Scrie, ca să păstrezi florile gândului tău...

Sunt invitați cu drag toți cei în ale căror inimi bate
Setea de dragoste, viață curată și dreptate,
Bine-veniți sunt cei ce mai cred, cu ardoare, în a fi
Nemorți (-încă) noi nu primim la ale noastre sindrofii...

E invitată lumea mică, ce-i oarecum departe de viața somptuoasă,
Care trăiește-o altă Viață, înlăcrimată, dar mult mai luminoasă.
Bine-veniți sunt toți cei proști, ca mine, ce cu zel adună
Un amalgam de versuri și cuvinte ce din coadă sună....

Am invitații pentru oameni simpli, analfabeți cu suflete curate,
Nu am pentru cadavre vii, morminte văruite, lichele cultivate.
V-aștept cu drag, deștepți sau mai puțin și din tot sufletul, vă rog, postați aici mereu,
Voi, cei umili, cei sinceri și cei buni, cei care plângeți după Dumnezeu...

Daca nu se vrea un topic in exclusivitate de versuri, ma bag

Deci tu liric, dar în proză, eu șontâc-șontâc cu rimă – grosolan, deloc poetic,
Să lăsăm posterității un mesaj apoteotic...

Edited by mossel, 23 December 2009 - 14:54.

Eeee, copiii lu' nenicu',
Nu vă mai jucați cu focul!
Căăă se supără bunicu'
Și vă bate nenorocul...

gandul meu zboara acum la Radu Gyr

" Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane !

Nu pentru-o lopata de rumena paine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de maine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !



Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
pentru cantecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Nu pentru mania scrasnita-n masele,
ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
o claie de zari si-o caciula de stele,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane !

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii !
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane !
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane ! "

de fiecare data cand dau peste poezia asta, stiindu-i istoria, m-apuca frisoanele...

Chiar dacă mulți consideră că-s idiot, labil, nătâng,
Cel mai puternic eu mă simt atunci când plâng...

Edited by mossel, 11 January 2010 - 01:16.

tu plângi ca Moise, scrijelind pe zidul crâșmei
dar văd doar golul zidului - și bezna clipei
tu poate crezi că-i tare zidul dar, odată,
vedea-vei că nu-i clipă să nu-nving-o piatră

ce dacă-i gigi prost sau cici suge pu1a ?
ghici ce, așa a fost mereu, c-așa-i formula,
cretini mâncând căcat din aurite linguri
când anonimi profeți scriu ghilgameși pe ziduri

nu-ți fă tu griji, și clipa nu-ți abată,
căci și căcatul termina-se-va, odată,
și tot din gigi cici și-alte-ngrășăminte
vor răsări mai sus și flori, și cer - și minte

Vreau să trăiesc și să trăiesc frumos,
Mai bine mort decât o viață fără de Cristos.
Așa gândesc, dar de ani buni când El la ușă-mi bate,
Ori sunt plecat, ori nu aud, ori Îl ignor, Îl dau la spate...

Așa cum din văpaie scânteia se naște ca să zboare,
Omul se naște spre a suferi până când moare.
Și de mi-ai da, Tu, יהוה,  întreg necazul pe care dreptul Iov de-a lungul vieții l-a avut,
Tot fericit aș fi dac-aș avea dragostea Ta drept armă și credința scut!

mossel, on 23rd December 2009, 10:08, said:

Shit, nu ma incadrez neam...

Mai nou în piept îmi bate-o inimă mai...altfel, ingrată, nu deosebită,
Și ori de-ar bate, ori de-ar sta - totuna, căci e împietrită.
Decât așa, într-un istovitor marasm, în viață, pe pământ,
Mai bine-un somn prelung, dar cu speranță, în mormânt.

Și dacă înainte, eronat, toți câinii mă numeau labil și idiot, nătâng,
Când le spuneam că sunt tare puternic în special când plâng,
Acum, să jubileze să-mi ferece gura,
Nu mai cunosc nici lacrima, nici dragostea, nici ura...

mossel, on 22nd March 2010, 23:05, said:

Dar ele te cunosc prea bine
Te-au incercat de-atatea ori
Ai fost tu insuti, nu oricine,
Si-ai reusit sa le dobori.

Edited by Official, 23 March 2010 - 17:25.

Fă-mă un vas de cinste-n Casa Ta, o, יהוה, Dumnezeul meu cel sfânt,
Ajung atâția ani în șort pe timp de iarnă, pe pământ,
Fă-mă deci bun și blând și drept în fața Ta (deci clar că-n fața lumii - fraier),
Eu am nevoie de Isus Cristos așa cum am de aer...

Te-au sinucis, viteazule, năpârcile cu aere de docţi şi suflet de aspidă,
Te-au prefăcut în drob de sare mut, într-un nimic neînsemnat,
Din Valea Plângerii zdrobi-le-ai ţeasta cu o cărămidă,
Să vadă că ce-i mort nu supravieţuieşte dacă nu-i curat!

Poate vreun Bou inteligent ori Vacă onorabilă  cu suflet rău şi glas mieros,
Să stea-n picioare, să ridice muia la glorioasa revenire-a lui Cristos?
Vor zice, mândri că sunt proşti, că e o glumă, că ei sunt mari căcaţi, iar tu nebunu’,
Şi iată cum un bou, o vacă şi mulţi alţii confirmă îndesat Psalm 53 cu 1.

Nişte infirmi cu inima, nişte netrebnici, cu ochi trufaşi şi suflet idolatru,
Se îndoieşte cineva c-aceste loaze confirmă Psalmul 10 de la 3 până la 4?

HOWGH!

Edited by Denaly, 04 January 2013 - 01:11.

Să ne uităm unul la altul printre mări de cerneluri suave. Să apucăm literele de mână și să ne lăsăm caligrafiați de dragoste

Iata-ma
Am ajuns la punctul in care nici macar eu nu mai inteleg ceea ce scriu
Si atunci ce pretentii sa mai am de la voi?
Mi-ar fi desigur, mai usor, sa nu ma mai gandesc la tine
Sa nu ma mai gandesc la tine
Si sa incep si eu sa scriu
Despre anotimpurile-repetitive
Sau despre bunicii-monarhi
Sau si mai bine, despre satele pitoresti
In care oile, isi poarta ciobanii spre inevitabilul sfarsit
Si culmea
Sa incep cu rima si ritmuri
Si cu toata panoplia poetilor
Care nu te-au cunoscut
Si carora le este atat de usor sa proslaveasca natura
Sau insectele reci ale padurii
Si toata acea lume ideala in care
Pentru ei
Tu nu ai existat niciodata.
Si atunci oameni
Femei si barbati si copii-dinozaur
Ce mai vreti de la mine?
Bloguri
Site-uri
Cenaclule
Ce vreti sa va mai scriu?
Ea
Tot ce e in afara ei
Nu merita scris. V-ati plictisi citind mai repede decat
M-as plictisi eu scriind.
Si atunci?
Care sa fie solutia?
Singura si marea solutie!
Sa nu mai scriu nimic. Niciodata.
Sa-mi fie aceasta ultima poezie
Ca un testament nesemnat
Adus in fata unui tribunal
De fosti poeti
Care
Bucurosi sa primeasca in breasla celor uitati
Inca un suflet
Vor lua aceasta poezie
Si pe omul-poet-salbatic care o scrie
Ingropandu-le apoi pe toate, pentru totdeauna
In marea cripta
A obisnuintei si rutinei
In care, murind artistul
Se naste stafia
Pe care, majoritatea, adunata in plenuri si conferinte
O va numi "omul-modern"
Laudandu-i mediocritatea
Si felul in care, departe de a intelege arta
O aplauda
Cred si eu ca pana la urma
Nu putem fi toti artisti
Pentru ca trebuie sa fie unii
Care sa stea la colturi
Batand din palme
Cand trec artistii.
Sa fie asta solutia?
Marea solutie?
Sau poate, ar trebui sa raman cu poezia
Si sa pretind ca te-am uitat
Afirmand in fata tuturor ca inteleg cum sta treaba cu adevarat
Si sa promit
Profesorilor
Si prietenilor
Ca nu mai scriu nimic
Nici cu tine
Nici pentru tine
Si sa le spun tuturor
Ca nu voi mai face din tine
Mai mult decat ai fost cu adevarat
Si ca desi ai fost totul
Am sa te reduc prin ecuatiile stranii
Pe care mi le permite noaptea
Si ai sa ajungi
In mintea mea, in posteritatea poeziilor abstracte
Nimic mai mult decat un nume
Si nici macar un nume
Ci o idee
Ideea absoluta
Redusa la o simpla gluma sinistra
De care zambesc si nu gasesc puterea sa rad
Pentru ca pana la urma
Tot ce mi-a mai ramas
E zambetul comun.
Sau sa te uit
Da! Cat de simplu mi-ar fi sa te uit
Ca dintr-un relex preistoric
Al barbatului preistoric
De a uita femeia preistorica
Pierduta in bratele altui barbat preistoric.
Si totusi, dupa zece milenii de evolutie
Stiu ca marele meu strabun preistoric
Nu a putut uita vreo mare amanta preistorica
Si poate de aceea eu, ca si el
Prin vre-o perversitate genetica
Ne aflam captivi
Iubind nu femei, ci amintirea femeilor
Eu iubind toata splendoarea fiintei tale
Splendoarea marii stafii
Moarta undeva, pe vre-un altar de biserica ortodoxa.
Nu. Uitarea...
O uit. Ai sa-mi ramai aici mereu
In cine stie ce colt abstract de minte
Murind si traind
De trei ori pe zi
La orele fixe ale unui ceas pervers.
Si atunci, ce-mi ramane?
Sa continui, in aceeasi maniera jalnica
De a-ti scrie, totul si toate
Stiind ca si eu si tu, vom ramane neintelesi
Si dintre noi doi, numai eu voi fi acuzat
Si numai eu voi purta vina
Ca scriu prostii.
Dar...
Cautand un mileniu
N-as gasi un mod mai frumos
De a-mi petrece timpul.
Pentru ca pana la urma
Tu esti si crucea
Si rascrucea mea.

Poezie pentru Ana Domino
(imi cer scuze de absenta diacriticelor dar am oarecare probleme tehnice)

Cred ca fiecare dintre noi o cunoaste pe Ana Domino.
Acea fata frumoasa cu numele ei ridicol
Cu ochii aceia mari si uscati
Cu buzele subtiri si rosii
Stranse in cel mai jalnic zambet posibil.
Acea Ana Domino
Cocosata putin
Putin trista
Cu parul ei lung si incalcit
Spanzurat de umerii goi.
Acea Ana Domino
Fara serie la buletin
Fara CNP
Fara garantie sau orice alt certificat de existenta
Ana Domino
Acea micuta femeie universala
Pe care desi o cunosc toti
Nimeni nu stie cine este ea.
Am cunoscut-o pe Ana la ora 3 dimineata
Ma plimbam prin Cluj
(pentru ca, pana la urma
ce poti face altceva in Cluj la ora 3 dimineta?)
Statea la un colt de strada in spatele unor tufisuri
Se pandea reciproc cu noaptea
Pandea soseaua
Pandea trotuarul
Pandea cimitirul de parca toti mortii
Ar fi vrut sa vina sa o cunoasca.
Pandea fiecare masina
Pandea fiecare barbat
Si pandind
Spera ca va veni cineva pana la urma
Si acel cineva
Va plati 50 de lei pentru o ora
Cu EA.
Cu Marea Ana Domino.
Vazandu-te, ma intreb Ana
Oare nu ti-e frig?
Asa, imbracata numai in pielea ta alba pe care o expui
Ca intr-o vitrina
Ochilor obraznici ai taximetristilor
Sau a poetilor ce se plimba prin Cluj.
Ana
Oare nu ti-e rusine de ciorapii tai cafenii
Si de gaurile lor prin care
Coapsa ta alba se straduieste sa se ascunda?
Si Ana Domino
Nu ti-e tie frica ca din clipa-n clipa
Politia
Aceasta fanfara comic-trista
Va veni si iti va cere buletinul tau
Fara CNP si serie?
Si nu ti-e mila tie Ana
Ana Domino
Nu ti-e mila Ana sa te vinzi
Pentru cincisprezece kilograme de portocale?
Sau jumatate de jeans cumparat la mana a saptea
Ana Domino
O ora cu Ana Domino
Pentru 50 de lei.
Normal ca nu ti-e nici rusine
Nici frig
Nici frica
Si nici mila de tine
pentru ca tu, Ana Domino
esti cea mai mare dintre toate femeile lumii.
Tu ai renuntat la tot teatrul ieftin
pe care mama ta
l-a jucat in fata tatalui tau.
In acest razboi mondial
Dintre barbat si femeie
tu, Ana Domino
esti neutra.
Tu nu ceri iesiri la suc
Tu nu ceri umilinta noastra
Tu nu vrei dovada slabiciunii
Si nu incepi sa plangi de parca te-ai frange
De fiecare data cand unul dintre noi
zambeste fara aprobare.
Tu nu vrei poezii
Si nu te vrei impresionata
de masina  noastra
de camasa noastra
sau de noi.
Tu Ana Domino
Prostituata
Nu vrei decat 50 de lei pe ora
Si nu zambete sau promisiuni mai ieftine de'atat.
Tu, Ana Domino
Tu, femeie
esti cel mai mare progres colectiv
de care mintea colectiv
a fost vreodata capabila.
Te vad si parca mi-as scoate portofelul
Si cei 50 de lei
Dar stiu ca iubindu-te
M-as indragosti de tine
Iar apoi ar trebui sa-mi vand
Plamanii
si Ficatul
sa intretin aceasta dragoste
cu 50 de lei pe ora.
Asta-i soarta ta, Ana Domino
Sa mori saraca
La acelasi colt de strada
Si sa vezi noapte de noapte
Toti barbatii lumii trecand scarbiti
Dar nu-i vina lor...
Pentru ca asa suntem toti obisnuiti
Si crescuti
Pentru a juca sceneta plictisitoare
Pe care mamele noastre mandre
O aplauda.
Si ce simplu ne-ar fi tuturor
Daca dragostea noastra ar valora
Ar valora exact 50 de lei pe ora.

Vrei motiv, ca să te bucuri,
Dobândind diverse lucruri.
Bucuros să fii mereu,
Fără motiv, este greu.