Panica...

Buna ziua tuturor, am sa incerc sa scriu cat se poate de scurt si la obiect. Am 22 de ani, sunt studenta, si am o relatie de 2 ani cu un barbat de 30. Parintii mei sunt divortati de ani buni, am crescut cu mama. Sa fiu sincera nu i-am simtit lipsa deloc tatalui meu, mama a avut grija de asta, sau cel putin asa cred.
Relatiile mele din trecut au fost scurte, fara planuri serioase din partea baietilor ceea ce se lasa cu suferinta si jale mare pentru mine DAR pentru putin timp, imi reveneam relativ repede. Eram o fire independenta iar pe plan emotional ideea solida de baza era ca nu am nevoie de relatie serioasa mai repede de 25 de ani si ca nu ma voi indragosti nebuneste, pentru ca suferinta pentru mine era foarte intensa si nu vroiam sa trec din nou prin aceleasi situatii asa ca mi-am dorit sa stau departe de ea. Totul s-a dat peste cap la 20 de ani, cand am inceput relatia cu actualul meu iubit. Ne petreceam mai tot timpul impreuna, a renuntat la tot pentru mine doar ca sa se poata muta cu mine intr-un alt oras (eu urma sa fiu in primul an de facultate). Ne-am mutat impreuna, fiind sigura ca el e jumatatea mea si ca e omul perfect pe care l-am asteptat dintotdeauna. Fara sa imi dau seama insa, iubirea mea a scapat de sub control. Gelozie multa din partea mea, prieteni lasati balta, timp petrecut doar cu el... iubirea intensa pe care am simtit-o m-a dat peste cap si toate astea m-au schimbat. Stand non-stop impreuna in timpul liber (f mult) am ajuns sa respir prin el si pana la urma mi-am dat seama ca e o problema in momentul in care am fost nevoita sa raman singura cateva zile pentru ca el trebuia sa plece in orasul nostru natal. Momentul a fost sfasietor... In zilele respective eram terminata, plangeam non-stop, aveam prea mult timp liber si eram obisnuita sa mi-l petrec cu el, iar cand m-am trezit singura am intrat in panica. Aveam tot felul de scenarii in cap, cum ca el nu se va mai intoarce sau ca nu ma mai iubeste. Linistea din casa ma innebunea, plansul incontinuu' imi dadea dureri infernale de cap si aveam impresia ca cineva e in casa cu mine, ceva...necurat. Norocul meu era ca prietena mea a putut sa doarma cu mine, asa ca ziua ma chinuiam cum puteam. Intr-una din zile prietena m-a anuntat ca nu poate sa doarma cu mine, asa ca a trebuit sa ma descurc. Pentru prima oara in 22 de ani am ramas singura acasa inclusiv noaptea. Cand se intuneca afara era groaznic, si ce era mai groaznic era ca se intuneca repede pe atunci, pe la 5. Aveam o stare de panica permanenta, plangeam groaznic toata ziua indiferent de ce incercam sa fac iar noaptea nu reuseam sa dorm decat o ora dupa care ma trezeam si iar adormeam cu o panica pe care o simteam in piept, asta pentru ca aveam impresia ca atunci cand voi deschide ochii voi vedea pe cineva sau ceva. Simteam ca innebunesc efectiv, imi venea sa fug unde vad cu ochii.

De aici vine partea grea. Plang de pe-acum si sunt speriata de moarte pentru ca din noiembrie iubitul meu va pleca in strainatate un an de zile, iar eu... voi sta singura. Nu are cine sa mai doarma cu mine, nu va mai avea cine sa stea cu mine, voi fi pe cont propriu. Nu pot sa il opresc sa plece, i-ar afecta toata cariera si ar fi egoist din partea mea. Eu vreau sa imi rezolv aceasta problema, un an de zile sa stau fara el e foarte mult, si nu vreau sa se agraveze s-o iau razna de tot. Ce ma poate ajuta? Ma simt si penibil de parca as avea nevoie de o dadaca, si am impresia ca nu imi pot controla gandurile. Panica e mare, singuratatea ma termina psihic iar linistea e un cosmar pentru mine. Ma inspaimanta faptul ca trebuie sa ma descurc singura si sa preiau eu toate responsabilitatile fara sa mai am vreun sprijin. Imi vin multe scenarii in cap, si mi-e teama sa nu se sature si iubitul meu de posesivitatea si dependenta mea pentru ca de multe ori sunt chiar absurda. Sa ies in oras cu amici am incercat de multe ori dar nu ma simt bine, sa citesc nu ma prea ajuta, sportul nu ma pasioneaza, nu am nicio ocupatie in timpul liber si imi afecteaza si scoala. Un an de zile fara el si nopti lungi de groaza...deja ma panichez si incep sa plang iar, dar cand va pleca ce o sa fac? Ce ma fac? Iesitul in oras, filmele, cititul, sportul...NIMIC nu ma ajuta. Sunt disperata...si mi-as dori sa imi dau seama ce e cu mine si de unde provin toate aceste lucruri, si cum le pot rezolva, altfel nu stiu cum am sa rezist.

Stai de vorba cu un psiholog e cea mai buna alegere ( sa nu dai in depresie acuta si sa faci ceva ce vor regreta altii in locul tau ..) => asta daca nu esti troll plictisit .

Hello. Gelozia este buna pana la un punct. Arata ca iubesti, dar daca depasesti acel punct , inseamna ca nu iti pasa decat de tine.
Faptul ca iubitul tau va sta departe de tine o perioada, inseamna ca poti sa testezi cat de tare este legatura voastra. Daca e sa fie , va fi, indiferent de distanta.
Timpul rezolva totul.

Edited by pasilla, 19 September 2016 - 00:17.

ikma, on 19 septembrie 2016 - 00:02, said:

Dacã știam te luam la cules.

Eu daca as fi in locul aluia nu m-as mai intoarce la asa ceva.

pasilla, on 19 septembrie 2016 - 00:16, said:

ai dreptate... dar un an mi se pare foarte mult avand in vedere ca dupa cateva zile in absenta lui deja eram disperata. E un risc toata perioada aceasta de un an pe care nu vreau sa mi-l asum insa nu am de ales si ma inspaimanta asta. In psihologi nu prea am incredere, cred ca ma vor indopa doar cu medicamente

din ce oras esti ikma ?

cristirg, on 19 septembrie 2016 - 00:34, said:

are importanta? Stai sa ghicesc... vrei sa faci "misto"

ikma, on 19 septembrie 2016 - 00:34, said:

Stii povestea cu drobul de sare ? Ai rabdare. Un an poate fi infinit, dar in reallitate trece extrem de repede.
Nu as  vrea sa comentez ca ai 22 de ani si inca nu ai habar  cum e viata adevarata. De acum incolo ai sanse sa vezi lumea cu alti ochi..

Edited by pasilla, 19 September 2016 - 00:42.

Posibil sa-l uiti intr-un an si sa te amuzi singura cand o sa te gandesti la perioada asta.
Poate ai sa-l intalnesti pe Fat Frumos (si el pe Ileana Cosanzeana) si totul va deveni o amintire.
Viata este lunga si multe se pot intampla.

Rezolva-ti problemele cu tatal tau si niciodata nu vei mai fi asa disperata dupa vreun barbat. Cel mai probabil e frica de abandon in cazul tau (tata = barbat = abandon).

Apoi invata sa fii independenta, ce rahat poate face baiatul ala pentru tine si nu poti face tu singura?

timp liber , timp liber  , timpul liber , foarte mult timp liber

Ia anagajeaza-te tu macar juma de norma sa vezi cum nu te mai plictisesti atata

AlbastruIndigo, on 19 septembrie 2016 - 00:50, said:

Nu prea am ce sa rezolv cu tatal meu... De mica am crescut fara el, a fost plecat in strainatate, iar acum am o relatie buna cu el, nimic special. Nevoia de el am avut-o la varste mai fragede, nu acum. M-am gandit de multe ori la ce spui si tu, ca sunt asa pentru ca am crescut fara tata si probabil in subconstient s-a declansat ceva. Ori teama de abandon ori nevoia de protectie ori ceva
Si ai dreptate, ma pot descurca si singura doar ca ma blochez psihic gandindu-ma la tot felul de prostii inutile

ikma, on 19 septembrie 2016 - 01:01, said:

Ce parere ai de asta ? Incepi sa intelegi ca totul depinde de tine ?

pasilla, on 19 septembrie 2016 - 01:14, said:

Cu siguranta totul depinde de mine insa nu excelez deloc la capitolul autocontrol, sunt varza chiar. Si am nevoie de el. Si de maturitate, si aia lipseste.

ikma, on 19 septembrie 2016 - 01:22, said:

Ai sa te descurci. Garantat.
Nu ai nevoie de nimeni. Tu esti :"the boss".

Psihologii nu iti dau medicamente. Pentru asta mergi la psihiatru.

ikma, on 19 septembrie 2016 - 01:22, said:

Corect, ai dificultati la capitolul "autocontrol". Ia episodul asta ca pe o oportunitate de a evolua la capitolul asta.

testor73, on 19 septembrie 2016 - 02:12, said:

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/VgWl82rno6U?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]