Cafeneaua prietenilor din Poiana - topic de offtopic

Mehria, on 30 octombrie 2016 - 20:18, said:

Iar o dam in prosteala?,...

Edited by argonaut, 30 October 2016 - 21:53.

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/L3pf7o-9OOk?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Armoniile din trecut.

Daca tot e Halloween... sau a fost , pun o melodie din tineretea mea:

[[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/z1mpS7uaecg?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by Bogdansv1, 30 October 2016 - 20:28.

Auzi trecut,...

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/eNvUS-6PTbs?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Ce mai dansam pe la "ceaiuri",....

Ne-am vazut la o petrecere de revelion, eu imbracata in albastru electric, el cu cei mai albastri ochi vazuti vreodata. Mi-au ramas ochii lipiti de el pana si-a facut curaj si m-a invitat la dans. Am ramas multa vreme inlantuiti, soptindu-ne banalitati. Pentru ca lumea ne tot deranja, la un moment dat a luat o naveta de bere si ne-am inchis in baie. Am petrecut revelionul in baie, cu tigari si bere, sarutari si discutii filozofice specifice aburilor alcoolului.
Dimineata m-a condus acasa si pa, nu ne-am dat intalnire, nimic. Ce nesimtit, mi-am zis eu atunci...
Dupa cateva zile am inceput sa-l observ pe strada mea, plimba un caine. Ne-am intalnit accidental, eu iesind afara cand l-am vazut ca-si ducea cainele in parc. Totul s-a intamplat firesc, ca si cand ne cunoasteam de cand lumea, am inceput o frumoasa si nebuna poveste de iubire. Dupa cateva luni am aflat ca isi cumparase caine ca sa-si faca curaj sa ma caute, eu locuind langa parc nu il puteam acuza ca se tine dupa mine.
Pentru ca era un smecher in oras, imi aducea flori bagate in maneca de la geaca, sa nu-l vada baietii de cartier si sa rada de el.

A durat cativa ani relatia noastra dar a fost o iubire din aia care te consuma psihic si fizic, care ajunge sa doara rau de tot. Ne-am despartit o perioada de acord comun si el m-a inselat cu o pustoiaca, mi-a spus ea iar eu nu l-am iertat niciodata. M-am mutat din oras, pentru ca nu suportam sa-l vad fara sa am intentii criminale. Dupa ani de zile am aflat ca s-a casatorit cu pustoaica.
L-am iubit pana la nebunie si nici acum nu ma pot gandi la el fara sa picur putin ochii; il chema Silviu (sylvius, sper ca nu esti tu ), cand s-a nascut nepotelul meu, i-am fost nasa si l-am botezat Silviu, cum altfel?

Melodia noastra amara, cea pe care am dansat prima data la acel revelion si multe alte dati apoi.

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/ivbO3s1udic?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Si originalul adus din US,....

Azi a fost zi de vizita la socrii, film la mall. Un pic mai mult timp petrecut cu nevasta-mea. Acum am ungulas pe foc (sau ce tocana o iesi) si ma uit la meci.

Asa lejer de seara:
[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/S5FCdx7Dn0o?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Parca ar merge si o tigara mai de calitate.

Pinkule,...ai uitat sa iei un pat cu tine,....am carat eu sculele azi dupa mine,...sa vezi ce iti fac,....

N-am uitat. Doar ca socra-meu s-a apucat devreme de sprituri.

AlbastruIndigo, on 30 octombrie 2016 - 20:46, said:

Din pacate nu cred ca sunt eu ! ...

Desi ... iubesc Queen, la un moment dat am plimbat si eu catelul prin parcuri, insa daca nu am inca Alzheimer, nu imi amintesc sa fi umblat cu pustoaice !
Anyway - ai avut vreodata vreo legatura cu Timisoara ?! ...

Faina, faina povestire ! ...

Uite un buchet virtual, nebagat pe maneca !





L.E. - Ma gandeam acum - chiar ca ar fi misto sa ne intalnim intamplator fostele iubiri, pe forum ! ...

Edited by sylvius, 30 October 2016 - 21:08.

AlbastruIndigo, on 30 octombrie 2016 - 20:46, said:

El m-a ales pe mine.
Tocmai ieşeam pe poartă când mi-a apărut brusc în cale, un ghemotoc roşcăţel, cu ochi de lapte, albaştri şi codiţa cât o bucăţică de sfoară. Nici vorbă de mâţă-mamă ori de alţi fârtaţi prin preajmă, aşa că lui singur urma să-i răspund la întrebare: miau? Normal, am cedat.
Până să ajung acasă, mi-am dat seama că ţineam în braţe o prăpădenie de pisic. De altfel, şi medicul veterinar, a doua zi, mă consola că oricând pot găsi un altul, mai vrednic, doar e plină strada de ei. Iar când mi-a întins reţeta am constatat că mă privea cu duioşie, pe mine mai mult decât pe amărâtul ăla din care viaţa se scurgea în tristă cufureală. Ce-a fost atunci? dorinţa lui de a trăi? încrâncenarea cu care m-am luptat să contrazic un prognostic atât sumbru, refuzul de-a accepta realitatea? ori mila? Vreme de aproape două săptămâni nu m-am îndurat să mă dezlipesc – decât atunci când aveam examen şi mă grăbeam să mă strecor între primii, să scap odată şi să mă întorc la el. Nici acum nu înţeleg cum de-a suportat atâta chin fără să mă urască, unde-i băgam silit, pe gât, tot soiul de chestii amare şi scârboase, iar cu pipeta îi turnam zeamă de orez fiert. El, dimpotrivă, s-a îndrăgostit de mine şi aşa se face că m-a iubit, pisiceşte, vreme de aproape 16 ani. Cât o viaţă.
Nu m-a trădat niciodată. Ooo, ca să capete ceva bun, de mâncare, era în stare de orice fandoseală. De cum intra mama pe uşă începea să-i facă o curte asiduă, i se strecura în cale, îi arăta traseul corect (către frigider! ce cauţi tu în alte locuri, te-oi fi rătăcit...), miorlăia ca disperatul în timp ce i se deschidea cutia de pateu (ăsta-i era supremul deliciu, alături de măslinele verzi şi caramelele bulgăreşti, lipicioase), se freca de piciorul ei, împingând-o cu capul, ce mai! un terorist. Descoperise însă că eram repartizaţi pe funcţii şi nu le confunda prea des. De exemplu, niciodată nu se milogea pe lângă tata să-i dea de mâncare, în schimb îl provoca la „discuţii”: să fi fost oare vocea lui, inconfundabilă, care să-l fi stimulat să-i dea replică, în orice caz, te pomeneai că începe să miaune fie de pe calorifer, fie de pe unde se culcuşise, ba de vreo câteva ori era suficient ca tata să se înfurie pe seama vreunui prost pentru ca el să se iţească de niciunde: m-ai chemat? iată-mă-s. Apoi grăia ce avea de spus şi el pe tema asta. Eu mai întâi îl botezasem Aristotel, dar se vede că numele nu i-a convenit, probabil nepotrivire de caracter. Mai degrabă tot tata îi găsea nume de alint, câte şi mai câte: Voroşilov, Budionnîi, Stalin, Dzerjinski, Brejnev (spre sfârşit venise şi rândul lui Gorbaciov, dar nu-i ţin eu minte pe toţi), la care reacţiona prin încolăciri şi descolăciri repetate, frenetice, jos pe covor, de părea că nu se mai satură să se audă chemat în fel şi chip, micul nostru dictator. Pentru urechea lui fină, nepotrivite erau şi sunetele înalte, fiindcă îl iritau orice stridenţe muzicale, ţipete, ori râsetele mamei, care trebuia să-şi cenzureze veselia la tonuri moderate, altminteri se putea trezi cu ghearele lui înfipte-n picior, cum i s-a şi întâmplat, în câteva dăţi. Trecerea de la miloagă la fiară turbată era într-atât de neaşteptată, că nu prea apucai să te fereşti. Motiv pentru care nici vizitatorii noştri nu-l agreau şi căutau să-l evite, în orice caz a doua oară nu mai puneau mâna, devenind extrem de precauţi.
Cu mine, era altfel: mă păzea. Era fericit să mă ştie acasă, cu el, ori de câte ori întârziam noaptea mă „certa”: unde mi-ai fost? Mă urma în orice încăpere, să vadă ce fac, să mi se suie în braţe, iar dacă stăteam întinsă mi se aşeza pe piept. Locul lui preferat, de unde îmi făcea declaraţii mieunătoare şi-mi torcea. Uneori mă incomoda, mai ales când aveam de citit, de învăţat, amorţeam şi trebuia să nu mă mişc mai deloc fiindcă nu accepta să mă urnesc, să plec adică. Oricum nu puteam să scap de el, dacă închideam uşa se învăţase să o împingă, să tragă cu laba, să sară pe clanţă - până prididea şi putea să intre triumfător, cu coada pe sus. Gelos, nu ştia cum să-şi alunge mai repede rivalul, astfel încât dacă mai tolera – arareori - alintarea unui el, ceda nervos când era vorba să fiu eu cea mângâiată ori sărutată. Un nesuferit, urâcios şi posesiv, asta era!
Când am plecat de la ai mei, mi-am luat trei zile de concediu, să-i dau răgaz să se acomodeze cu noua locuinţă. L-am băgat într-o geantă veche (cea care îi rămăsese dedicată, de pe urma vizitelor medicale) şi mă întrebam dacă nu cumva are să reuşească până la urmă să o sfâşie de tot, cât era de disperat. Mi-era groază ce s-ar fi întâmplat cu el în autobuz ori, şi mai rău, scăpat pe stradă, asta pe măsura înteţirii chirăiturilor, ţipetelor şi zvârcolirilor din desagă. Ce să mai spun? acasă, cum i-am dat drumul, s-a furişat în spatele canapelei de unde nu a fost chip să-l fac să iasă prea curând. Dacă încercam să-l scot de acolo, şuiera, scuipa, urla gros, înfundat, de parcă era vârcolac, nu un biet pisic, speriat de moarte. Între zidurile alea a şi rămas, până în ultima lui clipă.
Mai apoi mi-am reproşat că nu am avut minte să-l fi obişnuit de mic cu plimbările pe-afară. Toată viaţa şi-a petrecut-o într-un fel de prizonierat, într-un univers îngrozitor de strâmt, chiar şi pentru datul lor, pisicesc, eu fiindu-i alfa şi omega. N-a ştiut niciodată ce înseamnă să te răsfeţi pe-un acoperiş sau să te tăvăleşti în iarbă, la soare, să alergi după mâţă ori să pândeşti niscai şoarec sau bondar, să te lupţi, mârtăneşte, adică să te gheruieşti la sânge cu vreun concurent, după care să te desfeţi, stăpân şi trufaş, pe un „teritoriu” erotic. Prea târziu am înţeles că-l legasem, într-o dependenţă totală, atât de puternică încât i-a contrazis şi cele mai elementare porniri. Căpăta un aer misterios, când mă privea cu ochii aceia mari, enormi, uluitor de verzi, uneori aveam senzaţia că îmi vorbeşte, mă cheamă pe nume şi-mi spune, lasă, am să mă dau peste cap de trei ori şi am să mă transform eu în prinţul care se luptă cu căpcăunul, cu lumea întreagă de dragul tău. Ei, poveştile!
Împreună am îndurat şi iernile, când era foarte frig mai protesta împotriva caloriferelor reci, de unde să aibă el habar cine dădea drumul la căldură: noi însă ştiam. Deşi tot eu dârdâiam, în vreme ce el, generos cum era, mă lăsa să-l port în chip de şal sau de manşon, după caz. Un fel de pisoi-sobiţă. Vara, când se întindea leneş pe mochetă, era foarte satisfăcut că mă aşez lângă el, altminteri, când nu suferea de prea-cald, locul lui predilect era – unde altfel? – pe canapea. De parcă n-ar fi avut şi restul în stăpânire… mergând până la culoarea aleasă pentru tot ceea ce ne înconjura în micul nostru regat, să fie aidoma şi pe potriva lui, adică bej.
Pe la sfârşitul anilor '80 ne-m schimbat amândoi şi regimul alimentar, pentru el devenise şi mai greu, era mofturos şi nu mânca niciodată nici salamul ăla sleit, nici parizerul din plastic, nimic în afară de stavrid, că ăsta se găsea mai uşor şi mirosea pe placul lui (nu şi al meu). Glumeam că prin burtică trebuie să-i fi trecut tone întregi de peşte, fiert sau prăjit, era pisicul-pescar! Sărmanul, n-a apucat delicatesuri, niciodată n-a avut parte de vreo dietă specială, n-am avut ce-i oferi mai mult decât ne era îngăduit şi nouă. Câteodată, îşi mai lua el singur tainul şi prindea câte-o vrabie pe balcon, ce mă mai supăram atunci, ce mai ţipam la el! prostia mea, nu a lui. Le momea printr-un soi de cântare, cu nişte triluri mieroase pe care hoţomanul le scotea (probabil că toate pisicile o fac atunci când vânează), numai că eu îi pretindeam, ce stupid! o abstinenţă edenică sau măcar o convertire miraculoasă. Alteori, îmi sărea inima când, venind către casă, îl zăream sus de tot, cum se preumblă pe marginea balconului, în aşteptarea mea. Iar dacă nu dădeam de el imediat când deschideam uşa, eram agitată, de fiecare dată tresăream la gândul, Doamne, dacă o fi căzut? Nu, căci era şi un excelent acrobat.
De tors, cât cuprinde, îi mai ziceam şi „maşina de tors”. Într-adevăr, orice activitate cu ghem de lână sau ibrişin de aţă prezenta o mare doză de risc, fiindcă de-ajuns să întorci capul şi ... cred că e inutil să spun ce putea să facă din ele. Ori căţăratul pe perdele, vrrrrrrrrr! când te trezeai cu el agăţat sus înspre tavan, de unde trebuia să-l desprinzi - gheruţă cu gheruţă. Ca să se repeadă mai apoi el înspre mâna ta! Ah, ce de desene aveam mai tot timpul zgâriate pe braţe şi mâini, nu-i vorbă că ne luam la întrecere în agerime, eu trăgându-l de mustăţi, în ciudă, el cu zgrepţăiala, care pe care, în fond. Alerga după mine, după care o luam în sens invers, eu îl fugăream pe el, şi tot aşa. Uneori ţopăia în toate cele patru lăbuţe deodată, alteori „tropăia” efectiv, când făcea pe „căluţul”. La sfârşit, venea şi împăcarea, care se lăsa, normal, cu sfârâit încins de tors şi ochi mijiţi a fericire. Când plângeam, era cel mai delicat prieten, atunci nu mă mai necăjea, dar şi când eram mâhnită simţea, ştiam asta. Din felul în care mă privea, intens, mai înainte de-a veni să mă cerceteze, apoi să mă încurajeze: o să treacă, miau!
Sunt convinsă că faptele astea măreţe ţin de orişicare pisic aciuit într-o casă de oameni, nu-i nimic special, decât că eu am socotit că un altul la fel nu există pe lume. Aşijderea, şi el. Într-atât, încât în ultima zi mă implora să nu-l părăsesc, din priviri şi cu-n scâncet, aşa că am petrecut ore şi ore cu el în braţe, nemişcată, nefiind chip nici măcar să zvâcnesc fără să-şi fi deschis ochii, aburiţi, lăcrimoşi, tot mai stinşi, ca să mă întrebe, simplu: miau?
A fost cea dintâi moarte în viaţa mea.

Nah! ce mi-aţi făcut! şi nici măcar nu mă lăsaţi să postez o altă melodie

Tocmai ce am citit cel mai frumos elogiu adus vreodata pisicilor !
Felicitari !...

sylvius, on 30 octombrie 2016 - 21:00, said:

Da, foarte misto.
Multumesc pentru buchet si nu, nu am avut vreodata treaba cu Timisoara.

Naoto, ce poveste frumoasa dar si trista...

_Dadi_, on 30 octombrie 2016 - 20:21, said:

Te asigur eu ca-i ultima

Frumoasa povestea cu pisica,...eu nu am avut animale de companie in tinerete,....

Acum am avut o catelusa foarte haioasa,...da de ceva vreme nu o mai am,...vecina cu care o aveam part-time,...in sensul ca ne ocupam impreuna cu ea, este batrina si nu mai poate sa o scoata in curte,...asa ca am dat-o, cuiva care se poate ocupa de ea,...caut o poza,...

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/hLQl3WQQoQ0?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/5mgyYaDCC78?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Buna dimineata!
Sa avem o saptamana usoara...

Edited by xmanyacs77, 31 October 2016 - 06:22.

Monolog la 6 dimineata
Hmmmm
Nu-i bine.
Nu-i deloc bine!
Fetele au scris foarte frumos aseara.
Iar Sylvius...
A fost amabil, a oferit flori, a facut complimente. Ma simt  amenintata, de data asta cat se poate de justificat.

Buna dimineata,
glumesc si nu prea

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/WpkwQanoO_M?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Multumesc  ca m-ati lasat sa va citesc!
Sa avem si azi o zi senina:)

Neata!,...

Mai langsam Marius,...e luni dimineata,...si nici iarba nu creste,....

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/GNjqOoHOYPg?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]