, dar mai ridicat decât persoanele nereligioase (d = 1.10);
• preoții sunt cei mai onești, statornici și sinceri mai degrabă decât vicleni și înșelători, urmați de persoanele religioase (d = 1.03);
• preoții sunt cei mai complianți și înclinați spre compromis și cooperare, urmați de persoanele religioase (d = 1.28);
• preoții sunt cei mai modești și umili mai degrabă decât aroganți și narcisici, urmați de persoanele religioase (d = 0.83);
• preoții sunt cei mai blânzi, gentili, miloși și plini de simpatie mai degrabă decât duri și reci, urmați de persoanele religioase (d = 0.82);
• nicio diferență între cele trei grupuri în termeni de altruism;

(2) conștiinciozitate
• persoanele religioase sunt mai ordonate, organizate, meticuloase și îngrijite decât persoanele nereligioase, în vreme ce preoții nu diferă semnificativ de niciun grup (d = 0.59);
• persoanele religioase au un simț al datoriei mai pronunțat, fiind mai responsabile și mai aderente la principii etice și sociale decât persoanele nereligioase, în vreme ce preoții nu diferă semnificativ de niciun grup (d = 0.53);
• persoanele religioase, comparativ cu persoanele nereligioase, sunt mai calculate și prudente mai degraba decât spontane și impulsive, tind să delibereze mai des și să cugete atent și serios înainte de a lua o decizie și a acționa; preoții nu diferă semnificativ de niciun grup (d = 0.44);
• nicio diferență între cele trei grupuri în termeni de simțul competenței, dorință de realizare și autodisciplină.

De departe, cea mai convingătoare cercetare cu privire la profilul de personalitate al persoanelor religioase este o meta-analiză din 2010 [21], care analizează și integrează cantitativ 63 de studii publicate între 1999 și 2009, constând în 71 de eșantioane din 19 tări, precum Statele Unite ale Americii, Slovacia, Iran, Olanda, China, Belgia, Australia, România și Spania, cu participanți de religie creștină, musulmană sau iudaică. Din nou, trăsăturile de personalitate cel mai accentuate și prin care se diferențiază cel mai mult persoanele religioase de persoanele nereligioase sunt agreabilitatea (r = 0.13 – 0.22) și conștiinciozitatea (r = 0.12 – 0.16). Asocierile sunt valabile pentru toate cele trei grupuri de religiozitate definite de studiu: religiozitate personală (credințe și practici legate de divinitate), spiritualitate (experiențe legate de transcendență, dar independent de o instituție și tradiție religioasă) și fundamentalism religios (atitudini, practici și credințe religioase dogmatice și autoritare). Mai puțin relevant, persoanele spirituale sunt mai extravertite (r = 0.14) decât celelalte grupuri religioase (r = 0.07 și 0, nesemnificative statistic) și sunt mai deschise la experiențe (r = 0.18) în special față de persoanele fundamentaliste (r = -0.21).

Așadar, ceea ce demonstrează un număr masiv de date culese din diverse state, pe un număr cumulat amplu de participanți, este că persoanele religioase sunt mai oneste-modeste, mai agreabile și mai conștiincioase decât persoanele nereligioase, însă nu cu mult mai mult, deoarece corelațiile observate sunt destul de mici (dar pozitive!), iar, cu cât sunt mai mici corelațiile, cu atât sunt mai mici diferențele între grupuri.

Relevantă pentru domeniul personalității este și psihopatia. „Psihopatia, prima dată descrisă de Cleckley (1941) [22] în reputata lucrare «The mask of sanity» și replicată ulterior transcultural (Vachon, Lynam, Loeber & Stouthamer-Loeber, 2012 [23]), face parte din «triada neagră a personalității» (recent, tetrada, incluzând și sadismul – Chabrol, Van Leeuwen, Rodgers & Séjourné, 2009 [24]), alături de narcisism și machiavelism (Paulhus & Williams, 2002 [25]; Furnham, Richards & Paulhus, 2013 [26]), cu care împărtășește manipulativitatea și indiferența sau lipsa de empatie (Jones & Figueredo, 2013 [27])” [28].

Psihopatia este o constelație de trăsături, precum farmecul superficial, lipsa remușcărilor, sentimentele superficiale, nevoia de stimulare, iresponsabilitatea, auto-control scăzut și delincvența juvenilă [29], care pot varia de la o intensitate subclinică la una clinică [30]. Prezintă o „încărcătură factorială [asociere] pozitivă  a scalelor de dezinhibiție, agresivitate, căutare de senzații și susceptibilitate la plictiseală și negativă a scalelor de socializare, responsabilitate, stăpânire și dezirabilitate socială” [28]. Corelează, de asemenea, negativ cu agreabilitatea și conștiinciozitatea [31].

Diferă persoanele religioase de cele nereligioase sub aspectul psihopatiei? Într-o cercetare din 2014 [32], în care sunt investigate implicațiile psihopatiei pentru alegerea carierei, orientarea politică și reședința geografică pe un număr de 3388 de participanți americani, a fost studiată și asocierea psihopatiei cu religiozitatea (protestantism, catolicism, iudaism, hinduism și budism). Se constată o diferență foarte mică între persoane religioase și persoane nereligioase în termeni de scor global la psihopatie (d = 0.14); mai nuanțat:
• persoanele nereligioase au o foarte ușoară tendință să aibă o impulsivitate egoistă mai ponunțată, adică tind să fie mai delăsătoare și să nu planifice la fel de mult, să prezinte un nonconformism impulsiv, un egocentrism machiavelic și raportează mai des simptome de externalizare, precum agresivitatea, dependența de substanțe, comportamente antisociale etc. (diferența în favoarea persoanelor religioase, în special protestanții și iudeii, este însă foarte mică: d = 0.14);

• persoanele nereligioase au o ușoară tendință să fie mai cinice, reci, mai puțin empatice și mai indiferente la nevoile și sentimentele altora (diferența în favoarea persoanelor religioase, în special protestanții și iudeii, este însă mică: d = 0.26);

• nicio diferență între cele două grupuri în termeni de dominanță neînfricată, adică ascendent social, rezistență la stres, anxietate scăzută, asertivitate și căutare de senzații.
Accentuând încă o dată faptul că diferențele sunt (foarte) mici, înțelegem că, deși ele favorizează persoanele religioase (în sensul că au un nivel mai scăzut de psihopatie), sub nicio formă nu este legitim să concluzionăm că majoritatea persoanelor nereligioase ar fi psihopate, ci doar că, prin comparație cu persoanele religioase, cele nereligioase au un nivel ușor mai ridicat pe continuumul de psihopatie. În plus, „[e]ste incert însă dacă această asociere este cauzală” [32].

O critică majoră adusă acestor studii din domeniul personalității este că se bazează în bună parte pe metoda „self-report”, adică persoana evaluată răspunde afirmativ/negativ sau pe o scală Likert (de regulă, de la 1-dezacord total la 5-acord total) la o serie de itemi, asumându-se sinceritatea și capacitatea de introspecție a persoanei evaluate. De exemplu, „Încerc să urmez regulile” și „Nu aș lua niciodată lucruri care nu îmi aparțin” sunt itemi de onestitate-modestie [33]. În mod evident, există posibilitatea ca scorurile crescute ale persoanelor religioase pe onestitate-modestie, agreabilitate și conștiinciozitate să reflecte nu o diferență reală și obiectivă în comportament și atitudini comparativ cu persoanele nereligioase, ci numai dorința de a se pune într-o lumină favorabilă și a face o impresie bună, poate din dezirabilitate socială sau auto-amăgire, ceea ce ar conduce la exagerarea și „umflarea” artificială a scorurilor pe aceste trăsături de personalitate.

În multe confesiuni religioase, modelul ideal, definit de virtute și sfințenie, presupune conduite și atitudini prosociale, exemplare, precum iertarea, smerenia, evitarea „celor lumești”, inhibarea impulsurilor, grija față de aproape, o viață organizată și cumpătată  mai degrabă decât haotică și hedonistă (cu alte cuvinte, onestitate-modestie, agreabilitate și conștiinciozitate). Se așteaptă de la persoanele religioase să fie astfel. Să fie, oare, artificiale scorurile ridicate ale persoanelor religioase la aceste trăsături de personalitate? Și aceasta, ca și întrebarea inițială (ar fi lumea un loc mai bun fără religie?), este o ipoteză testabilă, pentru care există câteva studii publicate.

Dacă, întrebând direct persoanele religioase, de exemplu, cât se consideră de modeste și iertătoare, există riscul disimulării, atunci o variantă alternativă și mai credibilă de măsurare a trăsăturilor de personalitate este heteroevaluarea, adică evaluarea de către alții, precum părinții și prietenii. Studiile care presupun evaluarea persoanelor religioase de către părinți, frați, surori și prieteni arată totuși același tipar de agreabilitate și conștiinciozitate ușor elevate la persoanele religioase [vezi 21], sugerând că există, în mod real, aceste diferențe între persoane religioase și nereligioase.

Desigur, rezultatele pot fi din nou contestate, din perspectiva faptului că părinții, frații, surorile și prietenii știu că persoana este religioasă, îi țin partea și oferă, astfel, evaluări mai pozitive – poate ei înșiși sunt religioși și propagă acea presupusă disimulare pe care încercăm să o eliminăm prin heteroevaluare.

Mai mult, oamenii au anumite stereotipuri pozitive despre moralitatea si generozitatea oamenilor religioși și atunci sunt înclinați să îi evalueze mai favorabil privitor la agreabilitate și conștiinciozitate. În 2006, un studiu [34] pe un eșantion reprezentativ pentru populația americană arată că ateii sunt percepuți drept „alții” (adică nu fac parte din „noi”), în sensul că oamenii nu au încredere în ei și e mai puțin probabil să se bucure de acceptare la nivel social prin comparație cu grupuri etnice, religioase sau minoritare. Mai concret, americanii cred despre atei (mai mult decât despre musulmani, homosexuali, imigranți etc.) că nu se potrivesc cu viziunea lor despre societatea americana ideală și declară că nu ar fi de acord dacă copilul lor ar dori să se căsătorească cu un ateu (din nou, dezacordul este mai pronunțat decât în cazul altor grupuri, precum musulmanii și afro-americanii), preferând distanța față de atei atât în viața privată cât și în viața publică.

Spun autorii [34]: „A fi ateu într-un astfel de context social nu înseamnă a fi doar o altă minoritate religioasă printre multe altele într-o societate marcant pluralistă. Mai degrabă, americanii privesc ateii ca reprezentarea la nivel simbolic a cuiva care respinge cu totul temeiul solidarității morale și al apartenenței culturale în societatea americană.”
Zece ani mai târziu, deși ateii au devenit mai bine organizați, mai numeroși și mai vizibili, atitudinile nefavorabile față de ei au rămas neschimbate [35]. Scriu autorii: „Observăm că sentimentul contra ateilor este puternic, persistent și mânat parțial de îngrijorări și preocupări de natură morală cu privire la atei și parțial de aderarea la valori culturale care postulează religiozitatea ca un temei moral constitutiv al cetățeniei și al identității naționale.” Mai simplu, oamenii consideră că ateii sunt imorali (consideră, probabil, că, dacă nu crezi într-un Dumnezeu, atunci nu ai o sursă alternativă legitimă de moralitate) și au, drept consecință, un nivel scăzut de încredere în ei. „Aceste atitudini sunt mânate în bună măsură de convingerea că religiozitatea este vitală pentru virtutea civică; consideră că standardele societății cu privire la bine și rău trebuie ancorate în tradițiile religiilor istorice și că creștinismul este fundamentul identității americane” [35].

Revenind la metoda „self-report” în evaluarea trăsăturilor de personalitate a oamenilor religioși, criticile precizate anterior sunt legitime, dar numai parțial adevărate [vezi 21 și 36]. Studiile care presupun evaluarea persoanelor religioase de către indivizi neutri, care nu îi cunosc și nu știu dinaintea evaluării dacă sunt religioși sau nereligioși demonstrează, de asemenea, că persoanele religioase sunt mai agreabile și mai conștiincioase. În câteva dintre aceste studii, observatorii nu fuseseră informați dacă persoanele evaluate sunt sau nu religioase și nici nu știau că participă la un studiu despre religiozitate.

O altă metodă de a verifica dacă diferența în termeni de agreabilitate și conștiinciozitate este reală și nu doar un produs artificial al presupusei înclinații spre a face o impresie bună, al lipsei de sinceritate și/sau al auto-amăgirii constă în a controla și izola statistic chiar această dimensiune a dezirabilității sociale. Itemi de dezirabilitate socială sau gestionarea impresiei sunt utilizați frecvent în chestionare (vezi, de exemplu, Inventarul Psihologic California/CPI [37]) administrate pentru selecția și recrutarea de personal, tocmai pentru a detecta acei candidați care își distorsionează în sens pozitiv („fake good”) profilul de personalitate, exagererându-și trăsăturile și se dându-se ca fiind, de pildă, mai responsabili sau mai toleranți decât sunt ei în realitate.

Logica itemilor de dezirabilitate socială este următoarea. Oamenii sunt tentați să se pună într-o lumină favorabilă atunci când în joc este o miză (își doresc, de pildă, să obțină locul de muncă pentru care candidează și vor să fie priviți bine de către angajator). În mod evident, nu toți oamenii sunt la fel de interesați de părerea pe care o lasă celorlalți, astfel încât unii investesc mai mult în a da bine decât ceilalți. Itemii de dezirabilitate socială sau gestionare a impresiei descriu atitudini, comportamente și obiceiuri lăudabile, la care persoanele dornice să se pună într-o lumină favorabile vor fi tentate să raspundă, într-o proporție foarte mare, afirmativ sau negativ, în funcție de care răspuns le face să dea bine. Astfel de itemi includ: „Rezist cu ușurință tentațiilor”; „Mă țin de promisiunile pe care le fac”; „Spun uneori lucruri nepotrivite” [38].

Cineva care răspunde extrem de frecvent într-o direcție favorabilă sieși la itemi care-l descriu ca ținându-se constant de promisiuni, nefiind niciodată morocănos sau capricios, necertându-se niciodată cu rudele și alți astfel de itemi care conturează o imagine perfectă, foarte probabil, doar dorește să facă o impresie bună – probabilistic, este foarte implauzibil ca cineva să fie atât de „virtuos”. Desigur, participanții, care sunt aproape întotdeauna nefamiliarizați cu itemii și modul în care au fost construiți, nu știu care itemi măsoară dezirabilitatea socială, deci vor tinde să distorsioneze pozitiv în general (predominant acele trăsături dezirabile), astfel încât vor fi susceptibili să pice în capcana itemilor de gestionare a impresiei. Așadar, persoanele cu un scor foarte ridicat pe dezirabilitatea socială, foarte probabil, au distorsionat pozitiv și alte trăsături măsurate de chestionar, pentru a face o impresie bună per ansamblu.

În câteva studii în care a fost investigată asocierea dintre religiozitate și personalitate, au fost incluse în analiza statistică și măsurări ale dezirabilității sociale sau gestionării impresiei, tocmai pentru a izola statistic efectul acesteia din relația dintre religiozitate și personalitate. Rezultatul? Corelația pozitivă (dar mică!) dintre religiozitate și agreabilitate și conștiinciozitate scade ușor, dar rămâne valabilă chiar și după ce efectul dezirabilității sociale este izolat, întărind ipoteza conform căreia persoanele religioase sunt, realmente, puțin mai agreabile (iertătoare, cooperante, empatice, modeste etc.) și mai conștiincioase (ordonate, îngrijite, responsabile, prudente etc.). Din nou, pentru mai multe referințe, vezi 21 și 36 (bibliografie).

Știm, așadar, că religiozitatea corelează pozitiv (dar modest!) cu agreabilitatea și conștiinciozitatea, însemnând că oamenii religioși sunt mai agreabili și mai conștiincioși decât persoanele nereligioase [17-21, 36]. Dar de ce? Direcția cauzală nu este imediat evidentă, în sensul că ne putem imagina că persoanele religioase devin mai agreabile datorită credințelor și practicilor religioase (religiozitate → agreabilitate). Totuși, la fel de bine ne putem închipui că persoanele predispuse de ereditate și mediu spre agreabilitate sunt atrase de religii care „accentuează armonia socială, calitățile pozitive ale relațiilor umane și ideea unui Dumnezeu iubitor și protector” [21] și devin religioase sau preferă să continue să adere la o comunitate religioasă, chiar dacă nu mai cred neapărat în acele credințe, tocmai pentru că oamenii agreabili sunt puternic motivați să mențină relații armonioase și cordiale cu ceilalți (agreabilitate → religiozitate). Similar, este probabil ca „persoanele caracterizate de ordine și auto-control (conștiinciozitate) […] să investească în credințe, sentimente și practici religioase care pun accentul pe un sens al vieții și al lumii, ordine în univers, date de un sentiment al transcendenței și urmărirea disciplinată a obiectivelor valorizate” (conștiinciozitate → religiozitate mai degrabă decât religiozitate → conștiinciozitate).

Simpla corelație nu poate demonstra cauzalitatea (deși este una dintre condițiile cauzalității) – este nevoie de studii longitudinale care măsoară în mod repetat, încă de la vârste mici, atât religiozitatea, cât și personalitatea, tocmai pentru a observa care pe care o precede și prezice (antecedența temporală a presupusei cauze este o a doua condiție a cauzalității). A treia condiție a cauzalității este imposibilitatea de a găsi o explicație plausibilă alternativă. Există atât publicații ale căror date susțin antecedența temporală a trăsăturilor de personalitate în raport cu religiozitatea (pe de altă parte, putem măsura temperamentul mai precis decât religiozitatea la vârste mici [vezi 39], astfel încât constatarea unei antecedențe temporale a personalității în raport cu religiozitatea ar putea reflecta mai degrabă o limitare metodologică decât o realitate descoperită), cât și publicații care arată că convertirea religioasă nu modifică trăsăturile de personalitate. Luate împreună, aceste studii sprijină potențialul sens cauzal dinspre personalitate înspre religiozitate. Pentru referințe și discuții mai ample, vezi 21 (bibliografie), care argumentează în favoarea religiozității ca o expresie a unor trăsături-sursă mai fundamentale (agreabilitatea și conștiinciozitatea).

Părăsind domeniul personalității, să ne întreptăm atenția asupra relației dintre religiozitate și crime. Ne vin imediat în minte incidente de terorism, persecuție și războaie motivate de religie (sau, cel puțin, folosită drept pretext). Arthur Schopenhauer afirma: „Roadele creștinismului au fost războaiele religioase, masacrele, cruciadele, inchizitiile, exterminarea indigenilor Americii și înlocuirea lor cu sclavi africani.” A investiga în ce măsură diferite religii au provocat crime și atrocități în diverse momente ale istoriei este dincolo de obiectivul acestui articol, pentru că ar necesita o analiză interdisciplinară amplă. Putem însă cerceta și cunoaște în ce măsură, în ultimii ani, persoanele religioase au fost implicate în și acuzate de crime.

În 2001, o meta-analiză [40] care integrează cantitativ 60 de studii din Statele Unite ale Americii, efectuate între 1969 și 1998, explorează gradul de asociere dintre religiozitate și criminalitate. Corelația dintre cele două este negativă, dar, din nou, modestă (r = -0.12), însemnând că persoanele nereligioase sunt puțin mai frecvent implicate în acte criminale, în vreme ce frecvența persoanelor religioase implicate în acte criminale este puțin mai scăzută. Rata mai mică a crimelor în rândul persoanelor religioase este mai pronunțată în cazul persoanelor care frecventează des lăcașul de cult și care investesc în mod autentic în religia lor (credință/religiozitate intrinsecă) [41, 42]. Având în vedere că este o corelație foarte scăzută (dar statistic semnificativă!), diferența dintre persoanele religioase și cele nereligioase este, deci, foarte mică. Totodată, studiul [40] arată că, în general, persoanele religioase nu sunt mai predispuse să comită crime, ba dimpotrivă, iar cazurile de fundamentaliști religioși care comit acte de terorism sunt mai degrabă excepția decât reprezentativi pentru majoritate. Studii viitoare, care cercetează relația dintre cele două variabile și în alte contexte culturale sunt binevenite, întrucât vor completa imaginea oferită de această meta-analiză pe populația americană.

În ceea ce privește alți indicatori prosociali, persoanele religioase [21, 36, 43-45]:
• se implică mai frecvent în voluntariate și acte caritabile (fapt documentat atât prin măsurări de tip „self-report”, cât și prin măsurări obiective, precum Internal Revenue Service);
• donează sânge mai des;
• oferă mai frecvent bani persoanelor fără adăpost;
• într-ajutorează mai des cunoștințele și rudele;
• evită glumele ostile, dezgustătoare sau referitoare la dizabilități;
• au un consum mai scăzut de alcool și substanțe;
• prezintă un nivel mai ridicat de auto-reglare și auto-control (prin meditație și rugăciune);
• se orientează în proporții mai mari spre domenii profesionale centrate spre alții, precum învățământul și educația, servicii medicale și de sănătate etc.
• atribuie o importanță mai mare valorii numite benevolență;
• raportează niveluri mai ridicate de emoții prosociale, precum empatia, compasiunea și iubirea.

Asocierile prezentate anterior sunt importante, dar oare tendința ușor ridicată a persoanelor religioase de a fi prosociale se menține inclusiv în studii experimentale? Mai jos sunt ilustrate câteva astfel de exemple prototipice.

În 2008, pe un eșantion de 229 de studenți, cercetătorii i-au cerut unui grup de participanți să enumere 10 cărți citite în liceu, iar celuilalt grup i-au cerut să numească cele 10 Porunci (lotul nu fusese împărțit pe cele două grupuri în funcție de religiozitate) [46]. După aceea, li s-a cerut tuturor să rezolve următoarea sarcină: în 4 minute, trebuia să identifice în fiecare dintre cele 20 de tabele (3×4) câte două cifre care însumează 10. La finalul sarcinii aveau oportunitatea să trișeze – puteau să arunce foaia de testare, pe care au încercuit perechile de numere, și să raporteze că au rezolvat mai multe decât rezolvaseră în mod real.

La finalul experimentului, s-a constat că cei care fuseseră amorsați („primed”) cu stimuli religioși, adică cei care notaseră cele 10 Porunci, au trișat în proporții mai mici decât celălalt grup, sugerând că amintirea unui cod moral sporește atenție cu privire la propriile standarde etice și întărește comportamentele prosociale.

Într-un proiect de cercetare din 2007 [47], s-a evaluat generozitatea participanților. În studiul 1, 50 de studenți au întâi de pus în ordine o serie de cuvinte, astfel încât să construiască niște propoziții cu sens („scrambled-sentence paradigm”). Jumătate dintre paricipanți aveau de construit propoziții cu sens care conțineau cuvinte religioase (ex. „felt she eradicate spirit the” → „she felt the spirit”), în timp ce cealaltă jumătate primea cuvinte neutre.

După aceea, toți participanții jucau „jocul dictatorului”, adică erau puși în poziția de a putea împărți 10$ cu o altă persoană după bunul plac, putând oferi oricât între 1$ și 10$. Li s-a spus că persoana căreia îi oferă bani este anonimă și nu vor mai interacționa cu ea. Cei mai mulți studenți, de regulă, nu oferă nimic, dar cei care fuseseră amorsați prin cuvinte religioase au oferit, în medie, mai mulți bani decât grupul care fusese amorsat cu cuvinte neutre.

În studiul 2, aceeași cercetători împărțit 75 de participanți (doar 22% erau studenți) în trei grupuri cătora li s-a cerut, de asemenea, să construiască enunțuri cu sens din cuvinte aranjate aleator. Un grup primea cuvinte religioase, celălalt primea cuvinte neutre, iar al treilea grup primea cuvinte seculare, precum „civic”, „contract” și „poliție”. După aceea, ca și în primul studiu, au fost rugați să joace „jocul dictatorului”.

Rezultatele arată că, și de această dată, oamenii amorsați cu stimuli religioși se comportau mai generos comparativ cu cei care primiseră cuvinte neutre. Interesant însă că la fel de generoși au fost și cei amorsați cu stimuli seculari, arătând că „activarea implicită a conceptelor legate de instituții morale seculare inhibă egoismul în aceeași măsură ca și aluziile religioase” [47].

Constatăm, așadar, că persoanele religioase au trăsături de personalitate, valori și emoții prosociale ușor mai pronunțate decât persoanele nereligioase, iar această înclinație spre altruism, generozitate, agreabilitate, auto-control etc. nu este pur și simplu un rezultat artificial al dezirabilității sociale, ci este o realitate confirmată inclusiv de cercetările experimentale. Inclusiv cercetarea experimentală a comportamentelor relevă o corelație pozitivă între religiozitate și prosocialitate.

Există, oare, și asocieri mai puțin dezirabile ale religiozității? Literatura de specialitate arată că da:
• protestanții albi tind să fie mai dezaprobatori cu privire la căsătoriile interrasiale [43];

• protestanții și catolicii albi consideră că persoanele de culoare au un potențial de învățare mai scăzut decât restul populației [43];

• într-o meta-analiză pe 55 de studii și 22075 de participanți, religiozitatea (cea extrinsecă și fundamentalismul, dar nu și religiozitatea intrinsecă sau religiozitatea ca mod de a căuta răspunsuri la întrebările existențiale) corelează pozitiv cu prejudecățile (r = 0,10–0,17); din fericire, asocierea meta-analizată dintre religiozitatea extrinsecă și fundamentalism, pe de o parte, și prejudecăți, pe de altă parte, s-a diminuat dintre 1986 încoace [48];

• o cercetare [49] care include două studii arată că: amorsarea cu stimuli creștini, precum „Biblie” și „Iisus” a 73 de studenți a dus la o creștere a nivelului de prejudecată față de afroamericani, iar amorsarea tot cu stimuli creștini a 43 de studenți a dus la creșterea sentimentului de dezgust, frică și emoții negative generale față de aceștia;

• în termeni de ostilitate intergrupală, un studiu pe 1151 participanți relevă că musulmanii din Palestina susțin atacurile suicidare (suicidul martirc) – aceasta corelează, interesant, cu frecvența mersului la moschee, nu cu frecvența rugăciunilor [50];

• persoanele religioase prezintă prejudecăți față de persoane de altă etnie sau religie și față de atei; prejudecățile față de homosexuali sunt vizibile nu doar în cazul religiozității fundamentaliste, ci și pe fondul religiozității intrinseci [51].

Continuând cu nuanțarea relației dintre religiozitate și prosocialitate, este important de punctat că comportamentele depind nu numai de trăsături de personalitate (onestitatea-modestia, agreabilitatea și conștiinciozitatea fiind ușor mai pronunțate la persoanele religioase), ci și de factori situaționali și alte variabile. După cum anticipam mai sus, prosocialitatea persoanelor religioase nu este universală și necondiționată, ci este constrânsă de proximitate și familiaritate [45].

Mai multe studii ilustrează prosocialitatea persoanelor religioase ca o funcție a proximității și a familiarității [45]. Un studiu pe studenți belgieni arată că, într-un scenariu ipotetic, religiozitatea a corelat pozitiv cu dorința de a ajuta persoana care avea nevoie de ajutor, dacă aceasta era o cunoștință sau o rudă (r = 0,38), dar religiozitatea nu a mai avut nicio legătură cu dorința de a ajuta un străin aflat în aceeași situație (r = -0,01), iar aceste rezultate s-au constatat și pe un eșantion polonez.

Comportamentul prosocial este, de asemenea, deturnat de motivații concurente, care contravin prosocialității universale, una dintre ele fiind, probabil, chiar conștiinciozitatea, cu accentul său pe ordine, convenționalitate, puritate și evitare a contaminării.  De exemplu, persoanele religioase manifestă o disponibilitate redusă să ajute persoane fără un loc de muncă care sunt gay sau mame fără un soț și sunt mai puțin dornici să ajute o persoană gay să-și viziteze bunicii într-un scenariu ipotetic [45].

Într-un experiment pe 59 de studenți la psihologiei la o universitate din Belgia [52], participanții la cercetare au fost „accidental” întâmpinați de o colaboratoare la cercetare care pretindea că are nevoie de ajutor pentru a efectua un studiu pentru dizertație. Aceasta i-a rugat să o ajute, completând un chestionar care urma să dureze jumătate de ora, dar fără să ofere nicio recompensă la final.

Jumătate dintre participanți au refuzat, în timp ce cealaltă jumătate a acceptat s-o ajute, iar bună parte dintre cei care au ajutat-o erau mai religioși decât ceilalți, indicând că persoanele religioase manifestă în mod real comportamente (nu doar atitudini) prosociale, inclusiv în anumite contexte mai costisitoare, orientate spre alții (cu atât mai mult cu cât ei tocmai ieșiseră de la un alt studiu) și care nu implică cooperare și reciprocitate imediată.

Interesante sunt și rezultatele pe care cercetătorii le-au observat în studiul imediat următor [52]. În al doilea pas, pe un eșantion de 130 de studenți belgieni, autorii au investigat asocierea dintre religiozitate și prosocialitatea orientată spre o persoană homosexuală ipotetică, de data asta măsurând comportamentul (nu doar atitudinile) antisocial sub forma agresivității față de aceste persoane.

Participanții au fost împărțiți în două grupuri – fiecare citea câte un articol cu titlul „Care a fost cel mai mare progres în societate în ultimii zece ani?”. Cei din grupul de control citeau un text laudativ referitor la progresului tehnologic, în timp ce ceilalți participanți citeau un text scris de o persoană gay, laudativ la adresa progresului social, datorat drepturilor gay.
După ce citeau textul, li se spunea participanților că autorul textului urma să participe la un studiu ce implica degustarea unor sosuri, iar participanților la studiu li s-a cerut să aloce o cantitate la alegere de sos foarte picant, din care și gustau. Au fost apoi informați că autorului textului despre progresul în societate nu-i plac sosurile picante.
Rezultatul? Persoanele mai religioase au alocat cantități mai mari de sos picant autorului homosexual, dar nu și celuilalt autor, ceea ce, evident, trădează un comportament agresiv din partea participanților religioși, chiar și dacă era vorba de un sos.

Scriu autorii: „Religiozitatea, în special din cauza dimensiunilor sale moralizatoare și centrate pe coaliții, implică amplificarea diferențierii persoanelor din interiorul grupului de persoanele din afara grupului și o sensibilitate crescută la probleme de moralitate și norme religioase, ceea ce facilitează prejudecățile și discriminarea față de persoanele din afara grupului, în special față de cei care reprezintă o amenințare simbolică sau reală” [52].

Autorii conchid astfel: „Luate împreună, cele două studii sugerează că a-ți iubi aproapele și a urî păcătosul sunt două atitudini care coexistă în rândul persoanelor religioase și se manifestă la nivel de comportament. Religiozitatea implică atât un comportament prosocial autentic față de membrii nevoiași ai grupului, cât și un comportament agresiv autentic față de oamenii care amenință valorile morale religioase” [52].

În concluzie, ar fi lumea un loc mai bun fără religie? Sunt religiile dăunătoare sau, dimpotrivă, îi face religia mai buni pe oameni? Putem fi morali și fără religie? Să ne imaginăm, împreună cu John Lennon, lumea ideală ca fiind lipsită de religii? Acestea sunt întrebări complexe și foarte generale, la care avem totuși câteva indicii pentru a sugera un răspuns informat, ținând totodată seamă de limitările studiilor discutate.

Prosocialitatea religioasă nu este un mit – asocierile observate între religiozitate și comportamentele și atitudinile prosociale sunt pozitive. Este, deci, plauzibil ca acest stereotipul favorabil persoanelor religioase [34, 35] să fi apărut și să se fi perpetuat, tocmai pentru că este parțial adevărat.

Totodată, aceste corelații pozitive sunt modeste, însemnând că diferențele dintre credincioși și atei în termeni de prosocialitate sunt mici. De exemplu, faptul că religiozitatea corelează negativ cu psihopatia nu sugerează sub nicio formă că majoritatea ateilor sunt psihopați.

Ca o concluzie mai generală – putem fi morali și fără religie. Religia are potențialul de a facilita comportamentele prosociale (dar și potențialul de a ne face mai intoleranți!), însă nu este o condiție sine-qua-non a acestora.

Avantajul principal al religiei este faptul că rezolvă, cel puțin parțial, o problemă adaptativă încă din mediul ancestral – coeziunea socială si cooperarea împotriva exploatatorilor [43]; religia le oferă oamenilor un cadru care naște un sentiment puternic al apartenenței, ceea ce poate, într-adevăr, conduce la acte de terorism, suicid martiric, prejudecăți, intoleranță și discriminare, dar și la colaborare, generozitate, empatie, suport social și acte caritabile (predominant însă față de ceilalți din comunitate).

Într-una articol publicat în Annual Review of Psychology [43], autorul citează următorul pasaj: „Odată ce știm în ce măsură o persoană frecventează lăcașul de cult, nimic din ceea ce descoperim cu privire la conținutul credințelor religioase nu mai adaugă nimic la înțelegerea noastră despre prezicerea comportamentelor prosociale în comunitate.
[...]
Statisticile arată că până și un ateu care se întâmplă să fie implicat în viața socială a unei adunări religioase (poate prin intermediul soției sau al soțului) e mult mai probabil să se voluntarieze în bucătării decât până și cel mai pătimaș credincios care însă se roagă singur. Ceea ce contează pentru comportamentul prosocial este apartenența religioasă și nu credința religioasă.”

După cum precizam anterior, persoanele religioase sunt motivate nu doar de agreabilitate (cooperare, generozitate, cordialitate etc.), ci și de conștiinciozitate, care se poate traduce în nevoia de ordine, structură, loialitate, evitare a incertitudinii, respect, autoritate și preocupări evoluționiste vechi și relevante pentru supraviețuirea în mediul ancestral periculos și impredictibil, precum puritatea și evitarea contaminării – probabil de aici accentul pe familia tradițională și reticența (și chiar emoția de dezgust a) persoanelor religioase față de oamenii „din afara grupului”, precum străinii și imigranții, donatorii de organe, homosexualii [45] etc.

Posibil ca, la baza unor credințe și practici religioase (ex. puritatea sexuală și castitatea), să stea motivații evoluționiste vechi, fundamentate pe emoții primare și automate (cum ar fi dezgustul și teama de contaminare) ce facilitau supraviețuirea strămoșilor noștri în mediul ancestral, care era primejdios, neiertător, impredictibil, deficitar în resurse și în care străinii erau potențiali purtători de patogeni sau potențiali cuceritori. Mai mult, religia le acorda sens, semnificație și un sentiment al predictibilității într-o lume nesigură și plină de vicisitudini.
Nu întâmplător, societățile „în care viața de zi cu zi a oamenilor este modelată de amenințarea sărăciei, bolilor și a deceselor premature continuă să fie astăzi la fel de religioase ca în urmă cu câteva secole.
[...]
Moștenirea istorică a unei societăți lasă o amprentă durabilă, dar procesul secularizării [stimulat de progresul economic și centrarea societății pe cunoaștere] tinde să aducă după sine schimbări culturale care se îndreaptă într-o direcție predictibilă, reducând importanța religie în viețile oamenilor și slăbind apartenența la normele culturale tradiționale, făcându-i pe oameni mai toleranți față de divorț, avort, homosexualitate și schimbări culturale în general” [53].

În mod evident, atunci când principala ta grijă este supraviețuirea, nu ai timp și nici disponibilitatea să pui la îndoială structurile și normele sociale tradiționale și să contempli emanciparea și drepturile universale ale omului; nici nu este cadrul propice care să te stimuleze să valorizezi auto-exprimarea și libertățile minorităților, iar dezgustul și puritatea reprezintă motivații avantajoase într-un asemenea mediu amenințător. Vremurile însă se schimbă [53-56]...

Într-o lumea tot mai diversă și cosmopolită, funcția religiei de a închega grupurile în detrimentul străinilor începe să-și piardă valoarea adaptativă și devine tot mai susceptibilă criticilor. La fel ca societatea [53-56], și religia trebuie să evolueze, după cum a și făcut, de altfel, până acum, în funcție de ceea ce Eugen Lovinescu numea „spiritul veacului” (saeculum), ceea ce, probabil, nu este însă de așteptat să se întâmple la fel de repede în cazul tuturor religiilor.

Revenind la funcția adaptativă a religiei de a consolida comunități, rămâne ca provocare pentru asociațiile secular-umaniste să genereze, într-o măsură comparabilă, comunități închegate și, astfel, să răspundă unor nevoi fundamentale ale naturii umane (a se vedea modelul unor state, precum Suedia și Danemarca), fără să-și compromită valorile universaliste asumate, de emancipare și auto-exprimare.

Scrie un cercetător: „…ateii și necredincioșii, probabil din cauza unei predispoziții mai scăzute spre agreabilitate și conștiinciozitate […] manifestă atitudini și comportamente prosociale cu mai puțină ușurință, frecvență și intensitate. Totuși, datorită predispoziției spre deschidere la experiență, atunci când manifestă prosocialitate, ar putea fi mai puțin selectivi și mai universaliști decât persoanele (foarte) religioase […] Mai mult, datorită atașamentului lor ridicat față de autonomie ca valoare și nivelul lor scăzut de autoritarism, necredincioșii ar putea fi mai autonomi, mai puțin submisivi față de autoritate și mai puțin convenționali în termeni de raționament moral…” [36].

Indiferent de interpretarea oferită acestui articol, nu ar trebui folosit pentru validarea sau, dimpotrivă, invalidarea credințelor religioase – articolul nu discută, de pildă, despre existența lui Dumnezeu, iar faptul că religiozitatea corelează pozitiv cu indicatori ai prosocialității nu demonstrează că Dumnezeu există. În termeni de implicații pragmatice, este irelevant dacă doctrinele religioase sunt adevărate sau nu. Un principiu esențial în intervențiile psihologice (când vine vorba de resursele personale ale clientului), pe care îl adoptăm și aici, este: nu trebuie să fie adevărat ca să fie util. În cazul persoanelor religioase, credințele, practicile și scrierile religioase pot augmenta intervenții psihologice eficiente pentru diverse tulburări mintale (vezi Ghidurile APA, NICE și Cochrane), precum terapia cognitiv-comportamentală (CBT) [57-60], luând forma consilierii pastorale.

De asemenea, articolul nu ar trebui folosit nici pentru a argumenta că religia este absolut necesară conduitei morale, dar nici pentru a susține că nu poate sub nicio formă ghida etica. Considerăm că religia oferă cunoaștere axiologică și poate reprezenta o sursă de moralitate; totodată, există surse alternative și comparabile de moralitate, fundamentate pe cultură, filosofie și gânditori umaniști, care au potențialul avantaj de a fi mai inclusiviste și mai congruente cu realitatea socio-economică și desacralizată din statele post-industriale.

Pentru lecturarea unor studii integrative de tip „review”, recomandăm:
Bloom, P. (2012). Religion, morality, evolution. Annual review of psychology, 63, 179-199.
Galen, L. W. (2012). Does religious belief promote prosociality? A critical examination. Psychological Bulletin, 138(5), 876.
Oviedo, L. (2016). Religious attitudes and prosocial behavior: a systematic review of published research. Religion, Brain & Behavior, 6(2), 169-184.
Saroglou, V. (2009). Religiousness as a cultural adaptation of basic traits: A five-factor model perspective. Personality and social psychology review.
Saroglou, V. (2012). Is religion not prosocial at all? Comment on Galen (2012). Psychological Bulletin, 138, 907–912.
Saroglou, V. (2013). Religion, spirituality, and altruism. APA handbook of psychology, religion and spirituality, 1, 439-457.

Referințe
1. http://www.csicop.or...ide_to_the_deba
2. "World Religions Religion Statistics Geography Church Statistics".
3. http://www.worldvalu...?CMSID=Findings
4. Kazdin, A. E. (2000). Encyclopedia of psychology (Vol. 8). Washington, DC: American Psychological Association.
5. McAdams, D. P., & Pals, J. L. (2006). A new Big Five: fundamental principles for an integrative science of personality. American Psychologist, 61(3), 204.
6. Allport, G. W., & Odbert, H. S. (1936). Trait-names: A psycho-lexical study. Psychological monographs, 47(1), i.
7. John, O. P., Naumann, L. P., & Soto, C. J. (2008). Paradigm shift to the integrative big five trait taxonomy. Handbook of personality: Theory and research, 3, 114-158.
8. Markon, K. E., Krueger, R. F., & Watson, D. (2005). Delineating the structure of normal and abnormal personality: an integrative hierarchical approach. Journal of personality and social psychology, 88(1), 139.
9. Markon, K. E. (2009). Hierarchies in the structure of personality traits. Social and Personality Psychology Compass, 3(5), 812-826.
10. Ashton, M. C., & Lee, K. (2007). Empirical, theoretical, and practical advantages of the HEXACO model of personality structure. Personality and Social Psychology Review, 11(2), 150-166.
11. Ashton, M. C., Lee, K., Perugini, M., Szarota, P., De Vries, R. E., Di Blas, L., ... & De Raad, B. (2004). A six-factor structure of personality-descriptive adjectives: solutions from psycholexical studies in seven languages. Journal of personality and social psychology, 86(2), 356.
12. Lee, K., & Ashton, M. C. (2008). The HEXACO personality factors in the indigenous personality lexicons of English and 11 other languages. Journal of personality, 76(5), 1001-1054.
13. Costa, P. T, Jr., & McCrae, R. R. (1992). NEO-PI-R: Revised NEO Personality Inventory (NEO-PI-R). Odessa, FL: Psychological Assessment Resources.
14. Zuckerman, M., Kuhlman, D. M., Thornquist, M., & Kiers, H. (1991). Five (or three) robust questionnaire scale factors of personality without culture. Personality and Individual Differences, 12, 929–941.
15. Eysenck, H. J., & Eysenck, S. B. G. (1975). Manual of the Eysenck Personality Questionnaire. London: Hodder & Stoughton.
16. Tellegen, A. (2000). Manual of the Multidimensional Personality Questionnaire. Minneapolis: University of Minnesota Press.
17. Aghababaei, N., Błachnio, A., Arji, A., Chiniforoushan, M., Tekke, M., & Mehrabadi, A. F. (2015). Honesty–Humility and the HEXACO Structure of Religiosity and Well-Being. Current Psychology, 1-10.
18. Aghababaei, N., Wasserman, J. A., & Nannini, D. (2014). The religious person revisited: Cross-cultural evidence from the HEXACO model of personality structure. Mental Health, Religion & Culture, 17(1), 24-29.
19. Aghababaei, N. (2014). God, the good life, and HEXACO: The relations among religion, subjective well-being and personality. Mental God, the good life, and HEXACO Health, Religion & Culture, 17(3), 284-290.
20. Cerasa, A., Lombardo, G., Tripodi, D., Stilisano, E., Sarica, A., Gramigna, V., ... & Idone, M. (2016). Five-factor personality traits in priests. Personality and Individual Differences, 95, 89-94.
21. Saroglou, V. (2009). Religiousness as a cultural adaptation of basic traits: A five-factor model perspective. Personality and social psychology review.
22. Cleckley, H. (1941). The mask of sanity. St. Louis: C.V. Mosby.
23. Vachon, D. D., Lynam, D. R., Loeber, R., & Stouthamer-Loeber, M. (2012). Generalizing the nomological network of psychopathy across populations differing on race and conviction status. Journal of abnormal psychology, 121(1), 263.
24. Chabrol, H., Van Leeuwen, N., Rodgers, R., & Séjourné, N. (2009). Contributions of  psychopathic, narcissistic, Machiavellian, and sadistic personality traits to juvenile delinquency. Personality and Individual Differences, 47(7), 734-739.
25. Paulhus, D. L., & Williams, K. M. (2002). The dark triad of personality: Narcissism, Machiavellianism, and psychopathy. Journal of research in personality, 36(6), 556-563.
26. Furnham, A., Richards, S. C., & Paulhus, D. L. (2013). The Dark Triad of personality: A 10 year review. Social and Personality Psychology Compass, 7(3), 199-216.
27. Jones, D. N., & Figueredo, A. J. (2013). The core of darkness: Uncovering the heart of the Dark Triad. European Journal of Personality, 27(6), 521-531.
28. Bohuș, V. (2016). Analiză de rețea – structura psihopatologie [Network Analysis – The Structure of Psychopathology]. B.A. Thesis. University of Bucharest.
29. Hare, R. D. (2003). The psychopathy checklist revised. Toronto, ON.
30. Haslam, N., Holland, E., & Kuppens, P. (2012). Categories versus dimensions in personality and psychopathology: a quantitative review of taxometric research. Psychological medicine, 42(05), 903-920.
31. Crego, C., & Widiger, T. A. (2016). Cleckley’s psychopaths: Revisited. Journal of abnormal psychology, 125(1), 75.
32. Lilienfeld, S. O., Latzman, R. D., Watts, A. L., Smith, S. F., & Dutton, K. (2014). Correlates of psychopathic personality traits in everyday life: Results from a large community survey. Frontiers in psychology, 5.
33. Lee, K., & Ashton, M. C. (in press).  Psychometric properties of the HEXACO-100.  Assessment.
34. Edgell, P., Gerteis, J., & Hartmann, D. (2006). Atheists as “other”: Moral boundaries and cultural membership in American society. American Sociological Review, 71(2), 211-234.
35. Edgell, P., Hartmann, D., Stewart, E., & Gerteis, J. (2016). Atheists and Other Cultural Outsiders: Moral Boundaries and the Non-Religious in the United States. Social Forces.
36. Saroglou, V. (2012). Is religion not prosocial at all? Comment on Galen (2012).
37. Gough, H. G. (1987). California Personality Inventory: Manual. Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press.
38. http://researchcentr.../personalitate/
39. Larsen, L., Hartmann, P., & Nyborg, H. (2008). The stability of general intelligence from early adulthood to middle-age. Intelligence, 36(1), 29-34.
40. Baier, C. J., & Wright, B. R. (2001). “If you love me, keep my commandments”: A meta-analysis of the effect of religion on crime. Journal of Research in Crime and Delinquency, 38(1), 3-21.
41. Ellis, L. (1985). Religiosity and Criminality Evidence and Explanations of Complex Relationships. Sociological Perspectives, 28(4), 501-520.
42. Good, M., & Willoughby, T. (2006). The role of spirituality versus religiosity in adolescent psychosocial adjustment. Journal of Youth and Adolescence, 35(1), 39-53.
43. Bloom, P. (2012). Religion, morality, evolution. Annual review of psychology, 63, 179-199.
44. McCullough, M. E., & Willoughby, B. L. (2009). Religion, self-regulation, and self-control: Associations, explanations, and implications. Psychological bulletin, 135(1), 69.
45. Saroglou, V. (2013). Religion, spirituality, and altruism. APA handbook of psychology, religion and spirituality, 1, 439-457.
46. Mazar, N., Amir, O., & Ariely, D. (2008). The dishonesty of honest people: A theory of self-concept maintenance. Journal of marketing research, 45(6), 633-644.
47. Shariff, A. F., & Norenzayan, A. (2007). God is watching you: priming God concepts increases prosocial behavior in an anonymous economic game. Psychological science, 18(9), 803-809.
48. Hall, D. L., Matz, D. C., & Wood, W. (2010). Why don’t we practice what we preach? A meta-analytic review of religious racism. Personality and Social Psychology Review, 14(1), 126-139.
49. Johnson, M. K., Rowatt, W. C., & LaBouff, J. (2010). Priming Christian religious concepts increases racial prejudice. Social Psychological and Personality Science, 1(2), 119-126.
50. Ginges, J., Hansen, I., & Norenzayan, A. (2009). Religion and support for suicide attacks. Psychological science, 20(2), 224-230.
51. Hunsberger, B., & Jackson, L. M. (2005). Religion, meaning, and prejudice. Journal of social issues, 61(4), 807-826.
52. Blogowska, J., Lambert, C., & Saroglou, V. (2013). Religious prosociality and aggression: It's real. Journal for the Scientific Study of Religion, 52(3), 524-536.
53. Norris, P., & Inglehart, R. (2011). Sacred and secular: Religion and politics worldwide. Cambridge University Press.
54. Inglehart, R., & Welzel, C. (2005). Modernization, cultural change, and democracy: The human development sequence. Cambridge University Press.
55. Pinker, S. (2011). The better angels of our nature: The decline of violence in history and its causes. Penguin UK.
56. Shermer, M. (2015). The moral arc: How science and reason lead humanity toward truth, justice, and freedom. Macmillan.
57. Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (re. ed.). Secaucus, NJ: Birch Lane.
58. DiGiuseppe, R. A., Doyle, K. A., Dryden, W., & Backx, W. (2014). A Practitioner's Guide to Rational-emotive Behavior Therapy. Oxford University Press.
59. Beck, A. T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: International Universities Press.
60. Beck, J. S. (2011). Cognitive behavior therapy: Basics and beyond. New York: The Guilford Press.

Articol scris de Victor Bohuș

Un articol atat de mare... pentru nimic. Sunt  o multime de atei care nu dau in cap, nu fura, nu violeaza... si asta doar din moralitate, ca doar nu-i tine in frau decat constiinta, nu dumnezeu.

s-a mai disctuat, mere stricate sunt in toate cosurile

Nu am citit "romanul" din postul inițial,dar știe cineva despre ce religie vorbește acel autor?
Sau cumva autorul "romanului" din postul inițial crede că pe Pământ este o singură religie?

Ce-ai zice sa... stiu si eu... citesti articolul?

Am punctat fix in introducere ce zici tu si am mentionat, de-a lungul textului, ce religii au fost studiate. Oricum, vezi si concluzia cu privire la functia religiei din punct de vedere evolutionist.

Edited by Victor2311, 06 December 2016 - 02:18.

religia este o escrocherie maestre , adusa la rang de materie de studiu si stiinta. In concluzie este o crima, o faradelege si ar trebui sa fie pedepsita daca ne luam dupa propriile legi morale si scrise asemanatoare. E posibil ca aceste studii sa fie partinitoare , si oricum e ca si cum ti-as spune tie ca e mai bine sa crezi in mine si in cele mai bune lucruri morale in timp ce iti bag mana in buzunar. Normal ca o sa vreau sa te formez de mic in cea mai calma si ascultatoare varianta ca sa imi platesti ce mi se cuvine. Discutia este infinita...

Edited by agrigri, 06 December 2016 - 02:56.

 Victor2311, on 06 decembrie 2016 - 02:17, said:

Ce-ar fi fost sa... pui un link si sa faci un rezumat asupra lui, sau sa-ti spui parerea?
E obositor/plictisitor sa citesc un copy/paste. Defapt e enervant.

Si ca sa-ti raspund la intrebarea din titlu: posibil.

Edited by ericmario, 06 December 2016 - 06:40.

Daca asa cum arata chiar studiul de mai sus, la atei apare mai des - fie si putin, machiavelismul si lipsa de onestitate, trebuie avut in vedere ca rezultatele pot fi puternic eronate, false, umflate in favoarea lor necinstit.

A fost luata in calcul posibilitatea existentei unui raspuns umflat in favoarea celor religiosi, si este corect sa fie luata in calcul si pt. ceillalti, cu atat mai mult cu cat chiar studiul arata ca sunt mai machiavelici si mai putin onesti - practic rezultatul studiului poate sa fie viciat catastrofal din aceasta cauza, si in acest caz religia nu mai este doar un bun istoric evolutionist, ci chiar unul prezent si contemporan, pt. toti oamenii, inclusiv masele sau oamenii simpli in general, fie si macar din p. d. v. simplist legat de rata criminalitatii si civilizatiei sociale.

Religia doar arata si invata ca oamenii trebuie sa fie morali, dar nu determina coercitiv moralitatea. Sunt si clerici (preoti, imami, guru, samani, etc.) care desi se declara religiosi sunt imorali, fac fapte antisociale, nu respecta legile statului si nici legile si canoanele religioase. Dar, sunt si oameni care (nu sunt in esenta lor religiosi) au o moralitate exemplara din proprie constiinta. Moralitatea nu se raporteaza doar la religie ci si la regulile stabilite (legi, norme, etc.), de societate, comunitate si/sau organizatii sociale de diferite tipuri. Moralitatea este legata direct de comportamentul fiecarui individ fata de ceilalti si fata de regulile (stabilite si acceptate), dupa care convietuiesc oamenii.

Daca nu ma insel, mai e un topic identic deja deschis. Mi-am spus deja acolo parerea.

„ar fi lumea un loc mai bun fără religie?” nu, au demonstrat comunistii atei,satanisti, care au omorat zeci de milioane de oameni,i-au distrus si chinuit tocmai pt ca nu credeau ca exista un Dumnezeu care sa-i pedepseasca

 Victor2311, on 06 decembrie 2016 - 02:17, said:

Aș zice, că dacă vreau să citesc ceva așa de lung,citesc ceva din Balzac(poate).
Ai punctat în introducere?Nu prea se vede.
Nici măcar introducerea.
Tot ce văd este un mesaj,care pe scurt,ar spune că toate religiile sunt ceva rău.
Dacă ar fi spus acel text ceva concret despre care religie este vorba(creștinism catolic,creștinism ortodox,iudaism,islam,budism,adventiști,baptiști,protestanți,neoprotestanți,etc.),era altceva.
Practic,nu se vede că ar fi nimic scris de tine,pare doar un copy/paste.Asta în cazul în care nu tu ai scris chiar tu articolul.
Personal,cred că rostul acelui lung articol este de a "păcăli" un ingenuu să creadă că religia ar fi ceva rău.Dar,poate mă înșel.


Acum revenind on:
Cred că fără religie,însăși rasa umană nu ar fi existat,progresul în știință și toate celelalte,deasemenea nu ar fi existat.
Și fără religie,nu va exista progres,mai ales în știință.
Pentru că,în disperarea lor de a demonstra că divinitatea care stă la baza oricărei religii nu există,oamenii de știință atei vor descoperi exact contrariul,într-un final.
Asta presupunând că omenirea va avea continuitate suficient de mare,și nu va dispărea,fie prin autodistrugere,fie prin altceva.
Fără religie,omenirea se va autodistruge.
Numărul religioșilor este extraordinar de mare(de ordinul miliardelor),iar pe foarte mulți dintre ei,exact religia îi împiedică să facă fapte rele.
Nu toți ar fi în continuare buni,fără religie.Jumătate dintre religioșii de acum,dacă nu ar mai ține cont de bine și rău,ar fi dezastru total.
Așa că mai bine lăsăm religia în pace,sau măcar pe cele non-violente.
Părerea mea.

Mie imi place articolul. Nu l-am citit integral ( mai mult pe diagonala ) dar nu-i rau . Este greu sa incerci sa surprinzi multa complexitate in 10 randuri . Raspunsul il stim toti . Mai bine zis cunoastem concluzia. Omenirea este la fel de ipocrita in ambele emisfere , indiferent de relige . Nimic nu va inlocui dorinta omului de a avea o plasa de siguranta intr-o divinitate ipotetica, motivul fiind aceeasi ipocrizie . Ce nu se discuta in articol este faptul ca omenirea se va stinge fara a avea raspunsuri clare la aceasta problema. Resursele se vor termina si oamenii se vor manca intre ei , indiferent de religia de care apartin . Scapatul din sistemul solar este tot mai indepartat pe masura ce descoperim lucruri noi care ne arata ca suntem lipiti de catre legile fizicii de locatia in care am evoluat . Simpla intelegere si constientizare a faptului ca universul , asa cum il cunoastem , nu va avea o evolutie spectaculoasa ci se va stinge incet intr-un vid rece si impropriu vietii va schimba cate ceva dar numai in intelectele apte sa proceseze asemenea informatie. Imbecilii vor insista cu parerile lor putine si fixe si vor pune in carca catorva mii de divinitati inchipuite corvoada de a le asigura o existenta post-pamanteana ca ipocrizia nativa si/sau asumata de la alti imbecili o sa dainuiasca indiferent de evidenta .
Buey ....se va stinge lumina ...si asta va fi tot . Ce dreaq , v-am mintit eu vreodata ?

Edit : Articolul este chiar bun dar sufera de o eroare de proiectare. Este facut dinauntrul fenomenului . Este greu sa tragi concluzii reale cu informatii adunate de la indivizi irationali . Statistic , credinciosii ( aka irationalii ) sunt majoritari . Este ca si cum nu ai sti sa inoti si ai incerca sa te salvezi de la inec tragandu-te de par ca sa iesi din apa .

Edited by JurasikMan, 06 December 2016 - 10:20.

Mai buni fara religie?!?! Greu de zis. Religiile au adus niste reguli in societate, unele bune, altele mai rele.
Prima data a fost "ochi pentru ochi?" A fost bine, a fost rau? Probabil a fost bine, pana ca cand cineva a zis ca e mai ok sa ierti.
Cum ar fi fost daca venea un ateist cu alte reguli? The same shit!!!

 Bursul, on 06 decembrie 2016 - 10:15, said:

Exact. Lipsa religiei ar lasa un gol, depinde cu ce este umplut golul asta, in functie de asta lumea "ar fi mai buna" sau nu. In orice caz ar fi un pic mai rationala, insa doar atata nu-i de-ajuns pentru a fi "mai buna". Fara alte chestii auxiliare, e posibil sa fie chiar mai rea. A fi mai rational poate insemna si a face lucrurile mai eficient, dar si a face rau mai eficient.
Avem sute de milioane de oameni, daca nu chiar miliarde, care sa zicem ca si-au modelat intrucâtva faptele si viata dupa cate un set de reguli religioase, chiar daca ei, ca oameni erau diferiti, ar fi avut tendinte, preferinte, aspiratii diferite intre ei, totusi regulile astea i-au tinut pe toti intre anumite limite, intr-o anumita directie. Evident, unii au calcat stramb, au iesit total de pe directia respectiva, dar totusi majoritatea se incadreaza.
Eh, daca religia dispare, ai miliarde de necunoscute, fiecare ghidat doar de constiinta lui si de ratiune. Garanteaza asta ca vor fi mai buni sau mai rai? Cam problematic, nu?

Edited by Phobos, 06 December 2016 - 10:37.

Prin evul mediu nu cred.
Dar acum , cu tehnologia, stiinta si noile concepte civice si legale, da.

Religiile vor exista cat va fi viata pe pamant . Lucrurile vor merge mai prost asa ca va fi nevoie de un refugiu care nu costa nimic. Toti vor cauta sa isi imbuneze divinitatea aleasa cu rugaciuni ca sa le asigure un loc caldut intr-o viata viitoare .

Asa-i ca ,privite lucrurile din aceasta perspectiva, credinta este doar un troc jalnic ?

Edited by JurasikMan, 06 December 2016 - 12:28.

 cristirg, on 06 decembrie 2016 - 09:04, said:

argument penibil

Dumnzeu a ucis o planeta intreaga exceptand o familie,
a pedepsit un popor intreg pentru ca faraonul, a carui inima o stricase, se impotrivea vointei Lui

 CmRzUbvXYAEQflL.jpg   52.14K   29 downloads

Edited by MarianG, 06 December 2016 - 13:01.