Chirurgia endoscopică a hipofizei
"Standardul de aur" în chirurgia hipofizară îl reprezintă endoscopia transnazală transsfenoidală. Echipa NeuroHope este antrenată în unul din cele mai mari centre de chirurgie a hipofizei din Europa, Spitalul Foch din Paris, centrul în care a fost introdus pentru prima dată endoscopul în chirurgia transnazală a hipofizei, de către neurochirurgul francez Guiot. Pe lângă tumorile cu origine hipofizară, prin tehnicile endoscopice transnazale pot fi abordate numeroase alte patologii neurochirurgicale. www.neurohope.ro |
Pronumele de politețe și formulele de salut folosite de-a lungul timpului
Last Updated: Sep 12 2014 00:38, Started by
Ziua_ielelor
, Jul 30 2014 11:54
·
0
#1
Posted 30 July 2014 - 11:54
Aș vrea să știu cam cum se adresau oamenii unii altora în diferite perioade de timp. Spre exemplu, ce pronume foloseau copiii în secolele XV–XVI când li se adresau părinților? Cam în ce perioadă au apărut pronumele dumneata/dumneavoastră? Și când au început copiii – pe scară largă – să li se adreseze cu „tu” părinților? La începutul anilor ‘60 era preponderent „tu” sau „dumneata”? Sau „tu” la oraș și „dumneata/mata” la țară? Iar „mata(le)” se folosea în proporție largă și în orașele mari? Ce pronume se folosea în București la începutul secolului XX (mă refer în continuare la raportul copii-părinți)?
Când am început să spunem „bună”? Dar „salut”? Cum se salutau doi prieteni tineri la sfârșitul secolului XIX, spre exemplu? Dar la începutul secolului XIX? Nu am de scris nicio lucrare, întreb din curiozitate personală, așa că orice părere e binevenită. |
#2
Posted 30 July 2014 - 12:07
Eu spre exemplu si acum ma adresez parintilor cu mata(le) si sunt la oras de cand m-am nascut .
|
#3
Posted 30 July 2014 - 12:26
Mă bate mama dacă-i zic "mata(le)" sau ceva de genul ăsta . Nu o deranjează să-i zic "tu".
|
#4
Posted 30 July 2014 - 14:28
Eu le folosesc doar prenumele cand ma adresez parintilor.
|
#5
Posted 30 July 2014 - 14:58
Lon_don, on 30 iulie 2014 - 12:07, said:
Eu spre exemplu si acum ma adresez parintilor cu mata(le) si sunt la oras de cand m-am nascut . Și eu m-am născut la oraș, dar părinții mei s-au născut la țară, unde au fost obișnuiți să li se adreseze părinților lor cu „matale” și au avut aceleași așteptări de la mine. La fel a fost și în cazul prietenilor mei ai căror părinți s-au născut în zona rurală, în schimb toți cunoscuții mei cu bunici la oraș li se adresează cu „tu” și mă gândeam că poate a fost și zona un factor determinant, nu doar timpul. Cazul persoanelor născute după '89 mă interesează mai puțin, pentru că știu deja că tendința e de a folosi „tu”, aș fi vrut mai mult să aflu când s-a generalizat tendința asta. |
#6
Posted 02 August 2014 - 12:21
Nu mă așteptam să îmi răspundă o singură persoană la toate întrebările, dar speram (și încă sper) să primesc răspunsuri parțiale.
Poate e vreo persoană ai cărei părinți s-au născut într-un oraș mare și poate să-mi spună cum i se adresau aceștia părinților lor sau poate a citit cineva recent o carte a cărei acțiune avea loc în secolul XIX și a observat cum se salutau personajele mai tinere sau poate a întâlnit cineva cuvântul „bună” într-un text mai vechi și ar putea să-mi spună din ce perioadă era etc. |
#7
Posted 11 September 2014 - 20:34
Acum peste 30 de ani cînd eram eu mic, cel mai mic frate al mamei mele cînd se referea la tatăl meu spunea: '"neica" ceea ce mi ce părea atunci foarte învechit. Eu îi spuneam "nenicu" la cel mai mare dintre frații mamei. Acțiunea se petrecea într-un sat la maxim 20 de km de Craiova. "Tu" foloseam doar în adresarea către alți copii.
|
#8
Posted 11 September 2014 - 23:42
Eu nu m-am adresat parintilor decat cu "tu". Pentru ca asa am fost invatata si pentru ca mi se pare o forma de apropiere. Am prietene care se adreseaza parintilor cu "dumneavoastra" dar mi se pare extrem de formal. Si strain.
|
#9
Posted 12 September 2014 - 00:38
Eu mă adresez numai cu "tu" părinţilor, fără excepţie. Altceva ne-ar face pe toţi trei să ne simţim ca nişte străini... Ai mei mi-au zis chiar să nu mă încumet să le spun "săru' mâna", că s-ar simţi foarte bătrâni. Şi sunt de acord. Mi-ar fi şi greu să îi salut aşa- eu îi văd ca pe nişte prieteni...Poate când creştem mai mari.
Totul depinde de personalitatea părintelui, persupun, dar şi de vârstă. Eu am fost binecuvântată cu părinţi tineri şi destul de moderni... Ei percep respectul ca o atitudine relaxată, apropiată, nu militărie. Totul e particular; în funcţie de relaţia fiecăruia cu părinţii. De exemplu, eu cu ai mei pot vorbi orice, fără cenzură şi fără formalităţi... Ar fi ridicol în acest caz să îi numesc "dumneata", simt că m-ar distanţa enorm acest lucru, ca şi cum aş vorbi la un kilometru mai sus de mine. Aşa şi este, dar nu ne place nici mie nici alor mei. În plus nici nu sunt credincioşi- şi asta joacă un rol important la cum mă privesc pe mine ca şi copil al lor: individ, cu dorinţe şi personalitate proprie, nu "eu te-am făcut, eu de omor". Bunicii îi spun "matale" ori "tu"- depinde cum nimeresc, dar mi-a zis de multiple ori că nu-i pasă şi respectul nu se arată pur şi simplu printr-o adresare. I'm one lucky bitch! În schimb am un bunic vitreg şi lui îi vorbesc mereu la plural (ex. "Unde mergeţi?", "Ce mai faceţi?"). Aşa îi vorbeşte mama şi eu am preluat de la ea. În mod ciudat, nu simt deloc că asta mă îndepărtează de el. Suntem apropiaţi, dar nu pot deloc să-i vorbesc altfel, deşi îl cunosc de când mă ştiu. Eu cred că nu există reţetă; ne raportăm altfel la fiecare persoană. Quote Cam în ce perioadă au apărut pronumele dumneata/dumneavoastră? Quote Și când au început copiii – pe scară largă – să li se adreseze cu „tu” părinților? La începutul anilor ‘60 era preponderent „tu” sau „dumneata”? Quote Când am început să spunem „bună”? Dar „salut”? Cum se salutau doi prieteni tineri la sfârșitul secolului XIX, spre exemplu? Dar la începutul secolului XIX? Cu "bună" cred că s-a început cam în a doua jumătate a secolului XX. Intuitiv, zic că se folosea des "bună ziua" înainte, pentru că sună mai elegant. Doar zic. Cred că astfel se şi salutau, cu "bună ziua", şi tinerii şi vârstnicii. Aşa am văzut prin romane, piese de teatru... "Salut" s-a popularizat pe măsură ce tot mai mulţi tineri călătoreau în Franţa, la studii (dar asta ştii). Deci "salut" cred că era folosit preponderent de tineret, în cazul în care seniorii erau mult prea patrioţi sau aşa ceva, ori în clasele sociale superioare ca apoi să fie adoptat şi de cei de jos. Poate tinerii selecţi se salutau mereu cu "bonjour". Din păcate nu m-am documentat destul ca să-ţi pot răspunde cum trebuie, sunt numai păreri. Mi se pare şi mie un subiect destul de interesant. |
Anunturi
▶ 0 user(s) are reading this topic
0 members, 0 guests, 0 anonymous users