Detasarea de lumea materiala

3sat, on 26 septembrie 2016 - 15:50, said:

citat din Pop Tamas ?

AKC btw...

 Alice_Coomara_as_Ratan_Devi.jpg   250.62K   3 downloads

Detașarea este opusul concupiscenței și avidității; este măreția sufletului care, inspirat de o conștiință a valorilor absolute și deci de asemenea a imperfecțiunii și impermenanței valorilor relative, permite sufletului să-și păstreze în interior libertatea și distanța sa cu privire la lucruri. Conștiința de Dumnezeu, pe de o parte anulează, într-un anumit fel, ambele: formele și calitățile, și pe de altă parte le conferă o valoare care le transcende; detașarea înseamnă faptul că sufletul este ca să zicem așa, impregnat cu moarte, dar înseamnă de asemenea prin compensare, faptul că este conștient de indestructibilitatea frumuseților pământești; deoarece frumusețea nu poate fi distrusă, ea se retrage în arhetipurile sale și în esența sa, acolo unde este renascută, nemuritoare, în preajma binecuvântată a lui Dumnezeu.
Trebuie observat mai întâi de toate faptul că atașamentul ține chiar de natura omului; și totuși i se cere să fie detașat. Criteriul legitimității unui atașament este acela că obiectul său trebuie să fie demn de iubire, adică, ar trebui să ne comunice ceva despre Dumnezeu, și, chiar mult mai important, nu ar trebui să ne separe de El; dacă un lucru sau creatură merită iubire și nu ne îndepărtează de Dumnezeu, - caz în care ne aduce indirect aproape de modelul său divin – se poate spune că-l iubim „în Dumnezeu” și „către Dumnezeu”, și deci e în acord cu „reamintirea” platoniciană și fără idolatrie și pasiune centrifugală. A fi detașat înseamnă a nu iubi nimic înafara lui Dumnezeu sau a fortiori împotriva lui Dumnezeu: este deci vorba de a iubi pe Dumnezeu ex toto corde.

Scopul libertății este de a ne permite să alegem ceea ce suntem în adâncurile inimii noastre. Suntem intrinsec liberi în măsura în care avem un centru care ne eliberează; un centru care, departe de a ne cuprinde limitându-ne, ne dilată oferindu-ne un spațiu interior fără limite și fără umbre; și acest Centru este în ultimă analiză singurul care este.

Intelectul și Spiritul coincid în esența lor prin faptul că primul este ca o rază a ultimului. Intelectul este Spiritul din om; Spiritul Divin nu este altul decât Intelectul universal.

Edited by 3sat, 26 September 2016 - 16:56.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 16:44, said:

Si scopul  influentarii care e? nu exista libertate absoluta., eu consider ca sunt influentat negativ de cei ce ma inconjoara

Si scopul existentei este acela pe care il decide majoritatea? Care e scopul? Nu e acela de a te detasa de lumea materiala neajutat de cineva?
De parca Dumnezeu si Satana n-ar exista... si viata e intamplatoare... si Dumnezeu nu l-a creat pe om,  a cazut din cer nearuncat de nimeni, si banii pica din cer, si fericirea din mancarea pe care o bagi in gura., si boala o gluma pe care trebuie sa o inghiti nemestecat si handicapul o alta fata a fericirii existentei pe pamant

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 17:44.

viaţa sufletului e o realitate mai apropiată decât cea exterioară nouă, depinde pe ce pui accentul, cele două subiectivităţi...

3sat, on 26 septembrie 2016 - 17:52, said:

cum fac sa se descompuna sufletul detasandu-se de tot ce la creat?

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 18:00.

sufletul elemental (cel creat) se descompune, doar cel increat e nemuritor.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 18:01, said:

de ce e nemuritor sufletul increat?, eu vreau sa fie muritor

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 18:04.

pentru că este increat şi de necreat... ce nu are inceput in timp nu poate avea nici sfarsit...

3sat, on 26 septembrie 2016 - 18:05, said:

hai ca ma faci sa rad, esti hazliu rau,  totul are un inceput si sfarsit

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 18:08.

Realitatea pură, simplă, concentrată în sine, Binele rămâne veşnic aşa cum este, fără dorinţi, fără nevoi; căci, neposedând nimic, nu duce lipsă, totuşi, de nimic, de vreme ce este plin de el însuşi, iar el înseamnă Totul: în mod nelimitat, nemăsurat, deplin. În aceste condiţii, propria sa supraabundenţă, fără să-l părăsească nici o clipă, iradiază „dincolo de margini”, aşa cum focul răspândeşte lumina şi căldura, iar zăpada, răceala, în afara propriilor limite. Desigur, în cazul Binelui cuvintele „dincolo” şi „în afară” nu pot să aibă sens ca atare, de vreme ce el nu are limite şi nu există decât un „înăuntru”. Totuşi, experienţa ne arată că toate fiinţele, ajunse în starea de realizare plenară a propriei esenţe, când sunt suprasaturate cu ele însele, nu se mai pot încape şi îşi ies din sine, printr-un act de producere a altor fiinţe, întotdeauna mai puţin perfecte decât ele. Or, toate fiinţele caută să imite, atât cât pot, propriul lor principiu, de la care primesc existenţa şi capacitatea de creaţie. Atunci cum să concepi ca cel ce este însăşi Perfecţiunea şi cauza oricărei naşteri să fie incapabil sau să-şi interzică întemeierea, forţa sa fiind, prin excelenţă, forţă generatoare?
Prin urmare, Binele trebuie să creeze, dar nu datorită unei necesităţi imperioase şi constrângătoare, ci în chipul cel mai natural cu putinţă, fără intenţie, fără efort, pur şi simplu fiind ceea ce este. Dar aşa cum este, este atât de strălucitor, încât propria lumină se răspândeşte în juru-i ca un halo de raze, înconjurându-l din toate părţile şi determinându-l să se vadă pe sine pe sine însuşi ca diferit de sine, ca pe un altceva. Această aureolă ce se formează spontan este, de fapt, privirea pe care Binele şi-o aruncă sieşi, privire identică cu propria viziune. Totul se întâmplă ca şi când şi-ar capta imaginea într-o oglindă. Această imagine nu exprimă nimic altceva decât pe el însuşi şi, totuşi, nu poate să fie el; e un alt lucru, care îi seamănă cel mai mult cu putinţă, fără să-i fie identic, să se confunde cu originalul. Dar, deşi imagine, aceasta nu e o falsă realitate, lipsită de orice forţă şi înşelătoare. Dimpotrivă, e înzestrată cu aproape aceleaşi virtuţi ca cel de la care îşi ia, în mod nemijlocit, fiinţa şi cu aproape aceeaşi nelimitată forţă. Aproape, însă deja mai mică, de vreme ce este generată, îşi are sursa în altul şi nu mai poate să mai fie simplă, căci, în calitate de „vedere”, cuprinde în sine o inevitabilă dualitate: aceea a obiectului văzut şi a subiectului care vede.
Indiferent că cele două sunt, în fond, acelaşi lucru, important e că s-a născut o relaţie în cadrul căreia fiecare termen se instituie pe sine ca altul, în caz contrar ea nemaifiind posibilă. Prin urmare, chiar relaţia cu sine, care înseamnă, în ultimă instanţă, conştientizare de sine, presupune, mai întâi, distanţarea, autoabordarea din afară, privirea înstrăinată, ca înspre celălalt, deci acceptarea sinelui ca obiect. Or, cea mai mică privire aruncată asupra-ţi e un astfel de raport. De altfel, conceptul ca atare exprimă ideea de legătură, iar legătura nu e posibilă decât în cazul lucrurilor între care s-a creat, deja, o fisură, un gol, peste care trebuie aruncată o punte.
Deoarece Binele nu este un lucru sensibil (pentru că atunci ar fi compus şi determinat, neputând să joace rol de principiu), deoarece el este un lucru inteligibil, obiect al gândirii deci, privirea izvorâtă din sine, pe care şi-o aruncă sieşi formându-şi propria imagine, nu poate fi senzaţie, ci doar gândire sau inteligenţă. Aceasta este fiinţa cea dintâi generată, pe care o menţine în permanent contact cu el însuşi, ocupând primul loc după Bine în raport cu toate lucrurile şi fiind cel dintâi act al său.
Totuşi, Inteligenţa nu este de la început ca atare, adică vedere şi imagine a Binelui, ci o forţă universală ţăşnind în toate părţile, nelimitată şi dezordonată, clocotind de viaţă. Ea este însăşi viaţa, frenetică, nestăpânită, care nu are despre izvorul ei decât o impresie vagă, întunecată, suficientă, totuşi, pentru a-l dori şi a-l căuta orbeşte, încât, la un moment dat, simţindu-l cel mai aproape, să realizeze celebra „conversiune”: să se oprească şi să-şi întoarcă faţă către Bine. Avându-l în raza privirii sale, Binele o luminează şi ea nu mai bâjbâie la întâmplare, într-o penibilă semiobscuritate, ci îşi capătă deplinătatea vederii, vede cu adevărat, devenind, deopotrivă, Fiinţă şi Inteligenţă. Căci „oprirea sa, în raport cu Unul, a produs-o ca fiinţă şi privirea sa, întoarsă către el, ca inteligenţă”.
Prin urmare, Inteligenţa este viaţa universală care a primit o limită prin stăvilirea haoticei sale curgeri şi acordarea unui obiect spre a fi contemplat. Privind Binele, ea se îndreaptă către acesta, mânată de dorinţa aprigă de contopire, el dăruindu-i forţa sa infinită şi fecundând-o. Iar ea, fără să devină însuşi Binele, îl primeşte în sine în măsura în care poate, reflectând, adică, ceea ce vede în timpul contemplării, reflectarea neînsemnând altceva decât generarea tuturor lucrurilor.
Dar suntem încă departe de lucrurile sensibile, aici fiind vorba de Idei, de obiectele inteligibile. Acestea nu se află ca atare în Bine, dar apar în urma faptului că Inteligenţa nu e capabilă să suporte în sine, dintr-o dată şi în întregime, puterea ce vine de la Bine, aşa că o fragmentează multiplicând-o, asimilând-o parte cu parte, născând, astfel, inteligibilele. De aceea, atunci când contemplă Binele, contemplă, deopotrivă, şi Ideile, pe care, cu toate că ea le creează, tot Binele i le dă. Acesta este autentica lor sursă pentru că le face posibile pe toate, fără să le conţină nici măcar în potenţă, de vreme ce nimic din sine nu e în potenţă, iar în act nu se află decât el însuşi.
Inteligenţa este imaginea în desfăşurare a Binelui, Binele însuşi, ieşit din starea de maximă concentrare, etalându-şi bogăţia de sine, ca pe o infinită varietate. Iar pentru că de formele concrete ale acestei bogăţii este ea însăşi răspunzătoare, Inteligenţa se descoperă fiind, în realitate, cea de a doua ipostază a Principiului: Binele în „exerciţiul funcţiunii sale”, aflat, adică, în funcţia sa manifest şi intens creatoare. Astfel încât ea este adevăratul creator şi demiurg al universului (inteligibil), producând toate fiinţele şi toţi zeii inteligibili, pe care îi păstrează în ea însăşi şi din care îşi constituie propria substanţă. De aceea are în sine tot şi este tot, în sensul că este identică cu fiecare lucru inteligibil în parte şi cu suma acestora în acelaşi timp, ceea ce o face să fie compusă şi să nu fie, de fapt, Totul absolut.
Dar, ca şi acesta, ea este, pretutindeni şi în întregime, între limitele proprii, iar fiecare lucru o deţine, la rândul lui, numai în măsura în care poate, în funcţie de gradul său de excelenţă, în timp ce ea rămâne în ea însăşi. Aici, toate lucrurile sunt împreună, fără să se confunde unele cu altele, avându-şi propria individualitate. Fiecare este el însuşi şi totuşi, deopotrivă, celelalte, iar aceasta datorită elementului lor comun, care le leagă într-o unitate multiplă, dar echilibrată.
Guvernându-le din interior şi identificându-se cu ele, după ce tot ea le-a generat, Inteligenţa este stăpâna adevărului lor, dintru început şi pentru totdeauna. Se dovedeşte, astfel, o inteligenţă totală, nu una dintre cele pe care noi suntem obişnuiţi să le numim inteligenţe, care se folosesc de cuvinte înlănţuite în propoziţii cu ajutorul cărora formează raţionamente speculative, singurele capabile să le conducă spre un rezultat, altfel, inaccesibil. Dar, deşi nu poate fi, câtuşi de puţin, imaginată după modelul lor, ea le conţine şi pe acestea, fiind mai mult decât suma tuturora (deşi este şi sumă), find principiul lor. De altfel, este ca un gen cuprinzând o mulţime de specii particulare care se exercită asupra unor lucruri determinate, în timp ce el nu se ataşează de nimic concret, neacţionând direct asupra unui lucru sau altul. Astfel încât Inteligenţa universală este în act doar în ea însăşi, iar în inteligenţele particulare se află numai în potenţă. La rândul lor, acestea se găsesc în act în ele însele şi sunt cuprinse în potenţă de către Inteligenţa unică, perfectă.
Inteligenţa este altceva decât facultatea de a raţiona şi concluziona pentru că nu-şi cucereşte obiectul parte cu parte, ci-l sesizează dintr-o dată, în întregime. În plus, asemenea senzaţiei, ea este capabilă să-şi dea seama de diferenţe între lucruri în legătură cu care raţionamentul e neputincios. Dar se poate numi totuşi raţiune sau principiu al raţiunii, pentru că odonează toate câte vin după ea, dându-le forma şi justificându-le fiinţarea, conferindu-le un anume sens care, e adevărat, nu-i aparţine la modul absolut, dar pe care îl preia de la realitatea ce-o transcende, asimilindu-l şi imprimindu-l asupra a tot ce-i este subordonat.
Datorită acestei poziţii mijlocitoare şi concentrării simultane asupra a două tipuri distincte de realitate, cărora trebuie să li se adapteze, „Inteligenţa trebuie să aibă două puteri, aceea de a gândi, pentru a vedea ceea ce este în ea, şi aceea de a vedea... ceea ce este dincolo de ea însăşi”. „Prima dintre aceste puteri este actul de a contempla, care-i aparţine unei inteligenţe înţelepte, a doua este inteligenţa care iubeşte. În afara ei însăşi şi ameţită de nectar, ea devine o inteligenţă iubitoare, simplificându-se pentru a ajunge la această stare de plenitudine fericită, şi o astfel de beţie valorează mai mult pentru ea decât sobrietatea”, de vreme ce în cadrul ei atinge punctul maxim al contopirii cu ceea ce e obiect al dragostei şi scop ultim pentru oricine: Binele sau Unul.
Ca să o dobândească, Inteligenţa e nevoită, însă, a se părăsi pe sine însăşi, abandonându-se în calitate de gândire, căci gândirea înseamnă dualitate, iar ea trebuie să devină, pe cât posibil, una şi simplă, pentru a fi asemenea realităţii pure aleasă drept ţintă. Sau, deoarece e imposibil de realizat o cerinţă atât de radicală fără ca Inteligenţa să înceteze de a mai fi ceea ce este, e mai corect să presupui că ea va admira Binele numai printr-o parte specială a ei, neinteligentă, care îi va putea oferi o viziune cât mai fidelă, diferită de gândire şi care, de altfel, îi va condiţiona chiar posibilitatea gândirii. „Căci, văzând Unul, ea posedă fiinţele pe care el le generează şi ea cunoaşte prin conştiinţa sa aceste fiinţe generate, care sunt în ea”.
De altfel, viziunea pe care o are despre Zeul suprem trebuie să fie clară, precisă şi să echivaleze cu o cunoaştere; dacă nu, n-ar fi în stare, nu numai să perceapă lucrurile, dar nici să capete conştiinţă de sine. Pentru că, în momentul în care i se revelează Zeul în deplina lui splendoare, adică cu toată forţa pe care o are şi cu toate produsele acţiunii acesteia, Inteligenţa îşi va da seama că ea însăşi îi aparţine, că e, de fapt, totalitatea propriilor lui aptitudini în desfăşurare şi că, în consecinţă, este ea însăşi un zeu. E adevărat, nu Zeul prim, Creatorul răspunzător de tot, deşi inconştient, dar nici unul mărunt, determinat, ci zeul universal, secund, mâna dreaptă a celui prim, căci este instrumentul lui de creaţie şi tronul pe care stă acesta. Zeu, pentru că cel din a cărei filiaţie directă se revendică este el însuşi zeu, şi zeu multiplu, în acelaşi timp, pentru că este toate fiinţele pe care puterea aceluia le face să iasă la iveală.
Mai mult chiar, în calitate de zeu secund, de cea mai înaltă treaptă în ierarhia realităţilor, exceptând-o pe cea supremă, este şi ea atotputernică, generând fără nici un fel de efort, doar străduindu-se să-şi manifeste dorinţa, adică să aibă mereu în faţă Binele spre contemplare. Astfel, capacitatea ei creatoare apare, deopotrivă, ca efect al Binelui şi al propriei sale esenţe. Puterea şi-o exercită întotdeauna faţă de cele ce îi sunt inferioare şi numai în raport cu ele poate fi deplină. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte infinitatea ei, care este de un cu totul alt gen decât a Binelui, înţeleasă doar ca forţă infinită. De fapt, Inteligenţa posedă două tipuri de infinitate sau de nelimitare. Prima, originară, care ţine mai mult de „preistoria” sa, o întâlnim atunci când aceasta se manifestă ca voinţă nestăvilită, oarbă, iradiată de către Unul, care de altfel, o va îngrădi, ordona, dându-i-se pe sine drept obiect de contemplare şi transformând-o în Inteligenţă. Cea de-a doua provine din aceea că ea este toate fiinţele; nu în sensul că fiecare ar fi doar o parte a ei, iar toate la un loc întreaga Inteligenţă, ci pentru că fiecare parte a acesteia conţine toate fiinţele, iar fiecare lucru aflat în ea este şi celelalte, în acelaşi timp.
Nu se pune problema unei infinităţi spaţiale, căci nici la acest nivel spaţiul nu este, încă, generat. „Desfăşurarea” Primului în Inteligenţă, aşa cum centrul unui cerc se desfăşoară în raze, în suprafaţă, în circumferinţă, este numai o figură de stil menită să sugereze cum o realitate simplă îşi părăseşte unicitatea, devenind multiplă, dar, totodată, rămânând aceeaşi. Căci, deocamdată, numai în urma unui singur act de autoreflecţie nu se putea naşte decât întinderea gândită, formată din inventarierea unei mulţimi de realităţi determinate, individuale, întinderea ca număr, aşadar. De aceea, toate câte sunt în ea cuprinse, deopotrivă fiinţe, deopotrivă inteligenţe (şi cu atât mai mult fiinţe, cu cât au o natură omogenă, simplă, nedegradată, inteligibilă), se află, deşi distincte, în acelaşi loc; care, de fapt, nici nu e „loc”, de vreme ce Inteligenţa, oglinda cea mai fidelă a unui „ceva” nemăsurat, deci lipsit de orice fel de mărime.
De altfel, tot aşa ca şi cu spaţiul se întâmplă şi cu timpul, care este prea strâns legat de devenire pentru a-şi face simţită prezenţa la un nivel atât de apropiat Perfecţiunii însăşi. Astfel încât Inteligenţa e eternă, asemenea Binelui, dăinuind identic cu sine şi cu tot ce posedă, într-o stare de excelenţă şi de autosuficienţă pe care nu doreşte să şi-o schimbe. De aceea, rămâne imobilă, menţinându-şi propriul act, care nu înseamnă mişcare, ci afirmare a propriei esenţe, exercitare a funcţiei specifice, în fond, identică acestui act, care este gândirea. Iar acum obiectul gândirii, inteligibilul, este, la rândul său, în calitate de substanţă primă, tot act, înseamnă că Inteligenţa, inteligibilul şi actul inteligent sunt totuna.
Rezultă că: atunci când vede inteligibilele prin gândire, Inteligenţa se vede, de fapt, pe sine şi că ea însăşi, dacă acţionează, acţionează doar asupra ei. Astfel, Inteligenţa nu poate ieşi din sine, dar, rămânând în ea însăşi, este toate fiinţele. Între Fiinţă şi Inteligenţă nu se pot face, din această cauză, distincţii ierarhice. Nu putem să spunem că fiinţele apar abia în urma faptului că sunt gândite de o inteligenţă sau că nu sunt decât nişte gânduri (în sens de noţiuni) ale acestuia; în realitate, ele sunt Idei, adică substanţe intelectuale, inteligenţe pure, constituind însăşi materia, conţinutul concret al Inteligenţei, căreia îi oferă consistenţa specifică.
Prin urmare, Inteligenţa şi Fiinţa sunt, întotdeauna, de nedespărţit, Inteligenţa făcând să subziste Fiinţa gândind-o, iar Fiinţa, ca obiect al gândirii, dând Inteligenţei gândire şi existenţă. Împreună, amândouă „formează acel lucru unic care este, în acelaşi timp, Inteligenţa şi Fiinţa, gândire şi lucru gândit, Inteligenţă, pentru că gândeşte, Fiinţă, pentru că este gândit”. Înseamnă că, în momentul în care Binele îşi creează ipostaza gânditoare sau cunoscătoare, dă naştere şi Fiinţei totodată, iar asta se întâmplă pentru că gândirea nu poate să fie goală, fără obiect. Desigur, obiectul ei autentic este Unul, dar ea nu e capabilă să-l contemple decât ca multiplu, împrăştiindu-i imaginea într-o nenumărată varietate de existenţe distincte, care nu mai păstrează de la modelul originar decât o simplă urmă, şi abia asupra acestora se poate exercita ea din plin, identificându-se cu ele.
Aşadar, Inteligenţa este Fiinţa primă, iar Fiinţa primă nu poate fi decât Inteligenţa, şi facem o greşeală dacă le separăm imaginându-le una înaintea alteia. Ca şi în cazul Binelui, nimic nu trece în cadrul ei de la potenţă la act, şi nici ea nu presupune mai întâi o stare în care este capabilă să gândească, dar nu o face, şi abia apoi o alta, de manifestare efectivă a capacităţii sale. Asta ar însemna să existe două inteligenţe, din cea anterioară urmând să o derivăm pe cea plenară, iar domeniul inteligibilului ar apărea scindat într-o manieră forţată şi de-a dreptul falsă. Căci trăsătura fundamentală a acestuia este unitatea (conferită prin imediata vecinătate a Unului) chiar dacă este vorba de o unitate multiplă, adică de un întreg ce conţine părţi cu individualitate proprie, dar care-şi capătă rostul şi semnificaţia din perspectiva ansamblului. De aceea, fără să fie Unul, Inteligenţa este, totuşi, una, iar în momentul în care apare, o face în toată plinătatea forţelor sale şi în lipsa oricărui intermediar. Unitatea şi multiplicitatea sunt, deci, polii între care gravitează Inteligenţa în mod inevitabil, deoarece îşi poate căpăta identitatea de sine numai cu concursul amândurora. La rândul lor, şi acestea prezintă un dublu aspect.
Să luăm, mai întâi, cazul unităţii şi, în primul rând, faptul de a fi una. Acest lucru nu se poate justifica doar prin descendenţa directă a Binelui care, în calitate de Unul absolut, atunci când se pune problema generării, nu procedează decât în trepte foarte strânse, şi care n-ar suporta în proximitatea lui mai multe realităţi diferite, menite să-i fragmenteze brusc forţa, în vreme ce ea ar trebui să se păstreze aproape intactă. Dar ce s-ar întâmpla dacă am avea, totuşi, de-a face cu mai multe inteligenţe, dacă Binele şi-ar acorda sieşi nu una, ci numeroase priviri succesive sau dacă aceea primă, luată simultan din toate unghiurile posibile, ar fi, de fapt, multiplă? S-ar obţine atunci, mai multe imagini ale Binelui, acesta ar căpăta conştiinţe diferite şi, deci, ar trebui să ne întrebăm care dintre ele este cea adevărată. Dacă răspundem că ele se completează reciproc, din însumarea lor am obţine o singură imagine, şi atunci problema ar cădea de la sine. Dar dacă ar rămâne distincte, nearmonizate, necomplementare, am introduce sciziune în activitatea de autocunoaştere, am admite posibilitatea erorii la un nivel la care ar trebui exclusă sau, şi mai grav, acceptând că toate sunt adevărate, am declara realitatea a cărei expresie sunt, de-a dreptul diversă în sine şi chiar contradictorie.
Or, această realitate e una şi simplă. Deci oricâte priviri s-ar abate asupra-i, vor avea, toate, aceeaşi formă şi acelaşi conţinut; chiar dacă ele ar fi simultane sau succesive, nu ar constitui, în ultimă instanţă, decât una. Căci presupusele priviri succesive vor contempla un lucru mereu identic cu sine, devenind ele însele viziune neschimbătoare în eternitate, iar cele aşa-zis „simultane”, dar luate din diverse unghiuri, se vor copia reciproc, contopindu-se, de vreme ce Binele, absolut omogen, îţi va întoarce, matematic, aceeaşi faţă, din orice punct l-ai aborda. În plus, să nu uităm că la nici unul din nivelele puse în discuţie spaţiul şi timpul nu există, că „succesiv”, „simultan”, „punct” sau „unghi” reprezintă numai metafore. Prin urmare, Inteligenţa trebuie să fie una ca număr, şi asta din raţiuni ce vizează integritatea atât a propriului statut, cât şi a realităţii pe care o reflectă. Iar unitatea ei, în sensul de totalitate, de armonie a părţilor rezultă din aceeaşi necesitate de a rămâne una, în condiţiile în care nu poate să fie simplă. Dacă ar fi simplă, nu s-ar mai distinge cu nimic de principiul şi obiectul său, n-ar mai avea nici principiu, nici obiect, iar dintr-o entitate derivată şi secundă, s-ar transforma într-una de natură primă. Ar dubla, astfel, Absolutul sau, mai degrabă, ar fi înghiţită de acesta şi-atunci, pentru a evita acest lucru şi pentru a se individualiza, are o imperioasă nevoie de multiplu, pe care îl capătă mai întâi sub forma dualităţii. Acesta nu este un dar de provenienţă străină, de vreme ce reprezintă condiţia sine qua non a exercitării oricărei funcţii cognitive, deci constituie însăşi substanţa inteligenţei, care prin definiţie are doi termeni: un subiect şi un obiect distinşi, dacă nu material, cel puţin din punct de vedere funcţional.
Este chiar cazul Inteligenţei pure, care e conştiinţa de sine a Binelui, e însuşi Binele care se autocunoaşte, devine conştient, dar, pentru asta, trebuie să-şi părăsească stricta intimitate, să se delimiteze de sine şi să se ataşeze faţă în faţă cu propriul „eu”, pe care să-l asimileze din exterior, plin de curiozitate şi dorinţă. Acestea sunt suficiente pentru ca Binele, „căzut” într-o astfel de stare de pierdere de sine şi de concomitentă regăsire în urma unei autocăutări, să nu mai fie Binele pur, ci o ipostază inferioară, dependentă de el, dar care, în virtutea diferenţelor amintite, să capete o autonomie reală, simbolizată printr-un nume mai adecvat. În profunzimea lor, cele două nu fac, în ultimă instanţă, decât una, iar atunci când Inteligenţa îşi exercită funcţia contemplându-şi obiectul, ea se gândeşte, de fapt, pe sine, şi tot ce vede dincolo de sine se află, deopotrivă, înăuntru-i, e adevărat că într-o altă formă: explicită, detaliată, multiplicată.
Acesta este al doilea tip de multiplicitate, care nu se mai referă la structura, ci la conţinutul ipostazei gânditoare. Iar acest conţinut îl reprezintă Ideile, inteligibilele, aflate într-un număr nici mai mare, nici mai mic decât acela dictat de către Bine, căci ele reprezintă existenţa în act a tuturor tipurilor de fiinţe pe care le face posibile Principiul. Cu alte cuvinte, totalitatea lor constituie Fiinţa. Iar pentru că Fiinţa adevărată, pură este, totodată, înţelepciune (de vreme ce orice lucru existent are o raţiune de a fi care să-l justifice), înseamnă că Ideile sunt, deopotrivă, fiinţe şi inteligenţe. Ele sunt degajate de orice materialitate, dar nu sunt simple gânduri, adică „amprente ale altor fiinţe, ci arhetipuri primitive”, modelele tuturor fiinţelor sensibile. Multiplicitatea lor se explică prin aceea că reprezintă întreaga forţă a Binelui care a explodat din punctul de maximă concentrare iniţială, răspândindu-se în toate direcţiile.
Fiecare Idee este, astfel, o rază luminoasă, ce ţăşneşte dintr-o sursă pe care o reproduce la scară redusă şi pe o unică dimensiune. Cu toate acestea, puse una lângă alta, razele nu se pot identifica cu sursa, rămasă inepuizabilă şi infinită, nu o pot reconstitui ca atare, ci ne oferă numai o imagine, o reflectare la scară mărită, dar deja mai palidă, fără maxima intensitate a originalului. Acesta nu se risipeşte în ele, ci rămâne intact în continuare, deoarece explozia n-a fost veritabilă, ci simulată, ca atunci când, punând în faţa focului o oglindă, ea s-ar sparge din cauza căldurii, iar mulţimea cioburilor ar reda aceeaşi lumină strălucind în cadrul unor diverse configuraţii. Cioburile ar fi, prin urmare, Ideile, iar oglinda spartă şi reconstituită ca un întreg cu numeroase contururi interioare, în nici un caz Binele, ci doar Inteligenţa. Ea este cauza însăşi a fragmentării sale, deci, într-un fel, Ideile sunt propriile sale opere, deşi cauza lor primară este Binele, forţa acestuia.
Ideile sunt fiinţe, pentru că au căpătat, prin limitare, o natură distinctă, dar ele sunt pure, sunt esenţe, pentru că snt forme fără materie, au apărut în urma unei proiectări în afară a inteligibilului prin excelenţă şi reprezintă, la rândul lor, domeniul inteligibilului autentic, nedegradat. Nealterabile, eterne, perfecte între limitele date, epuizând cu varietatea prezenţei lor concrete toate modalităţile posibile de existenţă, Ideile sunt tot ceea ce este, Fiinţa pur şi simplu. Exprimând într-o formă accesibilă bogăţia interioară debordantă a Binelui, ele sunt adevăratul obiect de contemplare al Inteligenţei, care, orbită de strălucirea Unului, poate mai uşor s-o abordeze parte cu parte şi s-o asimileze. Şi-atunci nu are decât să se cufunde, concentrându-se, în ea însăşi, pentru că nu este altceva decât receptacolul acestor forme pure, care, ca obiecte de gândire, au drept fiinţă chiar gândirea.
Astfel că Ideea este punctul de plecare al Inteligenţei, impulsul care o pune în mişcare şi, în acelaşi timp, capătul - ţintă finală - pe care îl atinge după ce a parcurs calea autoiluminării.
Mai mult decât atât, Inteligenţa care luptă să-şi cucerească obiectul e chiar Ideea în mişcare, aici este vorba de „o singură fiinţă care este, în parte, lucrul gândit, în parte lucrul gânditor”. „Nimic nu împiedică Inteligibilul să fie Inteligenţa însăşi în starea de repaus, de unitate, de calm; Inteligenţa care vede acest Inteligibil care este ea, ar fi atunci actul care vine şi-l contemplă, şi gândindu-l, este ea însăşi, într-o altă manieră, Inteligenţă şi Inteligibil, de vreme ce îl imită”.
Oricum, inteligibilul nu apare pentru că este gândit, ci fiinţa lui o constituie chiar gândirea, manifestându-se în măsura în care gândirea însăşi acţionează. De aceea, Ideile reprezintă esenţa Inteligenţei, care nu poate fi deci simplă, ci posedă o structură interioară ce reproduce întregul lor sistem. Fiindcă acestea nu sunt indiferente unele faţă de altele şi nu stabilesc relaţii întâmplătoare, ci constituie un adevărat univers inteligibil, de o ordine, strălucire şi frumuseţe cu adevărat desăvârşite, reprezentând modelul ideal pentru universul nostru sensibil, care nu e decât o replică degradată a celui dintâi, iar asta numai din vina materiei grosiere în care el şi-a imprimat imaginea. Atât numai: imaginea!
Căci nu poate fi vorba de o eventuală „coborâre” a Formelor în materie pentru a se putea realiza mulţimea lucrurilor ce ne înconjoară şi cu care suntem obişnuiţi. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar însemna ca ele să intre în componenţa lucrurilor, devenindu-le imanente şi, părăsindu-şi transcendenţa, să facă să dispară distanţa dintre fizic şi metafizic. Dar acest fapt presupune, pe de o parte, ca Formele să fie în număr infinit, ceea ce nu este permis, iar, pe de alta, ca ele să participe, efectiv, la devenirea lucrurilor şi să se poată transforma unele în altele astfel încât, atunci când una dispare dintr-un lucru, în locul ei să apară, imediat, o alta, permiţând trecerea lucrului respectiv în altceva. În realitate, ceea ce persistă în lucruri, informându-le materia, nu este Forma însăşi, ci un reflex al ei, o simplă imagine, singura pe care ea poate s-o înstrăineze şi pe care, la rândul său, obiectul sensibil este capabil s-o recepteze. Astfel, distincţia planurilor ontice este salvată, păstrându-se, în acelaşi timp, şi funcţia ordonatoare a Ideilor, care, mai mult decât atât, joacă într-o oarecare măsură şi rol de principiu material pentru toate fiinţele, în condiţiile în care ceva al lor, fie şi numai un reflex, intră în substanţa acestora.
Iată problema foarte complicată a participării lucrurilor la Idei rezolvată folosind ideea de „emanaţie”. Ea permite contactul la distanţă între entităţi, în fond, intangibile, ca şi când ar fi vorba de o emisie de energie sonoră sau luminoasă pe care sursa o degajă datorită preaplinului interior şi a cărei răspândire nu-i afectează, în nici un fel, bogăţia. La fel ca în cazul generării Ideilor înseşi din Principiu, la alt nivel. Toate cele derivate caută să imite, după cum pot, propriul principiu, iar tentativa le reuşeşte în mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de distanţa dintre ele şi acesta, distanţă capabilă să exprime exact intensitatea captării forţei lui creatoare.
În orice caz, atunci când o Idee îşi imprimă pecetea specifică asupra obiectului, conferindu-i identitatea de sine, făcându-l să fie ceea ce este, practic dându-i fiinţa şi, deci, creându-l, ea acţionează în numele Principiului, ca instrument al acestuia, el continuând să rămână primul motor şi raţiunea ultimă a oricărei fiinţe, nelăsând pe niciuna să-i scape de sub control, afirmându-şi prezenţa în fiecare. Rolul Ideii este ca, trimiţându-şi imaginea, să ordoneze, „combinându-le, părţile multiple din care o fiinţă este făcută; ea le readuce la un tot convergent şi creează unitatea acordându-le între ele, pentru că ea însăşi este una şi pentru că fiinţa informată de către ea trebuie să fie una, în măsura în care un lucru compus din mai multe părţi poate să fie unu”.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 18:01, said:

Nu există suflet nemuritor. Omul e muritor, moare, nimic nu supraviețuiește. Altfel, nu am fi invitați să devenim credincioși pentru a atinge nemurirea, prin harul divin.

''Binele rămâne veşnic aşa cum este ''  , eu consider ca nu sunt bine si nici Binele si nimic din ce deriva din astea... deci am un inceput si pot avea si un sfarsit,, deci vreau sa dispar definitiv

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 18:17.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 16:44, said:

Acestea fiiind spuse, din ceea ce cunosti: Dumnezeu si sufletele sunt individualitati si exista o lume a Sa in care coexista? Sau Dumnezeu este impersonal, acel Ocean cu care devin una picaturile numite "suflete"?

 03259_gatewaytoheaven_1440x900.jpg   1.35MB   0 downloads

Una dintre dovezile nemuririi noastre este faptul ca sufletul - care este in mod esential inteligenta si constiinta - n-ar putea avea un sfarsit care este sub el insusi, si anume materia sau reflectarile mentale ale materiei, superiorul nu poate fi doar o functie a inferiorului, nu poate fi doar un mijloc in relatie cu ceea ce-l depaseste. Astfel este inteligenta in ea insasi - si cu ea libertatea noastra - cea care dovedeste scopul divin al naturii si destinului nostru. Fie ca lumea intelege asta sau nu, Absolutul singur este “proportionat” esentei inteligentei noastre.


 13422429_544913249044636_3008554717727909154_o.jpg   229.95K   0 downloads

Sufletul este nemuritor deoarece este capabil de a cunoaste Absolutul;

si este capabil de a cunoaste Absolutul deoarece este nemuritor.

 oo.png   904.44K   0 downloads

Marea reabsorbţie a lumii sensibile – neimplicând fuziunea cea mai neînsemnată – va fi anunţată prin cataclisme la o scară cosmică care va fi asemeni crăpării cochiliei existenţei noastre; materia, trecând prin foc, va fi vaporizată, nu în sens fizic al cuvântului (care nu ne-ar scoate deloc din lumea sensibilă), ci în sensul că aceasta va fi „descompusă înspre interior”, adică în direcţia ordinului subtil şi principial şi se va realătura protomateriei Paradisului terestru, aceea a creaţiei non-evolutive a speciilor. În plus moartea, pentru microcosmul uman, nu e alta decât această aceeeaşi regresie, pentru macrocosm; aici trebuie văzută distincţia dintre o „judecată particulară” şi „judecata generală”. În ambele cazuri, omul are tot interesul să se menţină vigilent şi pregătit; asemeni unui vechi proverb german: „Cel care moare înainte de a muri, nu moare atunci când moare”. Omul murind are nevoie să fie la nivelul acestei noi condiţii, dacă nu reuşeşte va fi înveşmântat în chiar forma propriei insuficienţe, sau propriei contradicţii interne, sau propriului „păcat”: separaţia sa de propria normă sau prototip se va face atunci simţită drept un foc de nestins.

Iztaccihuatl, on 26 septembrie 2016 - 18:33, said:

dacă ai fi inteles postarea cu paradoxul picaturii care se uneşte cu oceanul, n-ai mai fi pus astfel de întrebări.

Edited by 3sat, 26 September 2016 - 18:46.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 18:50, said:

Vreau sa cred ca am inteles-o. Insa abundenta de personificari ma induce in eroare.
Multumesc oricum.

Iztaccihuatl, on 26 septembrie 2016 - 18:52, said:

el stie decat ps doar    sa ameteasca omul, ca omul sa fie un neputincios  sa inteleaga ca e aburit la infinit


OMUL e capabil sa ajunga nemuritor dar este ajutat cu portia din cand in cand si lovit la temelie cand se asteapta mai putin ca jocul sa nu se termine...

Edited by leul_tau, 26 September 2016 - 19:01.

leul_tau, on 26 septembrie 2016 - 18:55, said:

^ doar

în rest, ai perfectă dreptate.

Edited by dark, 26 September 2016 - 18:57.

Iztaccihuatl, on 26 septembrie 2016 - 18:52, said:

Dzeu nu ne anulează, din contră în El suntem mult mai mult noi înşine. Căci nici o realizare spirituală „umană”  nu poate epuiza infinitatea divină. Pe de altă parte despirarea în Absolut ţine deja de Absolut, e dincolo de orice creaţie DAR nu uita că primul OM nu e Adam ci FIUL, deci fiind imaginea de sine a „Tatălui” (am pus ghilimele pt. că vorbim anterior purcederii) purtată în Dumnezeire sau Esenţa divină (Atma), deci omul (umanitatea) e conţinut/ă în FIUL  din eternitate, si in acest sens se poate lesne observa cum că adevărul creştinismului este primordial dar nu dpdv istoric, căci toate prin Cuvânt s-au făcut şi nimic din ce s-a făcut...

Edited by 3sat, 26 September 2016 - 19:06.