Iran

something00, on 02 septembrie 2014 - 10:11, said:

multumim!  
ajungem si noi in curand
.... ce stii despre inchiriatul autoturismelor ?
ce cadouri ar fi indicat sa duci unor proaspete cunostinte de acolo?
si mai ales .... mi-ar place foarte mult sa dai detalii despre ascensiunea pe Damavand ...
cum a fost ? nu urc acum ...
eu unul ascult, oricat de mult ai povesti

danagh, on 06 septembrie 2014 - 18:10, said:

Salut,
o sa incerc sa pun in cateva zile povestea Damavandului.

In toate calatoriile noastre incercam sa imbinam vizitatul de orase, muzee, temple, locuri istorice etc cu timpul petrecut in natura. Tot timpul avem in program cel putin cateva zile de hiking, sau facut scufundari, sau mers cu barca pe rau, sau alte lucruri ce par interesante si bune de dezmortit picioarele.
Asa ca si pentru vizita in Iran am analizat problema si am hotarat ca cel mai potrivit lucru de pus la timp petrecut in natura este mersul pe varful Damavand (5671 m) care este cel mai inalt munte nu numai din Iran ci din tot Orientul Mijlociu. Si este un vulcan ce face parte din circuitul Vulcanic Seven Summits (cei mai inalti vulcani de pe cele 7 continente). In concluzie parea suficient de serios incat sa il luam in seama.
Nu este un urcus lung cum a fost in Nepal pe Everest Base Camp trek (care dureaza 11-14 zile) ci poate fi facut chiar si in 3 zile (maximul de care am auzit e 5). Asa ca ne-am gandit noi sa ne organizam pe cont propriu. Cat ar putea fi de greu? Pai in mod normal probabil ca nu foarte greu insa informatiile despre Iran nu sunt pe atat de abundente pe cat as dori. Mi-a fost foarte greu sa gasesc informatii legate de cat de usor este sa gasesti cazare la cabana, despre mancare, despre transport etc etc etc. Asa ca am renuntat si am inceput sa caut o agentie care sa ne organizeze excursia pentru ca din principiu nu mi se pare deloc o idee rea sa ai un ghid cu tine pe munte. Eu personal ma simt mai in siguranta.  Insa preturile primite de la diverse agentii mi-au cam zdrunginat convingerea ca vreau sa merg pe Damavand. Ni s-a cerut pana si 1500 de euro de persoana pentru un program de 5 zile dintre care doua erau nici macar jumatati de zi ca era doar transferul din Teheran spre Polour si invers (o ora si jumatate in condiiile de trafic extrem). Preturi total nejustificate din punctul meu de vedere pentru ca nu parea nimic special in ce ni se oferea. Intr-un final am reusit sa gasim un ghid cu recomandari bune care ne-a taxat cu 400 de euro de persoana pentru un program initial de 4 zile (care s-a dovedit a fi 3 si evident fara reducere de pret). Comparat cu alte excursii, ceea ce am primit pe Damavand pentru pretul platit este total dezaamagitor si nu recomand nimanui sa mearga cu ghid sau cu agentie. Damavandul se poate face foarte usor pe cont propriu si scopul aceastul post este sa prezinte detaliile practice de organizare ca sa nu mai arunce si altii cu banii pe fereastra asa cum am facut noi.
Traseu
Cei mai multi doritori sa ajunga pe varful Damavandului aleg sa faca asta pe ruta sudica pentru ca este cea mai usoara si cea mai usor accesibila din Teheran sau din partea de nord a tarii. pentru ruta sudica traseul poate sa dureze 3, 4 sau 5 zile.

Pentru 5 zile itinerariu este de obicei:
Ziua 1 - transfer din Teheran pana la Polour si stat peste noapte la Polour Hut
Ziua 2 - transfer cu o masina de teren pana la Base Camp 2 si de acolo ascensiunea pana la Bargah Sevom. Se doarme la noua cabana Camp3 Bargah Sevom New Hut .
Ziua 3 - este zi de aclimatizare in care se urca pana la cascada sau pana unde te tin picioarele. Cazarea tot la aceeasi cabana.
Ziua 4 - este ziua de varf. Se incepe urcarea destul de devreme dimineata (sau noaptea) si se coboara dupa posibilitati. Cazarea este la aceeasi cabana.
Ziua 5 - se coboara de la Camp 3 la Camp 2. Apoi cu masina de teren pana in Polour. Si de acolo cu masina normala inapoi in Teheran
Pentru 3 zile ai:
Ziua 1 - mers cu masina din Teheran pana in Polour, Apoi cu masina de teren pana la Camp 2 si apoi urcat pana la Camp 3.
Ziua 2 - este ziua de varf
Ziua 3. La fel ca ziua 5 din itinerariul precedent
Pentru 4 zile ai tot felul de permutatii pornind de la itinerariile de mai sus. Noi nu am vrut sa renuntam la ziua de aclimatizare asa ca ce am propus a fost:
Ziua 1 - mers cu masina din Teheran pana in Polour, Apoi cu masina de teren pana la Camp 2 si apoi urcat pana la Camp 3. Cazare la Camp3 Bargah Sevom New Hut.
Ziua 2 - zi de aclimatizare cu urcarea pana lacascada. cazarea in acelasi loc
Ziua 3 - zi de varf. cazare in acelasi loc
Ziua 4 - la fel ca ultima zi din itinerariul precedent
Permisul de ascensiune
Orice strain care urca pe Damavand trebuie sa plateasca un permis special care costa 50 de dolari si care se ia de la Iran Mountain Climbing Federation cu sediul la Palour Hut. Rugati soferul care va duce din Teheran in Polour sa va duca la sediul federatiei (este un pic in afara satului) si de acolo permisul se obtine pe loc.

Transportul
Daca vrei sa mergi pe cont propriu trebuie sa iti gasesti singur atat o masina care sa te duca din Teheran pana in Polour cat si masina de teren din Polour spre Camp 2. Amandoua mi s-au parut prea complicate pe vremea cand inca mai ne gandeam sa mergem pe cont propriu insa in realitate este extrem de usor.
In Teheran ori intrebi la hotel de un sofer care sa te duca pana in Palour ori gasesti pe strada in locurile extrem de turistice un sofer care sa isi ofere serviciile. Noi pe strada am gasit un sofer care ne-a dus in ultimele doua zile pana la Masuleh. Ieftin si bun Pretul depinde de cat de buni negociatori sunteti (noi nu suntem). Dar din ce am intrebat in stanga si in dreapta 20 de dolari pentru un drum este cam media. Si cu acelasi sofer puteti sa vorbiti sa vina sa va ia la sfarsitul turului pentru inca 20 de dolari sau poate mai mult ca depinzi de el sa nu te uite pe munte
Odata ajuns la sediul federatii de unde iti cumperi permisul de ascensiune o sa gasesti si soferii de masini de teren care se ofera sa te duca pana la Camp 2. Sau daca nu e nimeni intrebati la federatie si vor suna ei pe cineva. Din pacate nu va pot spune pretul pentru ca asta nu am reusit sa aflam.  Dar trebuie sa fii un negociator bun pentru ca odata ajuns la poalele Damavandului e ca si cum o vraja s-a abatut asupra iranienilor si bunatatea si prietenia cu care am fost tratati pana acum s-a transformat intr-o goana nebuna dupa bani si jecmanit turistul strain. Daca lucrurile continua asa, Damavandul va ajunge probabil sa fie unul din locurile alea multe din lumea asta care desi sunt extrem de frumoase au ajuns sa fie urate de toti turistii din cauza comportamentului celor ce "lucreaza" in turism.
La intoarcere in Camp 2 asteapta soferii ca sa va duca inapoi in Polour. Deci inca o sesiune de negocieri, ceva noroc, probabil un pret mai mare si gata inapoi.
Cazarea
Exista trei posibilitati de cazare pe ruta sudica de urcat pe Damavand. Camp 1 Polour este locul unde isi are federatia sediul si este chiar la marginea satului. Camp 2 Base (Goosfand Sara) - 3040m este a doua in ordinea urcarii si este locul unde ajungi cu masina de teren din Polour si punctul de plecare la picior pe munte. Camp 3 Bargah Sevom - 4200 m este cea aflata la cea mai mare altitudine si locul unde iti vei petrece probabil cele mai multe nopti.
Din pacate la nici una dintre ele nu poti face rezervare asa ca se functioneaza dupa principiul: primul sosit primul servit. Exceptie este daca iei un ghid direct de la Federatia montana Iraniana  care detine aceste cabane si care poate sa iti pastreze un loc (chiar si in cele cateva camere duble). Noi am sperat ca ghidul nostru ne va face rezervare la camerele duble dar s-a dovedit a nu fi asa. De fapt nici macar paturile nu erau garantate. Deci avand un ghid nu am castigat nimic din punctul de vedere al cazarii.
Personal am urat din tot sufletul cabana aia. Noi nu am avut camera dubla asa ca am stat in camera comuna care era murdara, galagioasa, cu un ditamai becul care imi lumina in ochi, si cu mirosuri de tot felul. Nu m-am putut odihni deloc si abia am asteptat sa plec de acolo. Asta de fapt a fost motivul pentru care am scurtat itinerariul de la 4 la 3 zile.
Si totusi noi am avut noroc pentru ca am prins doua paturi libere. Daca mergi intr-o perioada mai aglomerata este foarte posibil sa nu prinzi pat liber si sa dormi pe hol sau in adapostul vechi sau poate intr-un cort de inchiriat. Desi se pare ca exista perioade in care ajunge sa fie atat de aglomerat incat nu mai gasesti nici loc de campare. Deci atentie cand alegeti sa faceti ascensiunea.
Pretul pentru un pat: in jur de 1 dolar pe noapte.

Va urma....

In prima parte a articolului cu detalii organizatorice pentru Damavand, am scris despre transport, cazare si rute asa ca astazi continuam si cu alte informatii cred eu utile. Nu am vrut sa pun totul intr-un singur articol pentru ca s-ar fi facut lung cat o zi de post.
Cand sa mergi?
Cel mai usor sa ajungi pe varf este daca faci ascensiunea in lunile de vara cand nu te lupti cu zapada si gerul sau mai rau cu noroiul si ploaia. Deci daca nu esti un montaniard cu foarte mare experienta cel mai bine este sa mergi de la mijlocul lui iunie pana la sfarsit de august sau poate inceput de septembrie daca ai noroc.
Daca ai experienta si vrei sa incerci ascensiunea iarna (care am inteles ca este foarte grea) atunci poti merge oricand. Nu stiu cat de usor este sa te organizezi intr-o perioada "low season". Insa sunt sigura ca un telefon la federatia iraniana o sa fie mai mult decat edificator.
Evitarea aglomeratiei
Damavandul este un varf extrem de popular printre iranienii doritori de o iesire in natura. Nu sunt prea multi straini facand ascensiunea insa sunt zeci si zeci  de iranieni. Este cel mai inalt munte din Iran dar este relativ usor pentru ca nu este o urcare tehnica asa ca oamenii se inghesiue la sfarsit de saptamana pe cararile lui. In concluzie lunile de vara (iulie-august) cand e vremea cea mai propice pentru o ascensiune usoara sunt sinonime cu o aglomeratie destul de serioasa la cabana. Mai apoi muntele este destul de mare sa nu stai la coada cand il urci insa pentru cazare si mancare, aglomeratia va fi ceva ce trebuie evitat pe cat cu putinta. mai ales daca nu ai cort sau nu vrei sa stai la cort. Apropos: corturi se pot inchiria de la Camp 2.
Deci sfatul este sa evitati week endurile si sa evitati zilele libere in Iran (si mai ales Anul nou iranian). Si nu  uitati ca week endul in Iran este joi si vineri.
Noi am ajuns la Camp 3 intr-o luni seara si am gasit foarte usor paturi libere. Cred ca jumatate dintre paturi erau libere. Dar cu cat se aropia week endul cu atat devenea mai greu de gasit ceva. Si miercuri cand am plecat noi deja abia gaseai loc de pus cortul.
In plus incercati sa ajungeti la Camp 3 in jur de pranz. Adica printre primii pe ziua aia deci veti avea mai multe alternative de ales dintre paturile ce se elibereaza in ziua aia. Daca ajungeti noaptea tarziu (adica printre ultimi) sansele descresc serios.
Mancarea
La Camp 3 exista o cantina de unde poti sa iti cumperi niste orez, taitei sau o supa. Nimic extraordinar insa probabil suficient de sigur de mancat tinand cont ca sunt pregatite de la plic. E mancare rehidratata si atat. Nimic nu este proaspat acolo.
Insa nu cred ca mi-as pune baza in cantina de acolo ci as lua mancare cu mine . Am inteles ca se mai intampla sa ramana fara rezerve deci daca nu ai mancare la tine si se intampla asta, o sa ai mari probeme.
Sau poti sa faci un compromis si sa iei doar o parte din ce crezi ca mananci la tine si sa mai cumperi cate ceva de la cantina.
Pentru dulciuri, fructe, chestii de rontait intre mese etc nu va bazati insa pe Camp 3 ci luati ce va trebuie la voi.
Apa este gratis si vine de la un ghetar din zona deci este buna de baut fara a fi fiarta sau purificata.
Magarii
Spuneam mai sus ca cel mai bine ar fi sa luati mancare la voi pentru intreaga perioada. Evident ca asta se adauga la echipament, saci de dormit, ustensile de pregatit masa etc etc etc ceea ce pentru multi poate ca e prea mult de carat de la Camp 2 -3040 m (unde te lasa masina de teren) pana la Camp 3 - 4250 m (unde iti vei petrece toate noptile pana la coborarea de pe munte) asa ca exista varianta sa iti trimiti bagajele mari cu magarusul sau calul.
Cand ajungi la moschea de la Camp 2 vei gasi o gramada de oameni cu magari/cai ce isi ofera serviciile de carausi. Pretul depinde de greutatea bagajului (se cantareste) si de talentele voastre de negociator. Noi am platit pentru un rucsac de 55 l care avea cred ca in jur de 20 de kg, 13 dolari one way (la deal). Insa pretul nu a fost negociat de noi ci de ghid. Probabil noi am fi platit undeva la 20 daca negociam singuri.
Dificultate
O sa discut mai pe larg despre dificultatea traseului in povestile noastre despre urcare insa ce as vrea sa spun de pe acum este ca nu este usor cum a fost pe Everest Base Camp trek dar nu este nici atat de greu incat sa nu poata fi facut de orice om care nu isi petrece fiecare zi in canapea.
Nu uitati insa ca damavandul are 5671 m deci altitudinea isi va spune cuvantul si o atentie deosebita trebuie acordata aclimatizarii. Damavandul se face mult prea repede asa ca daca stii ca nu esti unul dintre norocosii care se adapteaza repede la altitudine mai bine iei niste Diamox. Si in nici un caz nu scoate din program ziua de aclimatizare. Iti va fi mult mai usor in ziua de varf.

Damavand-ziua 1
Cu cateva zile inainte de plecarea pe Damavand ne intalnisem cu ghidul nostru in Yazd la un pahar de vorba ca sa ne cunoastem si sa vedem daca ne potrivim impreuna. Nu o fost o intalnire rea asa ca ca am pornit la drum cu ganduri pozitive.
De fapt de la bun inceput trebuie spus ca nu a fost un ghid rau. Stia muntele destul de bine, stia ce inseamna sa urci pe un munte inalt, vorbea engleza extraordinar de bine,  mai facuse traseul de nenumarate ori si parea sincer interesat sa faca totul OK. Pe parcurs au aparut ceva probleme (ceva inevitabil cred) insa marile noastre nemultumiri nu au fost cu calitatile lui de ghid ci cu felul cum sunt tratati turistii straini pe Damavand - ca niste vaci bune de muls. Deci daca vreti neaparat un ghid si nu va deranjeaza pretul platit, Massoud Jaladat ([email protected]) cred ca este unul dintre cei buni. Insa in continuare sfatul meu este sa mergeti pe cont propriu pentru ca personal nu consider deloc raportul calitate - pret pentru intreaga excursie ca fiind ceva acceptabil.
Luni dimineata la ora 08.00 eram la locul de intalnire cu ghidul pregatiti sufleteste si nu numai pentru plimbare. Eu eram imbracata de munte asa ca imi lipsea rochia ce imi acoperea fundul si intr-un mod extrem de ciudat ma simteam aproape dezbracata. Ce inseamna presiunea normelor sociale...
Cum Teheranul este un oras extrem de aglomerat si traficul mai ales la orele de varf este absolut infernal, ne-a luat in jur de o ora numai sa iesim din oras. Si distanta de doar 80 de km pana in Polour a durat in jur de 2.5 ore.
Am ajuns la Federatia Iraniana, am baut un ceai cu cei de acolo, am stat un pic de vorba, am discutat starea vremii, ne-am luat permisele si am pornit catre sat sa facem ultimele cumparaturi. Mai ne trebuia cate ceva de mancarea si sa mancam de pranz. Sunt destule magazine si restaurante in Polour care sa satisfaca ambele nevoi.
Apoi ne-am intors iar la sediul federatiei, ne-am terminat de facut bagajele (le-am reorganizat) si am plecat cu masina de teren catre Camp 2. La iesirea de pe drumul principal catre drumul pietruit catre Camp 2 se afla un punct de unde se cumpara un sac de gunoi in care strangi ce iti ramane pe munte. Apoi la coborare daca aduci sacul inapoi (cu gunoi evident) primesti o parte din bani inapoi. Mi s-a parut o idee geniala care stimuleaza oamenii sa isi care gunoiul la vale si sa nu il lase aruncat pe munte sau la cabana.
La Camp 2 (la moschee) ghidul a negociat cu proprieterii de magarusi/cai si pentru 13 dolari am trimis rucsacul cu mancare si sacii de dormit la deal si noi am pornit la urcat numai cu rucsacii mai mici in care aveam hainele si alte chestii mai usoare.
Camp 2 Base Goosfand Sara se afla la o altitudine de 3040 de metrii si trebuie sa urci pana la 4250 de metrii unde se afla New Hut (noua cabana) detinuta de federatia iraniana. Nu este un traseu greu dar este tot la deal la deal fara nici un loc de coborare si aproape fara nici un loc drept. Dar este o panta moderata si cararea este extrem de usor de urmat. Si cum eram cu picioare proaspete si plini de entuziasm si nici altitudinea nu era ingrozitor de rea, in 3 ore si jumatate eram deja cazati. Ni se spusese ca traseul dureaza cam 6 ore deci am facut un timp suficient de bun incat sa ii dam sperante ghidului ca vom ajunge pana sus. Dintr-un motiv sau altul se pare ca nu paream mergatori prea seriosi. Ca eu sunt mai pufulete de felul meu nu este nici un secret. Dar cand e de mers apai nu stau pe ganduri. Si daca am terminat Dodentochtul de trei ori chiar ca nimic netehnic nu cred ca imi mai poate sta in cale. Insa ca Cipri nu pare mergator serios chiar ca nu inteleg. Ca doar nu termina Iron Man-ul uitandu-se la televizor. Dar lasa ca i-am dovedit noi contrariul lui Massoud Asta asa ca sa ma laud un pic.
Odata ajunsi la cabana, ne-am luat paturile in primire si am descoperit ca eram vecini cu un grup de romani de la clubul montan Altitudine. Ei erau ajunsi pe munte cu o zi inainte de noi asa ca in ziua urmatoare aveau ziua de varf. Am stat la povesti cu ei pana tarziu in seara pentru ca mare lucru nu ai ce face la cabana. Doar sa astepti sa treaca timpul si sa te rogi sa adoarma o data oamenii ca sa poti sa dormi si tu.
Cam atat despre prima zi. A doua a fost aclimatizarea si ziua de aflat de la romani si de la altii cum este ziua de varf. Oameni ce au bagat frica in mine nu gluma deci sfatul meu este mai bine sa nu vorbiti cu nimeni despre varf

Damavand - ziua 2

Esentiale pentru o noapte cu somn la cabana intr-o camera comuna cu ceva zeci de paturi sunt: dopurile de urechi si masca de pus pe ochi. Noi nu am fost pregatiti nici cu una nici cu alta asa ca  somnul nu a fost cel mai dulce tinand cont ca indiferent cat ar fi omul de linistit (desi nu a fost cazul vecinilor nostrii de pat) cand e un numar mare de persoane in acelasi spatiu fizic se ajunge la galagie pentru ca zgomotele sunt cam aditive (nu avem noi atat de mult noroc incat sa fie interferenta distructiva). Iar la asta se adauga si faptul ca cei ce urca pe varf in ziua respectiva pornesc de la cabana chiar si de la miezul noptii, atingand apogeul undeva in jur de ora 4 dimineata cand probabil este cea mai mare agitatia din toata ziua in cabana. Toata lumea se pregateste, vorbeste, planuieste, pune la cale strategii, isi cauta hainele, manusile, betele, se imbraca, se dezbraca, se imbraca iar, mananca ceva, bea ceva, isi verifica a mia oara rucsacul etc etc etc.
In jur de 6 dimineata, cand toata lumea ce planuia sa mearga pe varf plecase, cabana s-a golit si era o liniste de ziceai ca suntem in vid (dupa galagia initiala) asa ca ne-am bagat serios la somn ca sa recuperam ce am pierdut noaptea.
Ne-am trezit destul de tarziu (pe la 10 cred) si dupa un mic dejun relaxat am plecat la plimbarea de aclimatizare care este de fapt acelasi traseu pe care il faci si in ziua de varf dar te opresti in jur de 4800 de metrii. E o plimbare linistita, facuta la pas molcom si cu unicul scop sa stai cat mai mult la altitudini mai inalte. Cei mai ambitiosi ajung pana la cascada, altii pana la primul steag iar altii doar la cativa pasi mai sus de patul unde au dormit noaptea.
Este un moment propice sa vezi cum arata cararea si sa te pregatesti pentru ziua de varf cand vei face fix acelasi drum dar pe intuneric. Mai analizezi un pic cat de departe e varful si ca nu exista decat varianta: la deal (nu exista nici un loc drept sau de coborare). Mai te incurajezi ca nu pare asa greu. In concluzie este o zi de reflectat si care este extrem de important sa nu o folosesti ca sa te obosesti. Important e sa ajungi cat mai sus dar nu atat de sus incat sa fii obosit in ziua de varf.
Seara ne-am petrecut-o discutand cu cei care veneau de pe varf. Mai ales cu grupul de romani. Un grup destul de neomogen ce continea si niste nenici montaniarzi seriosi, si niste nenici mai cu burtica si mai putin rapizi, si o fetita inca adolescenta. Primii au plecat nenicii mai inceti (la 4 dimineata), au urmat apoi fetita, tatal ei (care e de fapt tatal celebrei Coco Popescu) si o doamna (la 5) si ultimul a plecat un nene ce era rapid (la 6).  Si seara tot asteptam sa se intoarca dar asteptarea s-a tot lungit si lungit si lungit si primii au ajuns doamna si domnul rapid undeva in jur de ora 16.30. Amandoi spuneau ca nu a fost chiar atat de greu insa faptul ca le-a luat atat de mult timp (sa nu va inchipuiti ca stai la taclale pe varf - urci, cobori si gata) pe mine m-a pus serios pe ganduri. Apoi tatal si fetita au sosit o ora mai tarziu. Iar nenicii inceti au ajuns inapoi in jur de 18.00. 14 ore pe munte si toate se vedeau pe felul cum aratau. Oamenii aia erau extenuati. Mai ca imi venea sa ma dau batuta. Si nu exagerez deloc. Incepusem deja sa ma indoiesc ca va fi ok.
Si ca sa puna capac, un tip ucrainian foarte tanar si foarte in forma a ajuns si el inapoi la cabana dupa 12 ore pe munte si ne-a zis ca a suferit enorm din cauza norului de sulf si ca a vomitat la fiecare ceva zeci de metrii odata ajuns in zona aia.
De mers sa zicem ca merg orice ar fi. Dar ideea ca voi vomita si ce nu am mancat din cauza mirosului de sulf era ca un cosmar. Ma luase o frica de zile mari. Noroc cu Cipri care mai ma calma si cu nenicii inceti din Romania care mi-au explicat ca exista o modalitate sa eviti norul de sulf daca ocolesti vreo 10-15 minute. In plus ghidul nostru imi spunea ca atata timp cat am facut urcarea din prima zi in 3.5 ore nu am de ce sa ma tem ca va fi ok si in ziua de varf. Asa ca mai mi-a revenit nitel suflul.
Sa speram ca in ziua de varf va fi bine.

Cea de-a treia zi pe Damavand era multa asteptata zi de varf.
In seara precedenta am tot stat si discutat cu cei care se intorceau de pe varf si cu altii care urmau sa urce in aceeasi zi cu noi si sfatul multora a fost ca daca suntem mai rapizi sa incepem mai tarziu ca sa evitam frigul din timpul noptii. Numai ca eu stiam ca norul de sulf devine din ce in ce mai de nesuportat odata cu cresterea temperaturii pe timpul zilei deci am preferat frigul noptii si trezitul devreme de frica mirosului de sulf.
Tot in seara de dinainte am discutat si cu alti oameni sa formam un grup mai mare si sa pornim la 4 dimineata. Pe intuneric e intotdeauna mai bine sa fii cu mai multi.
La 3.30 ne-am trezit, ne-am imbracat, am mancat un pic (nu foarte mult tot de frica mirosului) si am iesit afara unde am descoperit ca eram cam singuri. Unii dintre cei care anuntasera ca incep urcarea tot la 4 erau inca in sacii de dormit, altii mancau, iar altii am banuit noi ca sunt plecati deja pentru ca se tot vedeau luminite pe munte. Prin urmare am decis ca fiind in trei nu este chiar atat de rau deci putem porni si fara alta companie. Daca esti singur insa, sau chiar si in doi si fara ghid mai bine astepti pana se face un grup mai mare. Nu stii niciodata ce se poate intampla pe munte pe intuneric bezna.
Prima ora de urcat a mers foarte bine. Am avut un ritm bun si ma incalzisem cat de cat. Nu parea a fi deloc pe cat de rau ma asteptam sa fie. Cararea era usor de urmat, in fata noastra se vedeau lanternele oamenilor, noi ne simteam ok. Totul mergea ca uns. Apoi am facut o pauza de cateva minute (maxim 2 minute) in care mi-am luat eu alte manusi si am mancat un pic de ciocolata si in loc sa fie mai bine a inceput sa fie mai rau. Batea un vant ingrozitor si a inceput sa imi fie frig si pentru nimic in lume nu puteam sa ma incalzesc. Eu ma stiu cum sunt cand urc deci eram imbracata asa cum ma imbrac de obicei. Mai mult de atat ar fi insemnat ca as fi transpirat ca porcul si as fi racit sigur la pauze. Vina nu cred ca a fost la felul cum eram imbracata dar nici nu pot explica foarte sigur ce anume s-a intamplat (poate altitudinea, poate faptul ca organismul era slabit de la mancatul prost din ultimele zile, cine stie). Cert este ca vreo ora a fost groaznic si a fost atat de rau incat credeam ca fac cale intoarsa. Afurisitul de vant nu se oprea pentru nimic in lume si desi speram ca se va opri cand rasare soarele, nu s-a intamplat si de fapt nu s-a oprit toata ziua.
Dupa vreo ora ca prin minune starea de rau a disparut si mi-am revenit si am inceput sa fiu iar eu. Rand pe rand am tot depasit grupurile din fata noastra si era evident ca avem sanse mari sa ajungem sus. Am renuntat aproape complet la pauze din cauza vantului care te ingheta de cum te opreai un pic si am tot urcat si urcat si urcat in ritmul nostru monoton.
Dupa vreo patru ore am ajuns la o zona de unde se vedea foarte bine varful si in fata lui si emisiile de sulf. Cel mai scurt mod de a ajunge la varf era drept inainte prin norul de sulf. Deloc ceva interesant pentru mine. Apoi in partea dreapta se vedea o carare ce ocolea zona cu emisii si care ajungea tot la varf fara problema mirosului si doar cu un mic ocol. Evident ca noi am luat-o in dreapta. Si bine am facut ca nu am suferit absolut deloc.
La 9 dimineata dupa 5 ore de urcat eram in varf de munte. Nu am stat prea mult sa ne bucuram de vedere (care intre noi fie vorba chiar era interesanta - parca erai pe alta planeta) ca vantul batea de te spulbera si cum venea cate o pala de vant dinstre emisiile de sulf cum te apuca tusitul si te ustura gatul.
Deci la 9.30 ne-am apucat de coborat. Destul de relaxati si cu o viteza de melc turbat. Asa de molcom incat parca eram iesiti la plimbare in parc. La urcare sunt mereu mai rapida decat media dar la coborare sunt ca un bebelus ce abia invata sa mearga. Pentru ca sunt mai mototoala de felul meu am tot picat pe coborari si de aceea sunt extrem de atenta pe unde imi pun picioarele. Culmea este ca desi sunt tot mai atenta la coborare, incidenta picarilor in fund nu s-a redus. Dimpotriva parca e ceva sa imi faca in ciuda. Cand iti e lumea mai draga eu o iau pe fund la vale.De data asta insa am reusit sa ajung la cabana fara sa patesc nimic grav. Si pentru ca era inca devreme (am ajuns jos la 13.25) am decis ca facem drumul pana in Teheran in aceeasi zi si nu mai stam inca o noapte in cabana minunata.
Am dormit pentru o ora si jumatate, ne-am odihnit nitel, am mancat si la 16.00 am pornit catre Camp 2 unde am ajuns dupa 2 ore de coborat. Se simteu orele de urcat pe varf in picioare si eram tot mai inceti cu fiecare ora care trecea.
Din Camp 2 am luat o masina de terem pana la Palour si de acolo masina ghidului pana in Teheran. La 21.00 eram in camera de hotel, intr-un pat moale, cu cearsafuri curate si apa fierbinte la dus. Raiul pe pamant.
Concluziile urcarii noastre pe Damavand:
    Este un traseu frumos care merita incercat daca ajungeti in zona. Nu cred ca merita o excursie speciala in Iran doar pentru varf dar este un atu in plus pentru a pune Iranul in "Bucket list".
    Este un traseu de facut pe cont propriu nu printr-o agentie pentru ca raportul calitate-pret la agentie este total nejustificat
    In nici un caz nu trebuie renuntat la ziua de aclimatizare. Daca sunteti intr-o forma buna faceti un traseu de trei zile ca cel prezentat de noi. Altfel faceti patru zile cu ultima zi fiind cea de coborare de la cabana si ajuns in Teheran.
    Nu este un traseu usor dar nici nu este imposibil de facut. Trebuie sa fii intr-o forma buna si sa nu ai probleme cu altitudinea. Insa a fost mult mai greu decat cea mai grea zi pe Everest Base camp trek. Ziua de varf este destul de solicitanta. Nu este o simpla plimbare in parc.
    Nu va speraiati de povestile cu emisiile de sulf. Ocoliti zonele respective si nu veti avea nici o problema.
    Desi nu este tocmai placut sa urci pe intuneric, cel mai bine este sa incepeti ascensiunea devreme ca sa aveti destul timp de rezerva pentru orice chestie neprevazuta care poate aparea.
In rest bucurati-va de privelisti si spor la drum

something00, on 20 octombrie 2014 - 14:55, said:

Multumim foarte mult !
Excelenta descrierea
Si foarte utila

A merge in Iran va deveni in scurt timp o moda. Sunt fericit ca am avut ocazia sa-l vad intr-o perioada intermediara, la granita dintre ere ... nici prea inchis dar nici prea invadat de multimea doritoare de inedit.

Citeam vorbele unui cunoscator, spunea despre iranieni ca ar fi extrem de pragmatici. Asa si este. Un imperiu persan care detinea 44% din populatia lumii pe la 480BCE nici nu putea lasa in urma alt tip de succesori. Ghinionul a facut sa apara o miscare religioasa de tip totalitar ca replica la regimul corupt si aberant al ultimului Pahlavi. Si de aici necazurile. Republica prezidentiala teocratica ... conducere bicefala, una teoretic populara avand un presedinte in varf si una piramidal religioasa ... Practic si foarte pe scurt, tara e guvernata de o junta politico-religioasa inchisa, cu alegeri si realegeri in sistem clientelar din cadrul – hmmmm – credinciosilor ... deasupra tuturor, ayatollahul, despre care daca vorbesti de rau ti se ia viata ...teoretic ... Dictatorul e sfant in orice dictatura de pe acest pamant ... Parca am mai auzit undeva cuvintele „despot luminat” ... Intre conducerea asa cum a fost ea conceputa in 1979 si marea masa a celor de azi se gaseste o prapastie. Mai precis, 35 de ani in care luptele si figurile celor din 79 sunt complet prafuite si lipsite de sens ... deseori, pe garduri sau pe ziduri ori stalpi sunt pictate sau sunt prinse afise cu versete din Coran ori cuvinte de duh (!!!) ale ayatollahilor la moda ori imagini ale martirilor pieriti in luptele cu Irakul ... am aflat ca incet-incet au disparut multe si continua sa dispara de-a lungul anilor ... ce relevanta ar avea acum o reclama la zeppeline? De o parte a prapastiei se afla mosnegaraia clericala nazuroasa dar FOARTE avida de bani si coruptie ... de cealalta parte generatia varstnica a vremurilor bune plus enorma generatie tanara foarte educata, ancorata puternic in tehnologie. Intre cele doua am deslusit foarte multe priviri piezise. De exemplu, la iesirea din Darband Valley se afla un fel de ghereta a politiei religioase, cu doi plictisiti in interior, care beneficiaza de privirile deloc amabile ale celor veniti la plimbare ...

Paradoxul infloreste, poporul impinge puternic spre afara si cere sa intre in lume in timp ce cativa popi indeamna la citirea versetelor ... mullahii se fac a injura vestul cu jumatate de gura in timp ce TOT poporul e pro-american (!!!) ... ayatollahul tuna si fulgera de unul singur despre morala in timp ce femeile au gasit tot felul de smecherii in a purta baticul ... FARA haine mulate pe corp ?!?!?! hai sa fim seriosi ... fara dansuri ? haida-de, doar am filme .... fara alcool in comert? Fac acasa, taranii din munti cultiva la greu ”stresinica” in vazul tuturor – ati ghicit, in scop terapeutic ... peste tot indicatoare si explicatii bilingve, in farsi si engleza ... investitii foarte mari si sustinute in reconstructie, reconditionare si evidentiere a monumentelor istorice ... moschei-muzeu impecabil slefuite si moschei de rugaciune fara credinciosi insa cu iranieni facandu-si fotografii familiale in ipostaze de rugaciune ... hmmmm ... Am cautat sa vad politie religioasa patruland, politie in general vizibila (alta decat rutiera) sau ceva care sa semene cat de cat a trupe represive ... nik-nik ... am cautat cu lupa o atitudine anti-vestica sau ostila strainilor, de orice natura ar fi fost ea, dar nu am vazut nimic, nici macar in reflectarea pe fetele turistilor americani ... Am cautat sa vad multimea de credinciosi care stau cu fundul in sus prin moschei si in loc de asta am dat de o femeie admonestata de un paznic pentru ca se ruga pe un covoras dintr-o parcare si nu in locul special dedicat ... o singura moschee din Shiraz era plina cu mii dintre cei ce urmau sa plece in pelerinaj.

Ca putere economica ... este evidenta in dinamica sociala si comertul cu petrol care propulseaza masinaria statala. Ca infrastructura regionala si infrastructura turistica ... este de neimaginat ce pot avea, greu de inteles si digerat pentru romanul nostru indoctrinat a carui fund zboara din fotoliul parintesc direct pe o autostrada cu 4 benzi pe sens. Embargoul si criza economica au dus vizibil la o crestere a productiei orientata spre consumul intern ... cel mai straniu e cand patrunzi in cartierele noi ale Teheranului si afli cat costa apartamentele. Pantofarul nostru carmaci a stiut sa faca ceva comert in zona, acum de-abia daca-si mai aduc aminte de noi ... ca le vindeam lor candva tractoare si ca suntem baieti buni ... si cam atat. Acum doar cascam gura si repetam injuraturile altora, fara prea mare discernamant ... in loc sa facem afaceri cu ei... Cam trist.

Din fericire, conjunctura a fost de asa natura incat gruparea fascista a doritorilor de razboi impotriva Iranului au pierdut meciul. Americanii sunt la fel de pragmatici, cand s-a incins uleiul in zona din cauza inflamarii ISIS-ului au uitat de scuipaturile peste gard si au batut imediat palma cu Teheranul. Acum trupele iraniene lupta in Irak impotriva califatului, Rohani si Obama stau la suete si isi sincronizeaza operatiunile militare, Iranul incepe din nou sa vanda petrol, europenii fac planuri de invazie economica a vechii Persii, englejii deja au lansat primele funii de abordaj, rusii incearca sa puna bete in roate ca le slabeste si mai tare influenta, Volvo isi freaca palmele visand la cate camioane o sa vanda IARASI (!!!), Tel Aviv-ul mai trimite o drona si cativa teroristi, Renault a vandut la Logan de a rupt gura targului in plin embargou, turcii au profitat de sanctiuni si au facut averi din comertul cu produse din si inspre Iran, afaceristii din orasele turistice incep sa se miste si se gandesc sa construiasca hoteluri, iranienii maturi au prins si ei gustul retelelor de socializare – traiasca VPN-urile si adio cenzura, autocarele cu turisti din toata lumea se plimba bezmetic prin Iran. Noi am ramas cumva in aer, cu o media care inca e obisnuita sa scuipe mucozitatile pe ecran si pe hartie din interese etnice / religioase / educationale / financiare, prinsi intre o realitate dinamica si un ziarist pitecantrop.

Pur si simplu dictatura religiei nu tine la proba timpului. Nici nu prea are cum. Degeaba vinzi promisiuni cu raiul daca nu esti in stare sa explici cum se face o acadea. Generatia trecuta era toleranta si prietenoasa cu religiosii. Cea de azi nu mai are rabdare. Ca strain, senzatia de inedit la contact cu oamenii e deosebita, sunt spontani, veseli si foarte ospitalieri. Asa de ospitalieri incat acest cuvant necesita o recalibrare foarte serioasa. Nu le plac englejii. Nu le plac rusii. Le plac americanii. Le plac europenii. Le plac turistii. Le plac cei ce nu sant asa de salbatici incat sa nu poata sustine o conversatie. Nu le plac evreii. Nu le plac sunitii. Sunt foarte educati si asta se vede in libertatea de exprimare fata de straini. Socializeaza usor si nu sunt batuti in cap. Au o religie a picnicurilor si pun o patura imediat ce dau de un colt de iarba, te invita sa li te alaturi. Afacerile sunt insa afaceri, daca pot sa va ia de 5 ori pretul pe o tinichea, fiti siguri ca-l vor lua fara nazuri. Strazile sunt curate, orasele sunt curate, desertul e curat. Totul e umilitor de curat. Mai bine nu mai uit pe geam ca ma apuca dracii cand vad ce am in fata blocului.

Cu siguranta sunt foarte aproape de a avea bomba atomica ori au deja cel putin una. Doar un naiv putea crede ca odata porniti pe calea asta s-ar putea opri. De aia era necesar un razboi, israelienii doreau sa fie singurii posesori de armament nuclear in zona orientului mijlociu. Acum vor fi doi care vor bate cu pumnul in masa, poate trei sau patru in curand. Politica in zona e complicata si cuprinde nu numai aliantele locale sau intercontinentale ci si religia. Sau gruparea religioasa. Sau ambitiile. Deasupra tuturor sta insa mirosul banilor si implicit ambitiile economico-teritoriale. Nu ma bucur de proliferarea armamentului atomic dar situatia asta are un nume, Bush junior si imbecilitatea lui de exceptie. Groapa in care au stat iranienii are si ea un nume, Ahmadinejad si acerebralismul habotnic. Ceva imi spune ca numele lui Ahmadinejad va fi similar blestemului de prostie pentru iranianul de rand. De fapt este deja, asa cum am auzit din gura unui bastinas. Acelasi care, vorbind cu etnii diferite despre puterea unei tari a aflat ca parerea unui pakistanez este ca detinerea bombei atomice e cel mai important lucru in timp ce un indian sustinea ca a fi destept e cel mai important lucru. Memorabila alaturarea celor doua doctrine militare de „buni vecini, fosti gemeni” !!!

Cu zambetul pe buze si fara prea multa teama am pus pas dupa pas prin iarba fostului imperiu, am privit la oameni si la vestigii, am gandit la ”cum ar fi daca” apoi am smuls imagini si vorbe. Si am privit imensitatile unui pamant inca imatur.  Fetita in roz_Iran_Persepolis_2014.JPG   94.23K   35 downloads

Waw... ce review, defapt este cea mai buna retrospectiva, vazuta de mine pe softpedia...!
excelent!

Pentru cei ce au mai condus prin orientul mijlociu ... desi exista multe pareri contra, eu unul daca as mai merge mi-as inchiria neaparat o masina. Teheranul comparativ cu alte orase este lejer, nici gand sa semene cu Delhi sau Cairo ori Amman, se poate practica o sofare convenabila. In prealabil mi-as sterge de praf GPS-ul si as merge pe o buna documentare a ceea ce vreau sa vizitez. Mai ales daca as vrea sa vad tara, sa umblu din oras in oras, masina inchiriata mi se pare de neocolit. Daca ar fi de vizitat doar Teheranul, avand in vedere preturile deocamdata mici, in primul rand as opta pentru deplasarea cu taxiul, misuna peste tot, e foarte economica si fenteaza stresul dat de aglomerarea draconica la ore de varf ori joi/vineri... pretul trebuie stabilit si confirmat de la inceput.

Ce ar merita si ce nu ar merita de facut in Teheran ... mult de spus ... mai intai, NU merita Muzeul National de Arheologie, e sarac in artefacte si foarte primitiv conceput, este pierdere de vreme ... nu reprezinta in nici in caz gloria unui fost imperiu. Hotelul e bine sa fie amplasat cat mai in centru pentru a minimiza costurile deplasarii dar in special pentru a profita cat mai bine de oferta bulevardelor in ceea ce priveste restaurantele si magazinele. Pranzurile bineinteles la localuri cat mai variate, nu mi s-a parut a fi oferta monotona la care ma asteptam oarecum, dimpotriva. Se pastreaza regula restaurantului ieftin si fara rulaj care-ti va oferi o mancare proasta, chiar daca are pretentii de traditionalitate. Mancarea stradala e curata, nu am avut nici o problema, plus ca am baut multe freshuri cu sau fara gheata ... nici macar o bazaiala de la stomac. Spre marea mea surpriza, o pizza excelenta asortata cu salata impecabila si totul stropit la urma cu un soi de ayran, le-am mancat intr-un soi de bistro minuscul de pe un bulevard nu prea mare. Nu le-o luati in nume de rau, tehranienii sunt cei mai stresati oameni comparativ cu restul Iranului. Zambesc greu, sunt crispati mai tot timpul. Am aflat si de ce ... viata e scumpa in capitala ... daca nu mai castigi suficient, scoti copilul de la gradinita particulara si-l dai la una de stat, vecinii se uita de sus la tine ... iti merge afacerea SI mai prost, nevasta renunta la coaforul de lux dupa care prietenele ei o iau peste picior si incep sa o evite ... scade venitul si mai tare, te muti intr-un cartier mai ieftin si bunii tai prieteni incep sa te ocoleasca ... cam snob, da’ ce sa-i faci, sunt mai mult decat pragmatici ...
Asadar, cam ce ar fi remarcabil in capitala ...

Iranianul. Este cel mai pretios lucru ce poate fi vizitat in tara asta. Merita din plin sa-i raspundeti la salut, sa stati cu el de vorba, sa-i acceptati invitatia la iarba verde, sa-i onorati dorinta de a va pofti la masa, sa acceptati socializarea ori de cate ori va este solicitata ori doriti sa o solicitati. Parerea este unanima, omul este obiectivul turistic cel mai important al tarii. INCLUSIV unii clerici care sunt taaaare dornici de discutie ... surprinzator, eu unul m-am obisnuit sa fiu agresat de popii nostri atunci cand intreb ceva. In NICI un caz nu evaluati relatia cu omul de pe strada la acelasi nivel cu cea vis-a-vis de comerciantul care va vinde o marfa sau un serviciu !!! Traditional, ala se va comporta ca un taximetris pirat din Otopeni, va incerca sa va scoata 7 piei! Rechinul nu e un animal de casa, nu faceti confuzii. Exceptia sunt magazinele cu preturi fixe.

Sa’dabad Palace Complex situat la baza muntelui Tochal este un „must see”, combina istoria cu lucraturile interioare migaloase, fatadele pretentioase si multe cladiri intr-un parc extrem de placut. Se intinde pe o suprafata generoasa asa ca studiul prealabil pentru o buna identificare a doleantelor personale plus o jumatate sau trei sferturi de zi ar fi o varianta optima. Ca sa nu osteniti prea tare cu urcatul folositi masinile din parc, pentru o suma modica va duc pana in partea de sus dupa care luati cladirile la rand, la vale adica. Luati apa si ceva de rontait plus ca trebuie exersata tehnica fotografiatului foarte discret (adik sunetele generate pe „mucles”, focus assist pe „off”, flash pe „off” si afisarea LCD-ului tot pe „off”), in majoritatea salilor deosebite este interzisa folosirea aparatului foto/film. Green Palace este perla coroanei. Marmora folosita cam peste tot merita admirata in detalui, la fel si subtilitatea slefuirii oglinzilor. Dupa asa vizita ar merge o masa servita in ......

Darband Valley, o zona foarte sic pentru relaxare si o dupa-amiaza petrecuta in jurul unei mese imbelsugate. Se afla la doi pasi de Sa’dabad si ofera niste privelisti deosebite. Restaurantele sunt agatate de coastele stancoase ale vaii iar lateralele drumului sunt pline cu vanzatori de dulcegarii si suveniruri. Ai ce alege, ai ce privi si ai ce gusta. Aroma cea mai speciala va fi data insa de estetica inedita a vaii strivite intre creste. Pentru doritori si pasionati, valea continua cu un hiking trail accesibil insa asta necesita timp la dispozitie. Seara se poate incheia cu o vizita la ...

Milad Tower, turnul ala care arata ca o scobitoare cu o cireasa infipta in varf. Este un fel de mall pe verticala, garnisit pe gusturile cat mai multor weekendisti de centru. Are lumini, apa, galerii, restaurante, iranience cool, smecherasi, familii cu bunici relaxati si nepoti zbarnaind, provinciali veniti la capitala, teatru in aer liber, restaurante, fasturi, artisti in chinurile creatiei ... dar mai presus de toate sunt privelistile inegalabile asupra orasului si muntilor. Noaptea e o feerie. Totul straluceste, danseaza ori se ascunde in luminile citadelei de la picioare. Sugerez insistent a se lua set complet de bilete, incepand cu zona cea mai inalta, dupa care se parcurg nivelele in jos, NU este posibila revenirea la un nivel superior din motive de gestionare a fluxului turistic. Aveti grija la orar, e perfect daca prindeti apusul si lasarea noptii la nivelul din varf cu terasa exterioara. Transportul in oras nu e o problema, in partea stanga cum se coboara la asfalt e plin de taxiuri gestionate civilizat si in ordine. Info suplimentar aici : http://www.tehranmiladtower.ir/en . Nu va nelinistiti, cei din corpul de paza o sa va indrume spre grup daca va pierdeti deoarece va vor  recunoaste din prima, veti fi singurii straini in marea de iranieni din Milad Tower. Enjoy.

Milad Tower, Muzeul National, Golestan Palace Complex, Muzeul Ceramicii si Sticlei, Teheran, Ambasada SUA

La frontiera in USA ma intrebau daca exista hoteluri in Iran

Tocmai am vazut un articol pe CNN despre hotelul la care am stat noi in Esfahan:
http://edition.cnn.c...ahan/index.html

Este probabil singurul hotel de care imi voi aduce aminte peste ani.

Daca tot ai spart gheata, sa actualizam niste informatii referitoare la viza:
Viza se ia din aeroport, VOA. Costa 50 EUR si necesita asigurare de calatorie. De preferat e sa luati si asigurarea tot din aeroport (15 EUR) pentru ca altfel, una din afara, trebuie sa aiba scris expres "Covering I.R. of Iran" altfel nu ii valabila, chiar daca scrie worldwide coverage sau all countries.

VOA se poate lua si la granita cu Armenia. Nu e oficial (adica nu scrie nimeni si daca intrebi o ambasada habar nu au) insa e practic. Aceiasi procedura ca in aeroport.

Daca nu vreti sa va bateti capul cu viza in aeroport:

eVisa
http://e_visa.mfa.ir/en/

Aplicat ca individual.


Vizele se primesc pe niste perioade dubioase. Iranul a investiit foarte mult in turism in ultimii 3 ani si im nomentul de fata trolleaza america: vize pentru toata lumea, perioada...cat vreti.
Adica, initial vizele erau pe o luna cu posibilitatea de a le extinde de 2 ori cu aceiasi perioada.
Acum, vizele sunt pe 3 luni si le poti extinde tot de 2 ori.

Atentie, VOA in aeroport se primeste pe perioada ticketului de intoarcere. Daca acesta nu exista, se primeste pe o luna. Oricum, ambele se pot extinde. Daca perioada de pe bilete ii de 22 de zile, viza va fi de 23 si se poate extinde de 2 ori.

Legile astea se schimba lunar si in principiu se usureaza treaba, nu se ingreuneaza.

something00, on 05 martie 2017 - 09:40, said:

zici ca-i muzeu


am incercat sa vad un pret dar ii fully booked si ajunsesem deja pana in Noiembrie

am gasit. ~80 USD/ single / noapte.
126 double
200 suite
200 Paradise

Edited by Lex404, 05 March 2017 - 12:30.

Noi am platit in jur de 80 de euro camera dubla. Dar am stat in aripa noua. Cea veche in camerele sunt super misto sunt mai scumpe.
Dar chiar si asa hotelul eate genial. Si avea un portar cu o mustata din aia invartita si cu varfuri ascutite. Imbracat traditional. Parca era scos dintr o poveste din trecut.
Si gradina.... super super frumoasa.
Este singurul hotel despre care am scris vreodata post separat pe blogul meu. Pt ca este singurul care m a impresionat cu adevarat.

Auzi, mai știi cât ai plătit pentru viza? (Și dacă ai avut VOA sau in ambasada).

Încerc sa găsesc un preț dar cred ca am găsit vreo 5 😂 și dacă sun la ambasada sigur nu știu 😂

 IMG_7965.JPG   849.69K   5 downloads

Nasir ol Molq
 IMG_7886.JPG   699.01K   5 downloads
 IMG_7888.JPG   665.6K   6 downloads

Shahcheragh Shrine
 IMG_7927.JPG   405.58K   8 downloads  IMG_7971.JPG   892.47K   6 downloads


Shiraz. Pana acum e cel mai frumos oraș din Iran

Ai ajuns in Esfahan?
Preferatul meu