Ipoteza verosimila cu privire la originea vietii pe Terra

Biblia este plina de enigme si contradictii. Astfel, Facerea începe cu crearea Pamântului, actiune care
din punct de vedere geologic este relatata fidel. Totusi, de unde a stiut cronicarul ca
mineralele au precedat vegetalele, iar acestea din urma au luat nastere înaintea animalelor?
”Sa facem omul dupa chipul si dupa asemanarea noastra...”, scrie în prima carte a lui Moise.
De ce vorbeste Dumnezeu la plural? De ce spune el „noi”, si nu „eu”? De ce „noastre”, si nu
„meu”? Suntem îndreptatiti sa credem ca „singurul” Dumnezeu ar fi trebuit sa vorbeasca
oamenilor despre el la singular, si nu la plural. „Iar dupa ce au început a se înmulti oamenii pe
pamânt si li s-au nascut fiice, fiii lui Dumnezeu, vazând ca fiicele oamenilor sunt frumoase,
si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit” (Facerea VI, 1-2). , Cine poate sa raspunda la
întrebarea care fii ai lui Dumnezeu le-au luat de sotii pe fiicele oamenilor? Vechiul Israel nu
cunostea doar decât un singur si sfânt Dumnezeu. De unde apar acesti „fii ai lui Dumnezeu”?
„În vremea aceea se ivira pe pamânt uriasi, mai cu seama de când fiii lui Dumnezeu
începusera a intra la fiicele oamenilor si acestea începusera a le naste fii: acestia sunt vestitii
viteji din vechime”Facerea VI, 4). ( , Iata-i ca apar din nou acesti fii ai lui Dumnezeu care se
amesteca printre oameni. Si iata ca aici este, de asemenea, vorba pentru prima data de uriasi.
„Uriasi” apar mereu si pretutindeni, în mitologiile din rasarit si apus, în legendele de la
Tiahuanaco si în epopeile eschimosilor. „Uriasii” apar fantomatic în mai toate scrierile din
vechime. S-ar parea,asadar, ca au existat. Ce soi de fiinte or fi fost oare acesti „uriasi”? O fi vorba cumva de
stramosii nostri? Poate ca ei sunt cei care au cladit acele gigantice constructii de piatra,
mutând de colo-colo, parca în joaca, blocuri enorme. Sau este vorba de cosmonauti stapâni pe
tehnica veniti de pe alta planeta? Un lucru e sigur: Biblia vorbeste de „uriasi” si îi desemneaza
drept „fii ai lui Dumnezeu”, si acesti „fii ai lui Dumnezeu” traiesc printre oameni,
împerechindu-se cu fiicele oamenilor. Moise ne împartaseste pe larg, cu toate amanuntele si
într-o relatare emotionanta, în Facerea, cap. 19, catastrofa de la Sodoma si Gomora. Daca
privim prin prisma cunostintelor noastre actuale evocarile biblice, e cu totul limpede ca
imaginile pe care ni le sugereaza nu par deloc fantastice. Doi îngeri sosesc pe seara la
Sodoma, tocmai când batrânul Lot se afla la portile cetatii. În chip evident, Lot îi astepta pe
cei doi „îngeri”, care, dealtfel, se dovedira curând a fi niste oameni, pe care el îi recunoaste sii
pofteste ospitalier sa înnopteze în casa sa. Destrabalatii cetatii, relateaza Biblia, doresc
atunci „sa-i cunoasca pe straini”. Acestia se dovedesc însa capabili ca printr-un singur gest sai
oblige pe bastinasii viciosi sa renunte la poftele lor si zurbagiii sunt pur si simplu înlaturati.
„Îngerii” ? spune Biblia (Facerea, XIX, 12?14) ? îi cer staruitor lui Lot sa paraseasca cât
mai grabnic orasul, împreuna cu sotia, fiii si fiicele sale, cu ginerii si nurorile sale, caci orasul,
îl previn ei, va fi în curând nimicit. Familia, luând totul ca o gluma nesabuita a batrânului Lot,
nu. acorda acestei stranii invitatii încrederea cuvenita. Dar sa revenim la cuvintele lui Moise:
„Iar în revarsatul zorilor grabeau îngerii pe Lot, zicând: «Ia scoala, ia-ti femeia si pe cele doua
fete ale tale pe care le ai si iesi, ca sa nu pieri si tu pentru nedreptatile cetatii!» Dar fiindca el
zabovea, îngerii, din mila Domnului catre el, l-au apucat de mâna pe el si pe femeia lui si pe
cele doua fete ale lui. Si, scotându-l afara, unul din ei a zis: «Mântuieste-ti sufletul tau! Sa nu
te uiti înapoi, nici sa te opresti în câmp, ci fugi la munte, ca sa nu pieri cu ei!... Grabeste dar si
fugi acolo: ca nu pot sa fac nimic pâna nu vei ajunge tu acolo” (Facerea, XIX, 15, 16, 17 si-
22).
Nu exista nici o îndoiala, în lumina relatarilor biblice, ca cei doi straini, „îngerii”, dispuneau
de puteri necunoscute locuitorilor orasului. Felul sugestiv în care zoresc ei familia lui Lot sa
paraseasca acele locuri da, de asemenea, de gândit. Când tata Lot ezita, ei îl apuca de mâini si
îl scot afara din oras. Trebuie sa fi fost o problema de minute! Lot trebuia, asa cum îi
ordonasera ei, sa se refugieze în munti fara a mai întoarce capul. Se pare ca tata Lot nu avea
un respect nemarginit fata de „îngeri”, pentru ca îsi permitea tot timpul fel de fel de obiectii.
„...Dar nu voi putea sa fug pâna în munte, ca sa nu ma ajunga primejdia si sa nu mor...”
(Facerea, XIX, 19). Putin mai târziu, „îngerii” îi destainuie ca nu-i pot fi de nici un ajutor daca
refuza sa-i asculte. Ce s-a întâmplat, în fond, la Sodoma? Ne vine greu sa credem ca
Atotputernicul ar fi fost legat de un plan cu termene fixe. De ce, în acest caz, îngerii erau atât
de grabiti? Sau poate, totusi, distrugerea orasului era cumva prevazuta cu o precizie de minute
de catre o putere misterioasa? Poate ca numaratoarea inversa începuse deja si „îngerii” stiau
acest lucru? În cazul acesta, evident, scadenta distrugerii nu mai putea fi amânata. Nu exista
oare o metoda mai simpla pentru salvarea familiei Lot? De ce trebuiau ei sa mearga neaparat
pe munte? Si de ce ? pentru nimic în lume ? nu le era îngaduit fugarilor sa întoarca macar o
data capul? S-ar parea ca sunt întrebari nepotrivite pentru o cercetare serioasa. Totusi, de când
asupra Japoniei au fost aruncate doua bombe atomice, stim ce fel de distrugeri provoaca ele;
stim, de asemenea, ca fiintele expuse direct radiatiilor pier sau sunt doborâte de boli
incurabile. Sa o spunem pe sleau: Sodoma si Gomora au fost distruse pe baza unui plan, deci
intentionat, printr-o explozie nucleara. Poate ca „îngerii” ? ne continuam noi speculatiile ?
intentionau, pur si simplu, sa distruga materiale fisionabile primejdioase, dar în orice caz
voiau sa nimiceasca o populatie care le era ostila. Momentul declansarii exploziei era dinainte
si precis stabilit. Cei care urmau sa scape trebuiau ? precum familia Lot ? sa se
adaposteasca un timp în munti, la o departare de mai multi kilometri de centrul exploziei. Este
stiut ca peretii stâncosi absorb radiatiile cele mai puternice, mai primejdioase. Dar ? dupa cum se stie ? sotia lui Lot s-a întors si a privit
îndarat, deci în directia globului solar atomic. Nu este de mirare ca ea s-a prabusit moarta pe
loc. „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc...”
(Facerea, XIX, 24). Relatarea catastrofei se termina în Biblie (Facerea, XIX, 27?28) în felul
urmator: „Iar Avraam s-a sculat dis-dedimineata si s-a dus la locul unde statuse înaintea
Domnului si, cautând spre Sodoma si Gomora si spre toate împrejurimile lor, a vazut
ridicându-se de la pamânt fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”. Noi nu putem fi la fel de
creduli ca si stramosii nostri. Cu toata bunavointa, nu mai putem crede într-un Dumnezeu
atotstiutor, atotputernic, omniprezent, pe lânga care timpul se scurge fara sa-l atinga si care,
totusi, nu este stapânul viitorului. Dumnezeu a creat omul si s-a declarat satisfacut de opera
sa. Si, totusi, el va regreta mai târziu fapta sa, pentru ca acelasi creator va hotarî sa extermine
oamenii. Noua, copiilor unei epoci lipsite de prejudecati, ne vine, de asemenea, greu sa ne
închipuim un Dumnezeu prea milostiv, care, printre nenumaratii copii îndragiti, favorizeaza
tocmai familia lui Lot. Vechiul testament insista asupra relatarii unor întâmplari în care
Dumnezeu singur sau îngerii sai coboara din cer cu mare tambalau, într-un vârtej de fum. Una
dintre descrierile cele mai pasionante ale unui astfel de eveniment este aceea a profetului
Iezechlel: „În anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, ma aflam între robi, la râul
Chebon, unde mi s-au deschis cerurile si am vazut niste vedenii dumnezeiesti... Eu priveam si
iata venea dinspre miazanoapte un vânt vijelios, un nor mare si un val de foc, care raspândea
în toate partile raze stralucitoare; iar în mijlocul focului stralucea ca un metal în vapaie. Si în
mijloc am vazut ceva ca patru fiare, a caror înfatisare semana cu chipul omenesc. Fiecare din
ele avea patru fete si fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele
picioarelor erau cum sunt copitele picioarelor de vitel si scânteiau ca arama stralucitoare”
(Iezechiel, I, 4, 5, 6). Iezechiel descrie foarte precis aterizarea acestui vehicul ceresc. El vede,
privind cu deosebita atentie, cum vehiculul, care stralucea si sclipea, venea dinspre nord,
stârnind din nisipul pustiului un nor urias. Sa ni-l închipuim pe Dumnezeu atotputernicul, creatorul tuturor
religiilor: are el nevoie, Cel atât de puternic, sa vina gonind nebuneste dintr-o anumita
directie? Nu poate fi fara mare zarva si fara zgomote si vuiete acolo unde doreste? Dar sa-l
lasam pe profetul Iezechiel sa-si continue relatarea: ”Când ma uitam eu la fiecare, iata am
vazut jos, lânga aceste fiare, câte o roata la fiecare din cele patru fete ale lor. Aceste roti, dupa
înfatisarea lor, parca erau de crisolit, iar dupa faptura toate aveau aceeasi înfatisare. Si dupa
alcatuirea si dupa faptura lor, ele parca erau vârâte una în alta. Ele înaintau în tuspatru partile,
si în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau un cerc larg si de o înaltime
înfricosata, si aceste obezi la tuspatru erau pline de ochi de jur împrejur. Când mergeau
fiarele, mergeau si rotile de lânga ele, si când se ridicau fiarele de la pamânt, se ridicau si
rotile” (Iezechiel, I, 15, 16, 17, 18, 19). Descrierea este excelenta. Iezechiel crede ca rotile se
îmbuca una într-alta. Iluzie optica! Poate tot atât de bine sa fie vorba de un tavalug cu spirale
ca acelea pe care le folosesc americanii în prezent pe terenurile nisipoase sau mlastinoase.
Iezechiel observa ca rotile se ridica de pe pamânt o data cu aripile. Aceasta corespunde
întocmai realitatii. Fara îndoiala ca rotile unui vehicul „pentru orice mediu”, ceva în genul
unui elicopter amfibiu, nu ramân pe pamânt când aparatul îsi ia zborul. Sa urmarim în
continuare textul profetului: „Fiul omului, scoala în picioare, ca am sa-ti vorbesc”(Iezechiel,
II, 1). Aceasta voce o auzi cronicarul nostru si se prosterna cu frica si veneratie cu fata la
pamânt. Aratarile straine i se adresara lui Iezechiel al nostru numindu-l „Fiul omului” si îsi
exprimara dorinta de a vorbi cu el. Mai departe, profetul scrie: „...si am auzit îndarat un glas
mare ca de tunet, care zicea: «Binecuvântata fie slava Domnului în locul unde salasluieste el.
Si am mai auzit zgomotul fiarelor care bateau din aripi si huruitul rotilor de lânga ele si bubuit
puternic de tunet” (Iezechiel, III, 12?13). Iezechiel mentioneaza, pe lânga descrierea foarte
precisa a vehiculului, si zgomotul pe care monstrul acesta nemaivazut îl produce în momentul
ridicarii. El vorbeste despre bataia aripilor si despre huruitul rotilor. Relatarea aceasta a unui martor ocular nu ne da oare de gândit?
„Zeii” vorbesc cu Iezechiel si îi cer sa faca ordine si rânduiala în tara. 11 iau cu ei în vehiculul
lor, dovedindu-i astfel ca nu au parasit înca tara. Evenimentul pare sa fi facut o impresie
puternica asupra profetului, caci revine neobosit asupra descrierii vehiculului înspaimântator.
Înca în trei rânduri descrie cronicarul rotile care se îmbuca una într-alta si se deplaseaza în
patru directii fara sa se întoarca în miscarea lor. Deosebit de mult l-a impresionat faptul ca
întregul corp al aparatului, spatele, bratele si aripile, chiar si rotile erau prevazute cu ochi. Cât
despre scopul si tinta calatoriei lor „zeii” le vor dezvalui cronicarului mai târziu, atunci când îi
vor spune ca traieste în mijlocul unui neam îndaratnic, care are urechi, dar nu laude, are ochi,
dar nu vede. Dupa ce este astfel lamurit asupra societatii în care traieste, urmeaza ? ca în mai
toate relatarile privitoare la aceste „pogorâri” ? sfaturi si recomandari pentru o buna
rânduiala si ordine, povete pentru crearea unei adevarate civilizatii. Iezechiel îsi ia misiunea
foarte în serios si transmite mai departe sarcinile „zeilor”. Iata-ne înca o data în fata unui vraf
de întrebari. Cine a vorbit cu Iezechiel? Ce fel de fiinte au fost acestea? „Zei” în întelesul
traditional al cuvântului fireste ca nu erau. Acestia, desigur, nu au nevoie pentru a se deplasa
dintr-un loc în altul de nici un fel de vehicul. Un asemenea mijloc de locomotie nu ni se pare
potrivit cu imaginea atotputernicului Dumnezeu. În Cartea cartilor este pomenita o alta
inventie cu caracter tehnic, care merita sa fie amintita în aceasta ordine de idei, în spirit
obiectiv. Este vorba de „chivotul legii”, a carui constructie se întemeiaza pe indicatii foarte
precise date de „Dumnezeu” lui Moise (Iesirea, XXV, 10). Dimensiunile chivotului, precizate
pâna la centimetru, aliajul metalelor, amplasamentul si felul pârghiilor si verigilor, nimic nu
este lasat la voia întâmplarii. Dumnezeu îl îndeamna de mai multe ori pe Moise sa execute
indicatiile întocmai asa cum o dorea el si sa bage de seama sa nu faca nici o greseala. „Vezi sa
faci toate dupa modelul ce ti s-a aratat în munte...” (Iesirea, XXV, 40). „Dumnezeu” îi aduce
la cunostinta profetului ca-i va vorbi el însusi, si anume prin capacul chivotului. El îl
avertizeaza ca nimeni nu trebuie sa se apropie de acesta, iar pentru transportarea lui da indicatii precise
privind vesmintele si încaltarile ce urmeaza a fi purtate de cei care-l transporta. Dar, cu toate
precautiile, tot se va produce un accident, atunci când David va ordona transportarea
chivotului (Cartea a II-a a regilor, VI), însarcinându-l pe Uza sa mearga alaturi, asemenea
unui strajer. La un moment dat, niste boi care treceau prin apropiere l-au adulmecat, fiind gata
sa-l rastoarne. Uza a pus mâna pe lada, dar, ca lovit de trasnet, a cazut pe loc si a murit. Fara
îndoiala ca chivotul legii era încarcat cu electricitate. Daca s-ar reconstrui astazi acest aparat,
urmarind cu exactitate instructiunile primite de Moise, s-ar obtine un conductor electric cu o
tensiune de mal multe sute de volti. Condensatorul era format din doua placi de aur, una
pozitiva, alta negativa. Unul din heruvimii de aur montati pe capac trebuie sa fi tinut loc de
magnet. Chivotul devenea astfel un megafon, poate chiar un fel de instalatie de emisiereceptie,
care-i permitea lui Moise sa mentina o legatura permanenta cu nava spatiala.
Detaliile privind construirea chivotului legii pot fi gasite în Biblie cu lux de amanunte. Fara sa
trebuiasca sa ne împrospatam memoria, avem în minte faptul ca chivotul era adesea înconjurat
de scântei si ca Moise se folosea de acest ”emitator” ori de câte ori avea nevoie de un ajutor
sau de un sfat. Profetul auzea vocea Domnului, dar fata nu i-a putut-o vedea nicicând. Atunci
când îl ruga într-o zi sa i se arate, Domnul îi raspunse: „...Fata mea însa nu vei putea s-o vezi,
ca nu poate vedea omul fata mea si sa traiasca”. Si iarasi a zis Domnul: „Iata aici la mine un
loc; sezi pe stânca aceasta. Când va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stâncii si voi
pune mâna mea peste tine pâna voi trece. Iar când voi ridica mâna mea, tu vei vedea spatele
meu, iar fata mea nu o vei vedea!” (Iesirea, XXXIII, 20, 21. 22, 23). Exista coincidente
uimitoare. În epopeea lui Ghilgames, legenda sumeriana mult mai veche decât Biblia, gasim
în cea de-a cincea tablita, în chip straniu, cuvinte asemanatoare: „Nici un om nu poate ajunge
pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în fata trebuie sa piara”. În diferite
scrieri antice care prezinta fragmente din istoria omenirii se afla evocari foarte asemanatoare.
Din ce cauza nu voiau „zeii” sa-si arate fata? De ce se temeau? De ce tineau ei sa-si pastreze anonimatul? Sau
poate ca evocarea lui Moise din Iesirea îsi are izvorul în epopeea lui Ghilgames? Lucrul este
perfect posibil. În fond, Moise, care a fost crescut la curtea faraonului, a avut poate atunci
acces la biblioteci, sau a putut dobândi informatii despre vechile taine. Poate ca trebuie sa
punem sub semnul întrebarii si data întocmirii Vechiului testament. David, care a trait mult
mai târziu, a avut si el de luptat cu niste uriasi ce aveau câte sase degete la mâini si la picioare
(Cartea a II-a a regilor, XXI, 18?22). Este, de asemenea, posibil ca toate aceste basme,
legende si povestiri din timpuri imemoriale sa fi existat adunate într-un loc anume, de unde au
fost ulterior raspândite, copiate si oarecum amestecate prin diferite tari. Descoperirile facute
în ultimii ani în jurul Marii Moarte (manuscrisele de la Qumran) completeaza cu informatii
valoroase si surprinzatoare povestea Genezei din Biblie. Scrieri, pâna acum necunoscute,
relateaza înca o data despre vehicule ceresti, de fii ai cerului, de roti si de fumul pe care-l
împrastiau în jurul lor aparitiile zburatoare, în Apocalipsul lui Moise (cap. XXXIII), Eva
priveste spre cer si vede trecând o nava luminoasa trasa de patru vulturi stralucitori. Moise
afirma ca nici o fiinta pamânteana nu ar fi putut sa descrie splendoarea acestei aparitii. În cele
din urma, aparatul se îndreapta spre Adam, în timp ce dintre rotile sale se împrastie fum.
Acest pasaj, consemnat dupa atâtea altele, nu ne spune nimic nou, cu exceptia faptului ca
pentru prima data se pomeneste în legatura cu Adam si Eva despre care luminoase, roti si fum
în chip de aparitii divine. Si în sulul lui Lameh s-a putut descifra o relatare a unei întâmplari
cu totul iesite din comun. Din pacate, acest document a fost recuperat fragmentar, astfel încât
din text lipsesc propozitii si alineate întregi. Dar ceea ce ne-a ramas este atât de surprinzator,
încât merita sa fie povestit. Traditia spune ca, întorcându-se într-o buna zi acasa, Lameh, tatal
lui Noe, fu surprins gasind un copil care dupa înfatisare nu semana de loc cu ceilalti membri
ai familiei. Lameh îl face sotiei sale, Bat-Enos, reprosuri aspre, afirmând ca copilul nu este al
lui. Aceasta se jura pe tot ce are mai sfânt ca fiul e al lui tata Lameh, si nicidecum al vreunui
soldat sau al vreunui strain, sau”Fiu al cerului”. (Despre ce fel de „Fiu al cerului” vorbeste de fapt Bat-Enos? Cu atât mai
mult, cu cât aceasta drama de familie se întâmpla înaintea potopului.) Lameh nu da crezare
cuvintelor sotiei sale si, profund nelinistit, se duce sa ceara povata tatalui sau, Matusalem. De
îndata ce ajunge la el, îi povesteste trista întâmplare. Matusalem îl asculta cu atentie si dupa
matura chibzuinta hotaraste s-o porneasca si el la drum pentru a-l consulta pe înteleptul Enoh.
Odrasla straina, aparuta în familie ca un pui de cuc, provocase o atare agitatie, încât batrânul
se încumeta sa purceada la îndepartata si obositoarea calatorie pâna la Enoh. Originea
copilului trebuia lamurita! El îi povesteste lui Enoh cum ca sotia fiului sau a dat nastere unui
baiat care seamana mai mult cu un „Fiu al cerului” decât cu un om: ochii, pielea, parul,
comportarea, totul îl deosebesc, afirma el, de ceilalti membri ai familiei. Dupa ce a ascultat
povestea, înteleptul Enoh l-a trimis acasa pe Matusalem cu o veste dintre cele mai alarmante:
o pedeapsa groaznica se va abate asupra Pamântului si a locuitorilor sai. „Carnea” toata este
osândita sa piara, fiindca este pacatoasa si depravata. Cât despre micul copil strain pe care
familia l-a suspectat, el va fi cel care va da viata unei noi rase, chemata sa supravietuiasca
groaznicei pedepse rostite împotriva omenirii de marele tribunal; de aceea sa-i porunceasca
fiului sau, Lameh, sa boteze noul nascut cu numele de Noe. Matusalem facu cale întoarsa si-si
vesti întocmai fiul despre cele ce-l asteapta. Lui Lameh nu-i ramase altceva de facut decât sa-l
recunoasca pe acest copil neobisnuit si sa-l numeasca Noe! Ceea ce uimeste în aceasta
poveste de familie este prorocirea prin care înca parintii lui Noe, ba chiar si bunicul
Matusalem, au fost preveniti de potopul ce urma sa se abata asupra oamenilor de catre acelasi
Enoh care curând dupa aceea, potrivit legendei, va urca pentru totdeauna la ceruri pe un car de
flacari. Citind o astfel de poveste, nu se pune oare întrebarea daca nu cumva specia umana
este rezultatul unui act voit de „prasire” al unor fiinte debarcate de pe vreo planeta straina?
Cum sa ne explicam altfel ratiunea fecundarii repetate a speciei umane de catre uriasi sau de
fii ai cerului însotita de nimicirea unor exemplare umane nereusite? În aceasta perspectiva, potopul devine o catastrofa pregatita
din vreme si cu grija de catre niste fiinte necunoscute, coborâte pe Pamânt în scopul de a
nimici specia umana în întregime, în afara câtorva indivizi „alesi”. Daca potopul ? a carui
realitate este dovedita din punct de vedere istorie ? a fost efectiv planuit cu câteva sute de ani
înainte ca Noe sa primeasca porunca de a-si întocmi arca, atunci nu mai poate fi, desigur,
vorba de a-l considera drept o osânda divina. Posibilitatea crearii unei specii umane evoluate
sub aspect intelectual nu mai este astazi o teza chiar atât de absurda. Dupa cum legenda cetatii
Tiahuanaco si inscriptiile gravate pe frontonul Portii Soarelui vorbesc despre o nava spatiala
ce a adus pe Pamânt pe stramoasa noastra, care a dat nastere unul mare numar de copii, tot
astfel si vechile scrieri religioase nu contenesc sa relateze mereu ca „Dumnezeu” a creat omul
dupa chipul si asemanarea sa. Exista însemnari din care aflam ca „Dumnezeu” a fost nevoit sa
faca diverse experiente pâna când, în cele din urma, a reusit sa creeze pe om asa cum a vrut
El! Se poate în orice caz presupune, daca admitem ipoteza venirii unor fiinte inteligente
straine din cosmos pe Pamânt, ca omul modelat de ci seamana astazi cu acele fiinte legendare
straine. În acest sir de ipoteze, si jertfele pe care „zeii” le pretindeau de la stramosii nostri
constituie enigme curioase. Într-adevar, ei nu se multumeau numai cu tamâie si jertfe de
animale. Pe notele lor de comanda erau adeseori mentionate chiar si monede batute din aliaje
prescrise cu precizie. La Ezeon-Geber s-a descoperit cea mai mare topitorie din Orientul
antic: un furnal pentru topit metale ridicat dupa cele mai moderne norme, cuprinzând un
sistem întreg de canale de aerisire, de cosuri si alte deschideri practicate în scopuri precise.
Expertii nostri în prelucrarea minereului nu si-au putut explica pâna în prezent cum de s-a
putut obtine cupru în aceasta instalatie straveche. Ca aici se fabrica într-adevar cupru, o
dovedesc depozitele de sulfat de cupru acumulate în pesterile si fabricile din jurul Ezeon-
Geberului. Toate aceste descoperiri au o vechime de cel putin 5 000 de ani. Daca cosmonautii nostri vor întâlni într-o zi pe vreo planeta îndepartata
fiinte primitive, acestea îi vor lua, fara îndoiala, drept „zei” sau „fii ai cerului”. Cosmonautii
nostri vor avea probabil pe acele meleaguri, necunoscute si înca nebanuite, acelasi avans
asupra primitivilor din acea lume pe care i-au avut asupra îndepartatilor nostri stramosi
fiintele legendare venite din univers. Ce deceptie ar fi însa daca în acele locuri necunoscute
progresul ar fi fost mai timpuriu si cosmonautii nostri nu ar fi întâmpinati ca „zei”, ci salutati
cu un zâmbet condescendent, asa cum te comporti cu niste fiinte ramase mult în urma.